Cronicarii şi înaintestătătorii Luminismului românesc ai Şcolii Ardelene sunt şi ei preocupaţi nu doar de origini, de continuitate, trec câteodată (cu principele Dimitrie Cantemir, de exemplu) chiar de obişnuita, la noi, autocompătimire (bietul om de sub vremi… etc.): îi preocupă tocmai particularităţile etnice, delimitările, îşi doresc să adune din cioburi oglinda întreagă a naţiei. Este însă justificată (justificabilă) reluarea acestui demers astăzi? Întrebarea e aceasta: a vorbi de specificul naţional nu ar însemna a admite deja o criză (cum sunt convinşi optzeciştii, lunediştii, postmodernii; fiind de curând instructivă, în acest sens, inocenta „autocritică” târzie a maestrului lor etc.) a conceptului în cauză? Societăţile (poate deja populaţiile, popoarele) cu vechime istorică, stăpâne adică de acum pe situaţia lor în cultura şi civilizaţia lumii, nu-şi pun, se spune, problema, aceasta le-ar apăsa doar pe cele tinere (?), rămase, cum să zic, la coadă când cu împărţirea harului şi darurilor. Dar ce să însemne aceasta? Există, oare, un concept ce cade în criză, se stinge sub încă o neputinţă? De încă o slăbiciune, de incorigibila complexare sub câte o mincime, sub câte o nedezlegare? Ştiinţa înaintată şi agresivă (vezi astăzi, de pildă, IA) a secolului trecut încuviinţează că există pattern-uri generale; că se pot compara transistoric concepte, judecăţi, paradigme şi credinţe acceptate în diferite culturi şi epoci. În locul unui singur concept, avem în orice demers populaţii mari de concepte, ele sunt independente, suverane, şi trăiesc, spre a spune astfel, timpuri diferite şi pentru scopuri diferite. Vor fi fiind şi ele populaţii istorice şi o definire neschimbată a lor e imposibilă. Tot astfel, nu avem niciunde numai o singură problemă, ci genealogii de probleme ce-şi caută, spre a se exprima (spre a se înfăţişa, spre a deveni eveniment, fenomen), de fiecare dată alte tehnici explicative; deşi încă provizorii, alte idealuri explicative. A-ţi urmări prin urmare fizionomia, ca să-i spun astfel, etnică proprie să fie dar numai semnul precaritîţii tale şi nu acest „ideal” explicativ, prin firea sa mereu viu, deschis peste timpuri şi inerţii istorice? Altă întrebare ar fi acum aceasta: există şi o formă filosofică (a logosului şi locului împreună) a fiinţării din lumea românească? Întrebarea ne trimite frecvent la limbă: fie că e limba ta de azi, fie că e aceea care te-a precedat, că e coincidentă cu protoistoria (preistoria) ce te-a zămislit şi determinat – dar de care poţi în anumite situaţii să-ţi aminteşti. Uitarea devine amintire. Cea mai potrivită uitare şi amintire ale românescului este în vechile acestuia tradiţii (nu numai inerte, ci emergente), ca şi în cultura populară prodigioasă care nu doar ne-ar despărţi (cum s-a spus câteodată) de valorile de astăzi, însă se împletesc în chip neaşteptat de bine cu ele. A vorbi aşadar de specificul naţional la români este şi a vorbi de valorificarea, măcar în parte, a latenţelor-potenţelor locului românesc (1). Dacă acestea au fost uitate, acest lucru s-ar datora violenţei ce însoţeşte orice act de întemeiere. Agresiunea întemeietoare, scrie undeva Jacque Derrida (2), are darul de a se ascunde, întemeierea însăşi e menită ascunderii acelei agresiuni întemeietoare. Cu alte cuvinte, acţiunea de fundare socio-umană are, conform naturii sale, rolul de a organiza amnezia: „câteodată prin celebrarea şi sublimarea marilor începuturi”. Dar, ca să revenim, a vorbi despre specific să nu semnifice şi a convoca diferenţa? Este ca şi cum ar urma drumul scriiturii, închipuit de acelaşi J. Derrida: scriitură originală, o scriitură ce retrasează originea, pândindu-i semnele dispariţiei, scriitură pierdută, ca într-o nebunie, după origini. Specificul e identitatea, una căreia i se oferă o abia insesizabilă diferenţă, primind astfel îngăduinţa de a ieşi discret dintr-o închidere (3); deschizându-se însă astfel afară, către lume.
