Eram două surori, Zenovia și Veturia, Suzana și Verona, Zvalva și Vedalia dintr-o carte aiuritoare… […] De frumușele, eram amândouă. Semănam care cu mama, care cu tata. Și dacă te uitai bine, vedeai că io-s mai ceva. Numai dacă te uitai, fiindcă eu eram cuminte și ștearsă, cu cozile mele pe cap. Ea însă te năucea. […] Îi spusese odată cineva Veturiei că are siluetă de faraoniță, ca în fresce, la piramide. […] Nu-i de mirare că tata s-a hotărât s-o mărite iute, prea sărea calul și-i încurca toate gândurile. […] Și-au început părinții să-i caute pretendenți. Nu era nici o nevoie de cotrobăire, c-au început să curgă gârlă, când s-a dat zvon.
*
Până la telefonul acelui tânăr ce întrebă: Și totuși nu vrei să mă cunoști? Te avertizez că sunt cam mic, cam gras și nu tocmai cu păr bogat, așa ca să nu ai o surpriză neplăcută… Vrei?
A vrut, doar era vrăjită de lumea de idei ce i-o desfășura el. Cu adevărat îi deschisese poarta unei alte lumi, pe care nici n-o visase. Și se trezi cu un lungan, o slăbătură, neîndrăzneț și totodată zeflemisitor. Locul de întâlnire era la șosea. Și eu, acum, ce să zic? Am ajuns să cred că emoțiile lor au adus furtuna ce-i potopi. Au adunat norii ăia, cu burtă grea de electricitate. Prea era fără margini descărcarea, iar ei adăpostiți doar sub ramuri de copac. Fulgere brăzdau în demență cerul. Și ea, tremurând, rosti fierbinte: Nu pe noi, nu pe noi!…
Da. A trăsnit! Chiar acolo. Copacul din fața lor. Omul aflat dedesubt a căzut prăbușit, retezat de suflu, și, din gheata lui, despicată, fumega ușor un firicel subțire. Mirosea a ars.
Împietriră. N-au rostit nimic lung timp, n-au putut face niciun pas, erau pironiți. Abia într-un târziu, s-au luat de mână și s-au prelins pe alee, fără să se uite în urmă. Dar nu l-au putut uita… Nu. Sora mea, peste ani, socotea c-ar fi fost un fel de semn, să nu se mărite cu tânărul acela. Era doar prima lor întâlnire și… Oricum, curtezani tocmai se dovedise că avea zeci, chiar zeci. Și desigur mai toleranți, nu i-ar fi spus că-i ciclotimică, precum țarina Rusiei, cea subjugată de Rasputin, așa cum a făcut-o el. Dar, poate, fusese alt semn, al puterii ei oare?
De-a lungul timpului se arătă cum unul, altul, din cei ce-i produceau supărare, o jignire cât de mică, se alegeau cu o vătămare, un mic accident, ceva pe cocoașă. Și fata ei cea mare a pățit-o, poveste grea… Ar dura mult s-o deșir aici. Întâmplare de pomină, ce-ar fi putut avea sfârșit tragic, dar nu, din fericire, n-a fost chiar așa. Doar spitale, operații… Însă aș putea face o listă cu cei loviți în aripă, zău. Na, c-am zis-o iar, vorba interzisă.
Iar când avea de vorbit la telefon surioara mea, doar se gândea la persoana cu pricina și aceea o suna. Nelipsit. Fără deranj din partea ei. Fiica mea, pe care ea o botezase și erau legate, zicea des râzând: Aveți grijă cu tanti Veturia, n-o ofuscați cu nimic, grijă mare… Și, astfel, luând toate în răspăr, am ajuns și la omul trăsnit. Și acum mă înfior. Așa să fie? Vibrația surioarei era la mijloc?!
Ai putea crede că ei nu i se întâmpla nimic, că era o zână, usturoi nu mânca, gura nu-i mirosea. Dar nu-i așa. Și ei înșiși își făcea rău, fiindcă, limpede, nu-și putea controla puterile. Odată, a fost lată rău. Aștepta un preot să-i facă sfeștanie și bietul bătrân căzuse și-și rupsese piciorul. Abia seara a anunțat-o, iar ea a simțit, oare ce-a simțit?, că mie mi-e greu să pricep… Ceva ca o furie, o stavilă, o neîndeplinire? O răsturnare? Cert e că vecinii de sus sau cei de jos au înfundat canalizarea și, pe dată, împreună cu vestea rea, a izbucnit un fel de inundație …împuțită. Iadul, iadul, a strigat ea. Pucioasa!! Abia a apucat să mă sune, că a leșinat. Am dus-o la cel mai apropiat cabinet și, la analize, s-a văzut că făcuse hemoglobina – 6! O anemie violentă, o scădere a fluidului vital. Nu mai întâlniseră asemenea caz. Au vrut s-o interneze, pentru transfuzie. S-a opus, a luat singurică B 12 și altele, și într-o săptămână și-a revenit total, spre stupoarea cadrelor medicale… Asta era Veturia mea.
