Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Sfânt părinte al literaturii…” (II)

„Sfânt părinte  al literaturii…” (II)

Eram încă student, în anul al treilea la Filologie; începusem să semnez câte ceva prin „Tribuna”, colaboram și la „Steaua”, semnam articolașe/reportăjele prin „Făclia”, frecventam Cenaclul Scriitorilor, așa că îmi dădeam aere și mă simțeam oarecum îndreptățit să-l abordez într-o zi pe Ion Agârbiceanu, pe care nu o dată îl urmărisem de la distanță, pe drumul său spre casă, în orele amiezii, după ce ieșea din bufet. Trebuie să spun că începusem să-i identific printre oamenii Clujului pe câțiva foști mari profesori ai Universității, scriitori importanți, aflați acum în dizgrație, și mă bucuram să-i pot cunoaște și așa, măcar. Îl vedeam adesea pe Ștefan Bezdechi, trecând pe troturul din laterala Pieții Libertății, cu o geantă mare în mână, îmbrăcat sărăcăcios cu un loden – haina uzuală în epocă – fără să privească pe cineva sau, cel puțin, așa lăsa impresia. Era un veritabil anonim pentru cei mai mulți dintre trecători… Tot așa mi-a fost arătat, și apoi l-am văzut de mai multe ori, profesorul Theodor Naum, apoi Nicolae Lascu… Nu mai vorbesc despre Lucian Blaga pe care, tot așa, îl vedeam trecând pe strada Jokai, de atunci, Napoca de azi, fie mergând, fie venind de la Biblioteca Universitară. Pe niciunul, însă, n-am îndrăznit să-l abordez. Dar Ion Agârbiceanu mi se părea accesibil. L-am văzut și pe coridorul „Tribunei”, așa că într-o zi mi-am luat inima în dinți și am intrat după el în bodega în care își bea halba de bere. N-am avut curajul, totuși, s-o fac singur. Așa că mi-am luat drept tovarăș un coleg de… pleivas. Ne-am luat și noi câte un țap de bere și cum nu era nimeni la masa la care se proptise scriitorul, ne-am cerut îngăduința să ne apropiem. Galant, ne-a acceptat alături. Numai că noi aveam în plan să stăm de vorbă cu el. Așa că ne-am recomandat și i-am spus că, studenți fiind la Filologie, îl cunoșteam, că i-am citit opera… A fost puțin surprins. „– Ce-ați citit din scrierile mele?” ne-a întrebat. Tocmai de curând îi apăruse în librării volumul Din munți și din câmpii, pe care îl citisem. Asta se întâmpla în 1957. Cu un an mai înainte îi apăruse un volum de povestiri, Din copilărie (1956). Fusese prima carte ce se tipărise în anii socialismului. Prozatorul s-a declarat mulțumit. „– Dar altceva? – Altceva, i-am spus, am citit Arhanghelii. – Să te cred? – Da. Tatăl meu este învățător, a fost dascăl în Apuseni, în Vlădeasa, și avea o mică bibliotecă în care se afla și romanul Arhanghelii. – Aha!” a încuviințat el. Astfel s-a încropit un fel de dialog în care însă mai mult întreba el decât întrebam eu. Era interesat de felul cum o duceau țăranii pe-acolo pe unde îi spusem că copilărisem, se interesa de viața studențească, de profesorii pe care îi aveam și, desigur, despre lecturile mele. De câteva ori i-am spus că îl consideram, ca toți cititorii lui de altfel, mare scriitor. De fiecare dată însă, a ținut să puncteze: „– Scriitor dar și popă…” Nu mi s-a părut importantă, atunci, această subliniere a lui, repetată. Dar am reținut-o ca pe o calitate la care el se raporta firesc… Am relatat acasă despre discuția avută cu scriitorul Agârbiceanu și nu mică mi-a fost mirarea să-l aud pe tata zicând: „– Părintele Agârbiceanu.” De-acum era cu totul altceva… Peste câteva zile mi-a adus o cărticică împrumutată de la un alt dascăl, prieten al său, și mi-a zis: „– Citește-o, ca să te lămurești.” Era micul roman Pustnicul și ucenicul său, o ediție ilustrată de Lena Costante, apărut în 1938 în condițiile unei cărți populare. Am citit-o, firește, și am descoperit în ea pe marele moralist, pe teologul care îl dubla fundamental pe scritorul Ion Agârbiceanu.
Pustnicul și ucenicul său e, fără îndoială, un roman marginal, pe lângă marile capodopere literare ale lui Ion Agârbiceanu. Mai mult o carte de învățătură creștină, ca să zic așa, croit pe o intrigă duhovnicească, după un model clasic romantic. O scriere tezistă prin excelență, dar plină de căldură sufletească, ușor de citit și, mai ales, ușor de înțeles în ideatica, în mesajul său.