*
Principele Dimitrie Cantemir, care e întâiul (în secolul 17) gânditor român interesat filosoficeşte de fiinţa naţională (4), a fost şi un spirit critic, apucând de aceea calea de mijloc. El afirmă că a descrie „năravurile moldovenilor” e cu putinţă în două feluri: a-i lăuda din „dragostea ce avem pentru patria noastră” ori a-i osândi „după dreptate” şi din „dragoste de adevăr”. Conchide că le va fi „mai folositor dacă le vom arăta limpede cusururile care-i sluţesc”. Cele mai multe, desigur, sunt metehnele obişnuite, dar din ele românii dacă nu au prea multe, „totuşi puţine nu au”. Două puse înainte sunt: trufia şi semeţia. Românul s-ar lua la harţă şi cu Dumnezeu dacă s-ar putea. Liniştirea îi vine însă românului repede, se împacă deîndată cu potrivnicul. Românii sunt glumeţi şi veseli, deschişi, neştiind de ipocrizie: „ceea ce au în suflet le stă şi pe buze”. Uşurel în duşmănii, românul e aidoma, totuşi, şi în prietenie. Nu are vreo greaţă apoi, scrie austerul prinţ, de băutură, căreia, ce-i drept, nu i se apleacă prea de tot, plăcerea pământeanului nostru e mai degrabă de a se desfăta lungi ceasuri la petreceri trudnice, câteodată şi aci întrece în şumeneală măsura. Românii sunt (urmează, ca să zic aşa, bila albă) buni luptători, în bătaie are aplecăciune pentru lupta corp la corp. Ca armă aleg sabia, paloşul, iar nu arcul cu care se izbeşte de departe şi pe ascuns, cu el nu-ţi vădeşti voinicia. „Împărăţia atât de mare şi şi înfricoşată a turcilor”, după ce a supus, din Europa, Ungaria, Serbia, Bulgaria şi pusese stăpânire pe neamul cel mai înţelept – grecii – nu a fost în stare „să silească un norod atât de prost şi fără de putere să i se plece sub stăpânire, norod care a umblat de atâtea ori să lepede jugul pe care l-a primit de bunăvoie, dar şi-a păstrat întreagă şi nevătămată rânduiala sa politicească şi bisericească”. Dezvelirea mai departe e efectuată de principile moldav cu destulă cruzime. Pârgarii, poporanii săi, enunţă el, n-ar iubi învăţătura, ei au despre aceasta o opinie rea, încredinţaţi că de învăţătură multă omul înnebuneşte. Sunt fatalişti. Alteori însă, când războiul nu-i împinge, „mai degrabă îşi mănâncă pâinea din sudoarea frunţii şi în linişte”. Românii sunt o naţie credincioasă, „înverşunaţi până la eres în credinţa lor”. „De aceea, se găsesc peste 60 de biserici din piatră numai în ţinutul Sucevei, peste 200 de mănăstiri mari, clădite din piatră, în toată Ţara de Sus, iar munţii sunt plini de călugări şi pustnici, care îşi jertfesc acolo, în linişte, lui Dumnezeu viaţa smerită şi singuratică”. Ei sunt totodată binevoitori oaspeţilor, pe care, spre a-i cinsti, chiar îi caută. Mai sunt morali, caşti, curaţi. Cred în superstiţii, în farmece, făcături, ritualurile lor vor fi prodigioase, precum este întreg folclorul nostru, din care D. Cantemir se întrece a descrie, minuţios şi iscusit, coregrafia şi cântarea.