Mi-amintesc că, atunci când era încărcată cu prea mare energie și voia s-aprindă lumina, comutatorul pocnea pur și simplu, cu o mică flăcăruie. Oricum, becurile se spărgeau întruna în casa ei. Uneori, după o liturghie ce-o umplea de emoții, întoarsă acasă de la biserică, urca în lift și apăsa bietul buton, dar acesta sfârâia și se scurcircuita. Strica ascensorul. Ieșea binișor din cabină, cu teamă să nu fie văzută, fiindcă-i era clar că ea era cea care-l ardea, avea cumva conștiința vinovăției sau a puterii. Care din două? Sau amândouă?
*
Formidabil, abia acum îmi dau seama că nunta Veturiei a fost grăbită, a fost silită, a fost cu japca! Abia se înfiripase îndrăgostirea și totul era confuz și vulnerabil. Atunci când i-au cerut părinții să precizeze, să spună iute pe care-l preferă dintre cei dornici s-o ia de nevastă. Bineînțeles că mama avea deja un ales și tata altul. Și se războiau tacit, peste capul ei. Iar Veturia, vrând să-i șocheze, să fie pe-a ei, nu pe-a lor, a zis hodoronc: Bine, dar eu cunosc un băiat care… Tata a sărit încântat: Spune așa, fato! Cine-i ăla?
Oare ce fată n-ar fi mărturisit, atunci, prietenului – Știi, n-o să ne mai putem vedea, nici telefona, că părinții vor să mă mărite…? Iar băiatul, îndrăgostit, nu s-ar fi aprins pălălaie? Așa că… s-a petrecut: Nunta lor.
Oo, dar era prea tânăr Kiril, numai ce devenise student, chiar avea câteva luni mai puțin decât ea și, oricum, băieții se maturizează mult mai târziu ca fetele. Într-un anume fel, au crescut împreună. S-au chinuit împreună? Aș zice și n-aș zice. Se schimbaseră și vremurile dramatic, drastic, precum știm… Începând cu războiul. Ce prag! Cine să-l fi înțeles atunci așa? Oamenii continuau să facă nunți.
Oare căsătoria asta prea timpurie a fost bună pentru ei? Abia acum stau și rumeg. Nici nu știu de care-mi pare mai rău… De amândoi? Dar cât de ciudată e viața, când te oprești și-o privești. Când n-ai ochii legați sau când nu mergi înainte ca trenul. Uite, dacă tata a susținut atunci tânăra familie cu bani, până își termină studiile ginerele, apoi, mai târziu, când regimul s-a răsturnat și s-a rotit ca butucul în apă, tânărul inginer a fost cel care l-ajutat pe el, cel naționalizat, să supraviețuiască. Mister și sens.
*
Clipa ei, ceea ce se poate numi „CLIPA“ ei, e de la sine înțeles c-a fost specială. Teribilă. Absolut unică. Cum aș putea s-o descriu oare? Momentul răsucirii sinelui în sine. Întâlnirea cu moartea. Prima oară când a dat cu ochii de moarte. Petrecându-i-se în fața ochilor.
Moartea celui de care recunoștea că se îndrăgostise, încet-încet, pe neștiute, – tatăl tânărului soț. Se petrecuse așa cum se întâmplă unei studente ce-și divinizează magisterul. Iar socrul ei chiar așa era, estetician subțire, distins, și om stilat. Glumele lui, manierate, o alinau, erau delicate, n-o plesneau, ca de la cel tânăr, prea timid în fond, pe care-l socotea însă brutal, jignitor. Iar ea, limpede, se voia alintată, nu zgâlțâită și adusă la realitate…
Domnul profesor avea un pic peste 50 de ani și se alesese cu o boală de inimă de la o scarlatină neștiută la vremea ei, dusă pe picioare, mâncând cu sare fără opreliște, și pe țopăite, că era copil atunci.
