Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Sfârlezii

Sfârlezii

păianjeni paideici


(… În peştera lui Platon
încă mai sunt urmaşi
ai acelor păianjeni paideici:
care-au întrețesut aurifere mreje
ale Ideii de sine refulat,
cu fiorii verzui ai emoțiilor hialuronice
de după izgonirea poeților…)


periplu ontic


(…,,Orice logică este epurată
de conotații pur naturale, intrinseci ființei
ca dat primordial”- zice sofistul, înhămat
(şi mai mult nu)
la o trenă din pietre scumpe, filozofale
considerentul sensibil induce dizarmonii în contrarii –
adevărul e că mireasa analogiilor criptice
a fost excerptată
(ca o frază înzorzonată dintr-un text apocrif)
de gravitația (savanții dixit) unei găuri de vierme;
sofistul analizează mai apoi cauzalitatea entelehiilor
căzute-n dizgrația ergosofilor: la jumătatea distanței
dintre aparențe şi transcendență,
în timp ce paloarea ca de cutumă stoarsă a concluziilor,
se constituie în fundalul tabloului, intitulat
,,Periplu ontic” (sau antic, nu mai rețin)…)


deluziona


(… Aparent, această sfârlezie
este un extract aprioric prisosind sinelui,
drept este că dintr-un p.d.v. frivol şi frugal
o pot asemui unei dezlipiri de retină;
doar că nu e prizonieră beznei apoi,
ci se naşte, instantaneu, un alt tip de văz
(ca acela al liliecilor? – savanții tac mâlc)
având prezența de spirit şi- atridica îndoială
drept actanți ai acelui fapt, altfel spus,
o eclatanță a hipersinelui (hm… hiper-hipereala asta) –
Mă autoadmonestez: ce poeticitate, bătrân imberb,
se lasă decelată aici? ți s-au abstractizat trei pătrimi
din neuroni? ți s-a-ncâlcit grafica de pe encefal?
Mde… în orice caz, noua sfârlezie se perpeleşte
în aerul încins al fenomenului decuplat de la natural,
simili-conceptul mai leneveşte-n imanență,
apoi se contopeşte, se exhaustivizează
sfidând evanescența, prim-planicitatea şi transcenderea –
cu noua (nou-nouța) realitate: percepția revelată
surâzând a la Mona Lisa, totuşi, imprecisul adevăr
arătând de parcă ar fi fiert ca un rac în lichidul amniotic
al hoaştei şi trogloditei Deluziona;
astfel că, ceea ce se mai poate spune
dobândeşte acuitate, cum să-i zic, reflex oximoronic,
ca al coarnelor de melc,
la urma urmei despre ce vorbim aici?!
Sfârlezia asta o dau dispărută…)


cric


(… Încă n-a învățat să ridice din umeri,
kafkian îmi injectează indiferența
cu aceeaşi privire, evident,
cu care răzuieşte ruginiul din frunze
cine să-i fi spus, răstit, că -n semn de răsfăț
i-am scris inițiala numelui pe praful de pe suflet?
Faust, câinele lui N. îmi face din ochi,
că nu-i chiar aşa,
din patru-n patru licurici sticleşte inclemența 
lamei de bisturiu,
apoi am încheiat ultimul nasture de la bluza
ingineresei de vizavi –
se călătoresc berzele, zice,
unghiul cocorilor a devenit
aproape un unghi drept,
după septembrica mea părere, 
septicemiile nu pot camufla 
ideea neoromantică, orfică, internautică,
de-a nu te declara prăfuit.
A încercat să ridice din umeri,
după ce mă-ntrebase de-un cric
i-a izbutit, din prima…)


cortegiul


(… Pe scurt, ştie să idolatrizeze foamea de perfecțiune
a moliei, care, fără să se oprească din mestecat,
ascultă jeluirea mierlei; apoi, în mod mecanic, parcă,
începe să caşte gura la cortegiul funerar
care trece pe sub copac,
mierla nu bănuieşte nimic, şi în continuare se jeluie,
apoi i se face foame, coboară cu o creangă mai jos
şi înghite molia,
frunza ciopârțită se căzneşte
să îi surâdă…)