Subiectul e urmărit în decalculul parabolelor și pildelor biblice, mult dezvoltat însă și explicit în detaliile semnificative. De altfel, calitatea de povestitor a lui Ion Agârbiceanu se suprapune aici, se combină la o adică, cu aceea de ilustru predicator în fața altarului. E o poveste pe care păritele o expune în atenția ascultătorilor/cititorilor, pentru a ilustra calea de urmat spre cunoașterea adevărului vieții și a legilor credinței în Dumnezeu.
Într-o bună zi, bătrânul pustnic Pafnutie, trăitor „într-o peșteră din munții Moldovei”, hălăduind pe cărările numai de el știute, auzi venind de undeva din pădure, gemete omenești. Se îndreaptă într-acolo și spre mirarea lui află zăcând fără conștiință un tânăr: „Trupul era căzut de-a lungul, cu fața în mușchiu. Nicio tresărire de viață nu era în el. Numai sunetul stins, plângăreț, care se ridica din când în când”. Îl luă în spinare și îl duse la peștera sa unde îl îngriji. În câteva zile „feciorașul” se pune pe picioare. Acesta își mărturisește numele, Nichifor Preda, dar și dorința de a rămâne împreună cu Pafnutie, în sihăstrie. Taina suferinței care l-a îndemnat să se depărteze de lumea lui și să ia calea singurătăților pustniciei, rămâne însă neînfățișată. Pafnutie („pustnic fără hirotonie”) îl acceptă ca ucenic (El însuși fusese ucenicul părintelui Ilarion, cel care locuise peștera, ca schimnic, înaintea sa, acela urmând, la rândul său, unui întreg șir de pusnici înainte mergători, a căror învățătură s-a transmis astfel din generație în generație), mai ales că se încredințează de sinceritatea pornirii sale: „Mi-e urâtă însăși lumea, moșule […] N-am ucis, n-am dat foc, nu m-am atins de muiere […] Vreau să știu cine sunt […] Să mă cunosc pe mine însumi […] Să trăiesc numai pentru suflet”. Concluzia lui Pafnutie nu întârzie: „Ai fost bolnav în trup de foame și osteneală. Dar mai bolnav ești cu sufletul, care nu are credință”. De aici încolo, toate micile și aparent neînsemnatele întâmplării ale vieții de sihăstrie nu vor fi altceva decât prilejuri de a descifra calea spre mântuire prin credință, urmând poruncile Mântuitorului. Așa, faptul că nu trebuie să urăști viața, că munca e cea dintâi lege a vieții, că lenevia e „începutul tuturor răutăților”, apoi, că „a doua lege a vieții” este „porunca umilinței”, apoi trebuie să descoperi „dulceața rugăciunii” și a postului („post cu ajun”), că trebuie să-ți lepezi mândria, trufia, să-ți recunoaști păcatele și să te ușurezi prin spovedanie, să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți, „să ne rugăm pentru cei care ne fac bine”, să-ți descoperi curată „cartea conștiinței, cartea sufletului”, să fii ascultător și să împlinești neclintit toate învățăturile date de Mântuitorul. Pentru fiecare din aceste deziderate, prozatorul oferă pilde și mai mult, își trece eroul prin încercări menite a-l conduce la asemenea învățături. De aceea, epica derulată apare ca o ilustrare de îndrumare catihetică. Pustnicul Pafnutie are pentru toate acestea vorbe de învățătură desprinse din Cărțile Sfinte pe care le însoțește cu tot atâtea exemplificări și înțelesuri luate din viața de toate zilele. Sunt astfel insinuate mici povestioare, fabule, ce dau temei perceptelor morale. Iată, bunăoară, pilda despre necesitatea susținerii armoniei între oameni și a egalității lor în fața A-Toate-Ziditorului, despre îndepărtarea trufiei: „Vezi tu brazii aceștia în jurul nostru? Sunt toți înalți, voinici, grei de podoaba cetinii. Cu toții se uită în cer, pe toți îi scaldă lumina soarelui, și-i bat noaptea stelele, cu sclipirile lor. Niciunul nu suferă că vecinul e tot așa de frumos și de înalt ca și el. Sau pentru că împrăștie aceeași mireasmă de tămâie. Niciunul nu pizmuiește pe celălalt. Nu doar unul singur e vrednic de mirarea ochilor noștri, ci mii și milioane. Toți sunt zidirea lui Dumnezeu. Ei sunt cei mai buni frați. Dacă ar avea simțire și minte, dacă ar avea suflet ca noi oamenii, cu toții ar slăvi pe Ziditorul într-o singură înălțare de glasuri. Chiar fără minte fiind, ei tot aduc această slavă lui Dumnezeu… Sau privește într-o poiană cum stau de mândre și fericite, floare lângă floare, una roșie, alta galbenă, alta albastră ori albă. Nu se pizmuiesc una pe alta, nu suferă cea albă fiindcă vecina ei e roșie. Ci toate împreună dau slavă Ziditorului care le-a făcut. Ele sunt cu toate surori bune, cum sunt brazii frați buni, și de aceea se bucură fiecare de frumusețea și de mireasma celeilalte […] așa e și cu noi oamenii. Unul e vas scump, altul vas mai de rând. Dar cu toții am ieșit din mâna aceluiași olar. Dacă-ți bați joc de un vas, nu-ți bați joc de el, ci de olar. Iată un drum bun, după mine, să te ducă la dragostea frățească, la dragostea aproapelui, oricine ar fi. Să te bucuri de binele lui, și să te doară atunci când descoperi în el slăbiciuni de care nu el este vinovat. Fiecare om e fiul lui Dumnezeu și fratele tău”.