Iar acum murea… În ochii ei. Cu o suferință ce-i încrețea fruntea armonică, de durere. Cu broboane reci de sudoare la tâmple. Șiroaie. Nu gemea, să n-o sperie, să n-o tulbure. Își înghițea moartea. Și ea vedea cum aureola lui se destrăma, de parcă nici nu existase vreodată, fusese o năzărire a ei. Lumina, ce i-o percepuse mereu, fumega. Era stins. Și câtă strălucire nu răspândea înainte.
Atunci, a țipat. A țipat din toți rărunchii. Plină de furie și de clocot. Și de forța ce-o avea dintotdeauna, energia ei nebună, vibrație descreierată. A urlat la Dumnezeu.
Iar TU ce faci?!Taaci! De ce taaci?! De ce nu dai niciun răspuns?! Ce, suntem gândaci în fața TA?! Așa ne crezi? Cum poate să moară asemenea om, cuuuum?!
Iar EL…, El a deschis încet ochii… Și i-a răspuns!! A socotit-o vrednică?! Icoana aceea uriașă, cu chipul lui Iisus mort, cu ochii închiși, și, pe frunte, coroana de spini cu sângele șiroind, icoană de la mama ei, s-a însuflețit deodată. Într-o lentoare uleioasă, ce-a strivit-o.
Pleoapele LUI s-au ridicat. Ușooor…
Când te iei de piept cu Dumnezeu, …EL se bucură! Dar oamenii nu știu, nu simt, nu pricep. Nu pot…
Și destui au crezut-o apoi, când a povestit. Iar de atunci, mulți nu mai puteau privi acel chip, fugeau de icoană. A purtat toată viața focul clipei în ea, ca pe un prunc viu, arzător, nenăscut. Un fel de rug ce nu se mistuia?! Și-o spunea oricui. Dumnezeu i-a răspuns ca lui Iov.
„VREI TU, CU MINȚIȘOARA ASTA A TA, SĂ ÎNȚELEGI SENSUL VIEȚII?!… ȘI PE MINE, CARE AM FĂCUT MAREA ȘI LEVIATHANUL? … MUNȚII ȘI OCEANUL?!” …
Iar ea a înțeles ce era cu adevărat de înțeles. Că profesorul trăia, trăiește. Că viața e fără sfârșit. Și ceea ce credem noi că se cheamă moarte e cu totul altceva. Închidem ușa, așa cum am deschis-o. Ne întoarcem „acasă”! Apoi, pornim alt ciclu? Poate, dar la asta nu se gândea. Se înflăcăra să aibă acum, aici, acces la Sens… Intuia, simțea că legătura cu cei plecați poate continua.
A început însă un drum nebunesc, pe cărări omenești. Plecase vârtej la Sinaia sora mea și l-a sunat, copleșită, tulburată, pe bărbatul ei. Chiar așa i-a spus: Tatăl tău trăiește!
Iar el, firește, a socotit c-a luat-o razna și ani de zile, zeci de ani, i-a tot batjocorit și stăvilit exaltarea. Până în clipa morții lui, când i-a primit în sfârșit vestirea. Bunăvestirea. Dar și asta e altă poveste.
Un fel de copac rămurit cu povești. Fiecare ramură e alta. A Veturiei, a fiicei, a mamei, a bărbatului și, poate, și a mea, umbra ei.
Până și eu mă încumetam s-o cert. O mustram că se pusese pe bântuit, pe la chiliile monahilor și preoților. Socoteam că-i tulbura cu frumusețea ei. Cu pletele oxigenate, cu bretonul ei cu colțișori, ca două mici ancore, și cu ochelarii albaștri, comandați la Paris. Și, tronc, mi-a zis că asta-i ispita lor, nicidecum treaba ei. Am rămas fără grai. Numai că toți acei oameni înduhovniciți au primit-o, i-au deschis ușa. Au prețuit-o, au admis să-i vorbească. N-o judecau, ca mine, omenește, ci-i vedeau conștiința ei curată și energia deosebită, doar erau clar-văzători. O simțeau vrednic partener de discuție. Un om la întrebările căruia merită să răspunzi. Poate doar la Frăsinei să nu fi ajuns și pe Părintele Ghelasie să nu-l fi cunoscut. În rest, tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul, Doamne, iartă-mă!

 

 

(Va urma)