Carcaterizările adeleanului Samuil Micu – tot în ordinea aşa-zicând epitetică – din Scurtă cunoştinţă a istorii românilor, sunt iar uşor osânditoare, însă scuzabile, fiind menite a stimula starea prezentului. El scrie astfel, într-o limbă neînchipuită: „Acestea sunt care foarte pre scurt am socotit a le aduce pentru ceva cunoştinţă a neamului românesc, cu care pociu băga neamului românesc la inimă ca să gândească de sine şi să cate din ce părinţi şi din ce oameni iaste şi cît de puternic şi de cinstit odinioară au fost şi tuturor linbilor groaznic şi stăpân; iar acum să socotească la câtă ticăloşie au venit şi cât iaste el ce mai de jos neam, o, durere, slugă şi rob, prost şi neînvăţat, sărac şi lipsit. Şi dintru această socoteală să-şi deschidă ochii minţii, şi măcar puţine, ca dintr-o crepătură, să zărească statu său, şi privind la cei de demult ai neamului său părinţi, să nu facă de ocară mărirea acelora carii erau oameni învăţaţi, oameni războinici, oameni viteji, carii sus căuta, nu se lasă proşti şi robi”.
Unele calificaţii sluţitoare şi de ocară e drept a spune, însă, că ni le-au adresat străinii (degrabă interesaţi de pământuri, de teritorii din afara, să zicem, a pustei). De această părere e Petru Maior (în Reflecsii asupra dumisale reţensentului din Viena şi în Istoria pentru începutul românilor în Dachia). Toţi potrivnicii de azi, va scrie el, rostesc şi în prezent, cu gurile pline, „boacele (de la boca în it., gură n.n.), adică zicere defăimătoare ale notariului ungur Bela”. După acela, românii ar fi (spusa cronicarului, româneşte, de tot admirabilă) „cei mai apuşi oameni a toată lumea”. „Ci întru adevăr bat ei aerul atunci – continuă el în aceeaşi limbă românească înmiresmată –, atunci când din cuvintele acele se nevoesc a micşora pe români. Pentru că (…) necumpătata dragoste care avea notariul despre ghinta ungurească, şi ura spre alte limbi, la multe scâlciituri îl împinse pre el. De acolo e că aşa grăiaşte despre români scriind răsboiul lor cel cu ungurii”.
Cronicarii de astăzi (ca să sărim un secol, două) califică pe români adesea fel, numai că se „scandalizează” mai puţin, nu simt pe suflet apăsarea norului: e aci, poate, detaşarea sub astuţie şi „argumentaţii deiplomaticeşti”, politicile sosesc deci cu viclenie. Lui E. Lovinescu dezbaterea în epocă în jurul caracterului etnic al culturii/civilizaţiei românşti i se pare a se desfăşura „cu înverşunare” (atentând astfel la marea sa contribuţie ideologică, necesară şi astăzi, a sincronismului (6)). Pretutindeni, afirmă marele critic, îndeobşte în ţările de veche civilizaţie, dezbaterile de acest tip sunt inactuale. E aci, însă, o oarecare exagerare şi o pripeală: „actuală” o astfel de dezbatere era tocmai atunci, pentru că se desfășura, iată, „cu înverşunare”, după cum îndârjită fusese ceva mai înainte în ţinuturile al căror indice de civilizaţie criticul nici nu-l pune acum la îndoială. Cum altfel, de exemplu, să înţelegem atitudinea lui Nietzsche, la 1870, în Consideraţii inactuale, când se irita de absenţa la germani a unităţii de stil, a unui suflet naţional unitar şi original? (7) Dar pe aceea, tot pe atunci, a lui Richard Wagner, din eseul său Beethoven? (8) Fireşte, concede totuşi E. Lovinescu, a te concepe în afara rasei e un un bovarism posibil doar în teorie. E neîndoielnic că un product spiritual (realizat cu o sensibilitate purtătoare de biologie şi de determinsm istoric într-un material verbal) poartă în depozitul milenar psiheea colectivă. Dar, continuă el, artei şi şi literelor româneşti îi lipsesc stilul românesc, ceea ce nu înseamnă, totuşi, şi absenţa lor viitoare. Prea multe au fost pe capul românului (aci nu e totuşi cazul comizeraţiunii) vicisitudinele istorice şi ele nu ne-au îngăduit decât o manifestare în genuri inferioare, ele nu pot servi, de aceea, ca „puncte de plecare ale artei dominate de imperativul sincronismului universal”.