După doi ani de încercări și de asumare a învățăturilor credinței creștine, Nichifor Preda, căruia i se dăduse aici numele de Ilarion, este pregătit pentru asumarea calității de schimnic. Mai era nevoie însă de ceva, de punerea în vileag a tainei sufletești care îl determinase a lua drumul sihăstriei: „Trebuie să știu cine ești – îi spune Pafnutie, pentru a-i putea da binecuvântarea – Trebuie să mărturisești acest trecut al tău și apoi să pui o piatră de mormânt peste el”.
Biografia lui Nichifor Preda este și ea una menită a ilustra calea rătăcită a oamenilor. S-a născut și a crescut într-o familie de mari boieri, cu o mamă frumoasă și iubitoare, cu un părinte harnic și drept dar care, la un moment dat, cade pradă păcatului depravării. Se însoșelte cu o femeie decăzută moral, care îi schimbă viața; la jocul de cărți își pierde parte din avere, sub influența alcoolului își bate nevasta și o alungă de-acasă pentru a o aduce în locul ei pe netrebnica desfrânată. Copilul, care crește, este trimis la învățătură în Polonia, de unde, când se întoarce acasă, văzâd toate acestea, se umple de tristețe: „Am priceput, deodată, că viața n-are nici un preț și că e de o povară groaznică pentru om. Fărădelegea tatii m-a izbit drept în inimă ca un junghier. S-a sfârșit! Nu mai aveam pentru ce să trăiesc. Dacă viața cuprinde așa fărădelegi, așa nedreptate, nu mai am trebuință de ea […] repede am înțeles că pentru a trăi altfel decât cei din jurul meu este nevoie să înțeleg rostul meu în lume, dacă este unul”. Dumirit acum, Pafnutie îi dezleagă sensul adevărat al vieții căci după ce dobândise toate calitățile conduitei creștine era de datoria lui să se întoarcă între ai săi și să caute a face lumea aceea mai bună, aducând-o pe calea dreptei credințe. Cu greu Nichifor se învoiește a-și asuma acest destin: „Tu nu ești om de rând. Tu ai moșii mari cu sate de rumâni, tu cobori dintr-un neam cunoscut. Tu ești din rândul boierilor și va trebui, când îți va veni rândul, să-l ajuți pe Vodă în cârmuirea țării. Acum, după ce ai descoperit adevărul, are mai mare nevoie lumea de tine, decât muntele cu această străveche peșteră. Tu poți fi de acum folositor lumii, iar lumea este și ea a lui Dumnezeu, ca și muntele […] ieșind în lume, unde te așteaptă sute și mii de frați, vei lucra pentu ei întru numele Domnului. Ai cu ce, ai avere, ai minte și învățătură, ai acum și credință. Pasă și fă-ți datoria!”
Nichifor se întoarce acasă. Își împacă părinții, alungând-o pe acea femeie desfrânată. Redobândește, prin muncă, moșiile pierdute, purtându-se milostiv cu sătenii, astfel încât i se duce vestea de om drept, înțelept și milostiv. Ajunge în slujba lui Vodă, pe care îl sfătuiește în multe pricini, fiind vestit în toată lumea ca un soi de erou al păcii. Dar, în pârga vieții își pierde un braț într-o bătălie, cea ce îl determină să abandoneze dregătoriile de la Palat. Se întoarce acasă, între timp părinții îi muriseră, vinde o parte din moșii, o alta o împarte săracilor și face o donație imensă mănăstirii unde își caută adăpostul pentru tot restul vieții. Devine vestit pentru cuvioșenia sa și în cei nouăzeci de ani, la care se stinge din viață, n-a părăsit niciodată mănăstirea. Era cunoscut sub numele de Ilarion Ciungul. Despre acesta și minunatele sale fapte, un anume ieromonah Dimitrie face pomenire într-un ceaslov, uitat de vreme, pe care, chipurile, Ion Agârbiceanu (în maniera romanelor romantice), l-ar fi aflat și l-ar fi transcris.
Romanul Pustnicul și ucenicul său, chiar dacă nu are virtuți literare deosebite, decât în marja talentului de povestitor al autorului, se reține, fără tăgadă, ca o descindere, de bună calitate, într-o lume de legendă, punând la temelie un suport conflictual specific teologic. Ion Agârbiceanu construește astfel un subiect, în maniera parabolelor biblice, cu desfășurări epice menite a tălmăcii, pe înțelesul tuturor, marile percepte morale ale creștinătății.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg