Eram două surori, Zenovia și Veturia, Suzana și Verona, Zvalva și Vedalia dintr-o carte aiuritoare… […] De frumușele, eram amândouă. Semănam care cu mama, care cu tata. Și dacă te uitai bine, vedeai că io-s mai ceva. Numai dacă te uitai, fiindcă eu eram cuminte și ștearsă, cu cozile mele pe cap. Ea însă te năucea… […]

 

 

*
Cu Nicu Steinhardt mergea cu orele pe străzi, seara, tot vorbind înflăcărați. Se conduceau unul pe altul și-o luau de la capăt, venind de la vecerniile părintelui Galeriu, la Biserica Silvestru… Înainte de a ajunge el la Rohia. Nu vreau să mai pomenesc de nimeni, de niciun alt nume, că în comunism doar a trăit toată floarea cea vestită a duhovnicilor, iar acum… La mănăstiri căuta să fie singură și cerea cămăruțe minuscule, fie și sub clopotniță, precum la Sihla. Iar unele starețe o momeau să vină în obștea lor, precum la Râmeț sau Prislop, să facă ore de școală cu măicuțele tinere…
Se afla acolo, la Antim, prezentă la întrunirile “Rugului Aprins”. L-a cunoscut pe Sandu Tudor, poetul imnului acatist, întâi Agathon monahul, apoi Daniil starețul de la Rarău, și era vrăjită de frumusețea lui, atât de bărbătească, dar aproape supra-umană, și cea văzută și cea nevăzută. C-o vedea și pe aceea, interioară.
Odată o luă cu ea și pe soacra sa, văduvă acum și rămasă cu suflet golit. Poate ca să-i arate unde merge serile, și-și lasă copilele… Se împrieteni cu Alexandru Codin Mironescu, savantul cu viață sfântă, lungă poveste între ei. Erau aceeași familie de suflete, ca feliile dintr-o portocală, dintr-un singur fruct, unic.
Se apropie, chiar așa, de Maica Veronica, stareța de la Vladimirești, ca de-o soră. Despre care, azi, se spune că făcea channeling, dar ea, biata Vasilica, țărăncuță cu gâștele pe câmp, avea doar vedenii cu Maica Domnului pe cer. Atât. Precum un fel de alter-ego, păstorița Lucia Dos Santos din Portugalia, de la Fatima, cu oile ei, ori copiii de la Medjugorje, din Bosnia. Sau, mai de mult, Bernadette din Franța, de la Lourdes. Peste tot, apărea fetițelor nimeni altcineva decât Fecioara Maria, Maica Domnului…
Sora mea o purtă cu ea la Vladimirești – mănăstirea cu peste 300 de maici, toate fecioare – și pe fiica sa cea mare, care, sigur, s-a ales marcată, după ce, la rândul ei, întâi a refuzat credința. Și asta din cauza Veturiei! Se pare că era modelul familiei… Acolo, fiica, deși copilă încă, s-a topit de harul Maicii Teodosia, poeta Zorica Lațcu, cea atât de specială… Ba odată, Veturia o pierdu pe fetiță în puhoiul de pelerini, că și ăștia veneau cu sutele. Sigur că mititica plângea de-i sărea cămășuța de pe dânsa, iar Veturiei nu i se clintise nici pic sufletul de teamă sau milă pentru spaima celei ce nu ajungea decât până la brâul oamenilor și era înecată în mulțime. Pelerinii și-au dat-o din mână în mână, până a ajuns sus, pe piedestalul de pe care predica preotul. Unul ce părea tot atât de înflăcărat și… tuberculos ca Nicole Bălcescu. Te hipnotiza, zău, și ea cu mânuța în mâna lui. Cu ochii tuturor ațintiți asupră-i… Când a văzut poza marelui istoric pașoptist într-o carte, sigur c-a exclamat – Dar ăsta-i preotul de la Vladimirești, ce Bălcescu?!
De altfel, o mai rătăcise și n buricul târgului, pe Lipscani, și tot așa mersese liniștită la biserica ei, c-o aduce Maica Domnului pe fată. Mititica jura însă că aceea fusese o femeie grasă peste poate și cu sacoșe mari, o urâtă, care a târât-o mai întâi să-și facă ea piața și apoi a dus-o la Zlătari, – ce noroc că știa numele bisericii- unde mama stătea în strană, în bună pace. I-a făcut semn să tacă, să nu tulbure slujba, fiindcă fetița nu contenea din plâns. Ah, dar intru din nou în povestea fetei, nu, nu trebuie s-o fac, ci să mă feresc de asta, precum am promis, însă pot?!
Și ce fior am simțit, când am auzit-o pe Veturia rugându-se, în șoaptă. De parcă am descoperit un lucru ascuns, ceva intim. Îi spunea Îngerului păzitor: „Frățiorul meu”. Așa i se adresa, și mă năucea, zău. Fir-ar să fie, iar am spus vorba!
Ceea ce nu pot ocoli, și mărturisesc că mi-a dat dureri de cap atâta timp, a fost „prietenia” ei cu Părintele Arsenie Boca. Cum s-o numesc altfel? Poate Părintele îi prețuia ceea ce se cheamă acum vibrația înaltă, o citea, chiar puterea de a fi ubicuă, precum el. Mi-amintesc cum se jura cineva c-a vorbit cu ea în Constanța, iar ea nu plecase din București!… Aici tac, n-am nimic de zis, că Veturia doar zâmbea.