Un model de scepticism curat în acest câmp, adică de inaderenţă totală la problema specificului e Al. A. Philippide. Un fragment dintr-un studiu al poetului (Tradiţia literară românească) este elocvent: „La noi, romantismul n-a fost o reacţie, ci un botez iniţial. De aci şi enorm de multe influenţe, traduse prin imitaţii, care au bântuit până în timpul din urmă. Au trebuit (sic) câteva personalităţi puternice – un Odobescu, un Caragiale, un Eminescu – care să domine influenţele şi să le supună. Dar care e românismul lui Odobescu sau al lui Caragiale şi chiar al lui Eminescu? Nu e vorba de materialul omenesc pe care ei îl întrebuinţează. Acesta este, bineînţeles, românesc. Ce este însă numai românesc şi numai românesc în spiritul care tratează acest material?”.
Despre o spiritualitate românească în speţe inferioare vorbeşte undeva şi Tudor Vianu. Literatura română nu se clasifică decât insuficient şi neîndreptăţit, spune el, printre literturile romanice. Iată un citat edificator în chestiune: „Instrumentul lingvistic romanic prin care se exprimă poeţii şi povestitorii români, începând cu autorii doinelor, ai cântecelor bătrâneşti şi ai basmelor, şi sfârşind cu scriitorii cei mai de seamă ai secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, nu este suficient pentru a îndreptăţi clasificarea literaturii române printre literaturile romanice. Relaţia dintre literatura română şi celelalte literaturi create de popoarele romanice este mult mai complexă şi ea trebuie precizată”. Dacă literaturile franceză, spaniolă, italiană arătau o evoluţie marcată înainte ca românii să înceapă una a lor, aceasta înseamnă că pentru noi nu au lucrat anume factori de legătură dătători de unitate. La noi a început a se scrie (afirmă Tudor Vianu, ignorând însă literatura cu o mie de ani mai veche, în latineşte, a scriitorilor străromâni, eclesiologi desigur, împrăştiaţi în centrele imperiale creştine) abia în secolul al XV-lea, prin traducerile religiose şi în secolul al XVI-lea, cu cronicarii moldoveni şi munteni. „Românii – va încheia T. Vianu – au rămas, într-o lungă epocă, în afară de mişcarea literară a României”.
Un cronicar literar relativist, neîncrezător în specific şi, de altfel, dezintersat de ideologia literară, e Pompiliu Constantinescu. El scria: „Ce este specificul naţional nu ştim; suntem duioşi sau vehemenţi, suntem raţionalişti sau intuitivi, avem un sentiment tragic sau unul apolinic al existenţei – iată tot atâtea controverse care ne pot dezorienta. Într-o litertură tânără, ca a noastră, a teoretiza un specific naţional este prematur”.
O mostră de negare violentă a specificului spiritualităţii româneşti, de o „sofistică izbitoare”, e prezentată în marea sa Istorie de G. Călinesacu (9). „Divinul critic” nu-l numeşte, poate din motive întemeiate pe autor, notează doar că este „un distins intelectual român”. Distinsul în cauză va fi afirmat odată, fără să clipească: „Fiindcă cultura (sic n.n.) românească nu e determinată specific încă, ci abia pe cale de determinare, cred că nu există specific încă nici un tip de intelectual român particular român. Aceasta, fără îndoială, nu înseamnă că nu avem ici colo invidualităţi eminenete, intelectuali eminenţi. Voiesc să spun că nu avem un tip colectiv, comun de intelectual român. Căci orice s-ar spune, diferenţierea tipologică pe naţiuni e puternică prin coloratura ce-o dă, nu numai în artă, dar chiar şi în filosofie şi ideologie. Keiserling şi Nietzcshe nu seamănă cu Anatole France. Tipul nostru de intelectual nu e caracterizat prin semne locale. El e tributar Apusului, fie că e umanitarist, fie că e ceea ce e şi mai interesant, naţionalist integral (10), suportând formula Daudet-Maurass. Ceea ce dovedeşte încă o dată că până şi naționalismul ori antisemitismul tot din străinătate le-am învăţat. Obscurantismul ortodox şi mistic, cu întorcerea lui la naţionalismul şovin şi la forţele aşa-zise „creatoare” ale instinctului bestial, e cel mai prost serviciu ce se poate oferi culturalităţii faptice şi dezorientate în care trăim. Ca şi ruşii pe timpul lui Petru cel Mare, ca şi mahometanii lui Kemal Mustafa, vom învăţa să fim români, învăţând raţiunea Occidentului”. G. Călinecu e hotărât în contra acestei „absurdităţi” (cu menţiunea că totuşi de la Occident avem ce învăţa, fireşte mai puţin romanitatea şi românitatea). Un popor aşa de unitar şi de vechi, afirmă el, a avea trăsături diferenţiale intuibile, un stil propriu distinge orice ochi mai adânc, deşi pe tot globul, oamenii purtând aceleaşi veşminte, impresia va fi de uniformitate. Specificul nu e una cu pitorescul. Nu e nici numai un dat ce s-ar căpăta cu vremea (ceea ce ar motiva că suntem numai pe cale de determinare), dar e un cadru congenital: nu se capătă şi nu se pierde. Nu pentru că iei raţionalismul de la francezi, să zicem, nu ai specific, pentru că o spiritualitate, cultura conţine în sine toate notele posibile, precum un individ toate aspectele sale caracterologice. Francezii sunt de regulă cartezieni, dar vei găsi la ei şi mistici, după cum vei găsi visători şi la englezii pragmatici şi la sistemtici şi la rânduiţii nemţi. „Specificitatea nu e o notă unică, ci o notă cu precădere”. Şi G. Călinescu mai scrie: „Românii fiind oameni înainte de toate, deci generici, sunt naţionalişti, mistici, raţionalişti, fatalişti şi celelalte. Nu de la Maurass avea să înveţe România sentimentul primordial de naţie, pe care îl avea explicit Miron Costin. Întrebarea este doar care este nota mai subliniată, fiind ştiut că un organism nu imită niciodată nimic, având toate virtualităţile în el. Ceeace pare imitaţie e doar o sugestie primită la timpul oportun. Spaima că ne-am putea falsifica trebuie să dispară”. Aşa este: Europa, la temelile căreia vom fi fost – chiar dacă aceasta scandalizează veniturile – nu este pentru români de nicio înfricoşare. Dar G. Călinescu mai precizează acum hotărât pentru caz: „Singura condiţie pentru a fi specific e de a fi român etnic” etc. Ar părea însă, cu acestea, o ducere a chestiunii către tipul rustican de civilizaţie, un tip aşa-zicând minor, punând în inferioritate pe român? Tipul ţărănesc nu e un indiciu de tinereţe, adică de imaturitate şi structural moale. Din contra, apreciază G. Călinescu: „Istoriceşte suntem prin substratul nostru traco-getic, care e esenţial, dintre vechile popoare ale Europei. Suntem nişte adevăraţi autohtoni, de o impresionantă vechime. Indiferenţa vădită a ţăranului român pentru popoarele imediat înconjurătoare vine din instinctul că acestea sunt mai mult sau mai puţin recente”.