Îi făcea Părintelui vizite în Cotroceni, unde stătea la doamna Julieta Constantinescu, viitoarea stareță Zamfira de la Prislop, de mai târziu. Părintele a voit să cumpere casa noastră din Sinaia, pentru ceea ce au numit apoi metocul Prislopului. Însă era naționalizată la vremea aceea… Lucrul s-a făptuit, dar altfel, în altă parte, iar de murit, Sinaia e locul de unde a plecat el Dincolo. A fost apoi dus, precum știm, în cimitirul Prislopului. Am aflat că, pe atunci, sinăienii îi ziceau „Vrăjitorul” și-și speriau astfel copiii , văzând cât de păzit era de securitate… Puștii se jucau prin Tirul de porumbei, de alături, dar părinții se temeau că ochii cei vigilenți le vor lua urma și vor ajunge la ei, la părinți, și… Vremurile stăpânite de frică, da…
Ce sens o fi aici, de ce Sinaia, n-aș putea să spun… Însă nu mă îndoiesc că e unul și anume tainic. Nu-mi trece prin cap decât aceea că mănăstirea, înălțată cândva în codru și sălbăticie, pe Valea Prahovei, pe un picior de stâncă, a fost numită astfel în cinstea muntelui sacru al omenirii, acel vestit Sinai, din Egipt. Locul a devenit, încet-încet, ceea ce știm astăzi, Sinaia, oraș regal, „perla Carpaților” și…, și… Însă, treptat, s-au născut tot soiul de teorii… Cum e cu „portalul” de pe platoul Bucegilor, Kogaionon al nostru, e menit altora să se desfășoare, eu nu îndrăznesc și nu mă pot pronunța în vreun fel. Nici despre misterioasele plăcuțe de aur de la Sinaia, mai vechi decât cele de la Tărtăria și scrierea sumeriană, n-am ceva de spus. Toate astea poartă pecete de mare taină și-mi iau răsuflarea. Prefer să-mi păstrez suflul și să nu mă amestec. Cine-s eu?… Dar oamenii se pare că țin cu un soi de disperare să-l considere Magul nostru, Atotștiutorul, pe Părintele Arsenie. Să pună pe seama lui atâtea și atâtea…
Sora mea s-a dus și în Drăgănescu, la bisericuța aceea umilă de sat, unde era paroh o rudă a Maicii Zamfira. Și unde Părintele, pe schelă, tocmai picta atunci bolta bisericii. Își luase canonul tăcerii …întocmai ca Rubliov, dar a văzut-o intrând și-a zis: Cu tine vorbesc!…
A coborât, au vorbit și a condus-o la tramvai. În stație, i-a cumpărat un pateu, vedea că nu mâncase nimic. Ea a refuzat și el i l-a vârât cu de-a sila în gură. Uluitor! Numai că, apoi, ea a vomitat. Furia ei de a nu i se impune ceva… A continuat să simtă gustul fad vreo trei zile. Eu nu mai sfârșeam să mă mir și atunci, puțin agasată, mi-a spus că Părintele avea niște ideeei, cu care ea nu prea era de acord! I se părea cam nelalocul ei și crucea de la gâtul Părintelui, numită Ankh, cea cu un singur braț răsucit și un inel sus, hieroglifă egipteană, crucea sau respirația vieții, socotită călătoria pe tărâmuri pământene, o parte doar a vieții eterne. Cea cu care erau pictați în mână faraonii. Eu n-aveam habar de toate astea și-mi păreau, culmea, absurde și nepământene!
Asta am frământat luni și luni de zile, că explicații nu mi-a dat. Într-un târziu mi-a picat însă fisa, cum se zice. Așa cred și tot nu cred. Apăruse cartea „Cărarea Împărăției” și Părintele se dovedea cunoscător al legilor biologiei, al anatomiei umane, al fluidelor și hormonilor, adept al energiei vitale, croite anume de Dumnezeu. Cu scop creator, Dumnezeesc. Ce fisă îmi căzuse? Am bănuit că el o certa pe sora mea că duce o viață însingurată, deși căsătorită, că-și respingea soțul, înțelegând anapoda – așa zicea el – preceptele creștinismului. Una e abuzul, și alta refuzul…, spunea Părintele, care a și negat că el ar fi scris broșurica „Pravila albă”, cu tot soiul de opreliști în a face dragoste… Mi-a trebuit mult până să dau drumul acestor bănuieli ale mele. Nu înțelegeam de ce ea se scutura, și schimba tema discuției, când venea vorba despre Arsenie Boca, în timp ce el era din ce în ce mai adulat de mulțimi… Se născuse deja un mit. Era numit Sfântul Ardealului. Sigur că apăreau și detractori, era socotit vag eretic de …„oficiali”, dar nici gând s-o pot încadra acolo. Simțeam în tăcerea ei un mister. Părintele Arsenie îi spusese, la un moment dat: Stai tu cuminte, că ți se împlinește visul. Dar nu acum și nu aici…