 

 

Note
1 Locuri care el însele constituie dimensiuniale fiinţei: reprezintă câteodată ceva ca o desţelenire; la români e şi zare (poală a cerului, cu vorba noastră ţărănească) în hăţiş; alteori e drumul (plaiului) pe care-l dă străinului rătăcit în hăţişuri ciobanul de pe dealurile Branului (vezi Sextil Puşcariu, Limba Română, Editura Minerva, Bucureşti, 197). Locuri ce alcătuiesc şi aşează singure o lume (vezi şi Mircea Arman, Eseu asupra structurii imaginativului uman, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2020), pentru noi, fatalmente, lumea românească. Dar aceste locuri sunt mai întâi în limbă (poate fi şi limba ca scriitură). Samuil Micu, se ştie, numea limbi seminţiile şi naţiile. Locuri uitate, însă peste care dai inevitabil atunci când începi să-ţi cauţi în fiinţare fiinţa – fiinţa ta ori a seminţiei tale; fiinţa ta şi, îndată, pe aceea în care ai ostenit şi ponosit, fiinţa deci a vieţii tale. Căci nu a spus oare şi tedescul acela, la 1848, Auguste Schleicher (în Zur Vergleichenden Sprachgeschichte) că formarea unei limbi, istoria ei coincid cu preistoria poporului ce o va vorbi? În limbă, spiritul (acela al umanităţii şi acela al fiecărui popor în parte) apare în alteritatea sa: de unde, apoi, şi această legătură între o limbă şi naţionalitate; 2. Jacques Derrida într-un dialog cu Michel Wieviorka pe marginea Seminarului de la L’Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, după „Lettre Internationale”, ediţia română, an 1999; 3. Jacques Derrida, L’Ecriture et la difference, Edition du Seuil, 1979; 4. Am trecut, se înţelege de ce, peste o caracterizare diferenţuială mai timpurie, aceea din Cronica lui Grigore Ureche, care însă („bazna”) aparţine interpolării lui Siminon Dascălu; ea a inspirat într-un ceas de cumpănă pe Emil Cioran în Schimbarea la faţă a României. Dar, în secolul 17, Dimitrie Cantemir nu e el însuşi misericordios: nu va cere îndurare pentru naţia sa, îşi pune, din contra, pământenii, pârgarii săi numai faţă cu adevărul, relele lor adesea îl desgustă; 5. Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1978; 6. E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, Bucureşti, 1925; 7. Sunt patru „consideraţii inactuale” sau „intepestive” (cum le-au tradus francezii) apărute între 1873-1876, culminând cu Richard Wagner la Bayreuth; din cât ştiu încă nu au fost traduse în româneşte; 8. Richard Wagner, Beethoven (în Pelerinaj la Beethoven), în care Wagner îl precede pe Nietzsche în tipologia sa dualistă: dionysiac şi apollinic. A apărut în două ediţii (1977, 1979) la Editura muzicală, în traducerea lui Adrian Hamzea şi cu un studiu introductiv (Wagner pelerinul…) de A. I. Brumaru; 9. G. Călinescu, Specificul naţional (în Istoria Literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1982); 10. Cu această calificaţie e „denunţat” în oficiosul kominternist „Lumea nouă”, marele gânditor creştin Petre Ţuţea de către Belu Silber, alias Andrei Şerbulescu; arestat apoi şi el de către tovarăşii săi de partid bolşevic, prin delaţiunea Liubăi Chişinevsch, Silbert va fi turnătorul decisiv în procesul ilegitim al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, trimiţându-l, pe el, din temniţă la execuţie prin împuşcare (vezi şi A. I. Brumaru, eseul Sfântul Petre Ţuţea şi proiectul, în Petre Ţuţea, Proiectul de Tratat. Eros, Editura Pronto, Braşov, 1992 şi A. I. Brumaru, Pariul cu legenda sau Viaţa lui Petre Ţuţea aşa cum a fost ea, Editura Athena, Bucureşti, 1995).