încă


(… Supărată pe tine-i viața
încât abia ți se mai scurge
printre ghearele timpului,
iar ăsta e ca un tigru flămând:
gata să vă înşface,
dar nu trece la fapte, încă,
doar pentru că unuia dintre voi
nerăbdarea-i displace…)

bucuriile literare


(… Veneau bucuriile literare în şir indian,
luaseră forma unor femei cu chipuri
parcă-mbătate de efluviul unei suverane fericiri, neumbrite de teama suavă a vreunui înger rebel –
sub tocurile-aurii ai fi zis că striveau
imprecizii verzui, asemeni gândacilor de Colorado,
ce tocmai atentaseră la integritatea vreunui poem
veneau bucuriile literare în şir indian,
luaseră forma unor femei cu chipuri
parcă-mbătate de efluviul unei suverane fericiri,
pe chipurile lor se mai puteau citi încifrate mesaje
ale unor liric-empirice identități,
abia clipeau mărunt şi parfumul violent
al unor cuvinte parcă le țâşnea prin pori 
şi-n colțurile ochilor distingeai
acele punctiforme-alcătuiri parcă extirpate
cu bisturiul dintr-un bob de rouă 
proaspăt prăvălit din cer în inconfundabilul vârf
al firului de iarbă şi ce mai citeai

şi ce mai citeai, desigur surâdeau imperceptibil
de cast şi inocent ademenitor,
din buzele lor radiau pâlpâiri precum ale unui trandafir
ținut prea mult în preajma flamei unei lumânări,
veneau bucuriile literare în şir indian,
luaseră forma unor femei cu chipuri
parcă-mbătate de efluviul unei suverane fericiri,
dar în dreptul poeților cu piepturile mutilate
de bubuiturile inimilor, numai câteva s-au oprit,
numai câteva şi i-au îmbrățişat oarecum matern,
apoi i-au lăsat să se ghemuiască la pieptul lor,
sau invers, totul e-atât de difuz, ambiguu şi repetitiv,
restul femeilor- bucurii şi-au continuat unduiosul mers
înspre cine ştie unde, ceilalți poeți au făcut
cale-ntoarsă, un pic umiliți, pleoştiți, glonț s-au dus
spre casele lor şi iarăşi au scris şi-au scris
şi s-au pus pe alte şi alte suverane – aşteptări…)


logica strictă


(… Vorbiți despre Poezie şi Dânsa
se acoperă de tot Ridicolul
e-atât de -nchisă-n Dumneaei,
încât logica strictă a ieşirii din sine 
nu mai pricepe de ce 
mai vorbim despre cei care 
şi noi, imediat lor, 
începem să-ntrebăm pe terți
cum trăsnet de mai existăm așa,
de ce ne mai tot apăsăm călcâiele
pe urmele celor ce ne-au premers
şi-acum s-au dumirit mai bine despre ce şi cum,
mai bine vorbiți pe săturatelea despre 
cea cu căutătura neagră, inflexibilă
şi lipsită de frica noastră…)


tresăriri


(… Însuși târziul, în carnea și oasele-mi calme
îmi pare șubred: când mi-asudă palma
pe-un deja mătăsos, pielea-ntinsă ca-n palme
unde-aplauzele înnăbușite-s de-a valma.
După ce aerul vinețiu huzurește-n plămâni
îl expir, ai fi zis c-al altui trup chiar este,
suflu icnind praful depus pe săptămâni
de când respirația ei se rarefiază pe creste.
De cât am tras de el fiind în dreptul meu,
timpul se-nclină, ezită să se -ndepărteze,
îmi măsoară zilele, cântărindu-le din priviri
Zice:,,Mult au vrut unii să mă tot micșoreze
și-atunci tresăreai, nu te opreai din tresăriri,
de parcă eram arcuit, într-o gheară de leu”…)


,,poezie sleită”?


(… Măi să fie, îmi zic, unii pretind
cu nonşalanță şi zvâc în glas –
că prin Cluj se scrie poezie sleită,
fie Clujul lăudat într-un sfert de sfârlezie
şi în rest târîndu-se pe coatele şi genunchii
poeților ambiguu şi metafizic expirați, pardon, inspirați;
să li se extirpe umbra cu piele din trup tuturor celor
care stau orbiți de reflectoare -n prim-planuri nemeritate,
apoi să se împăture ca pe-o batistă
în care s-a plâns cu frenezie şi cu furie
pentru că țara şi poporul lăudate de H.R.P.
au început să putrezească de vii
şi să-şi înghită pe stomacul gol putreziciunea,
să inspire damful aferent ca pe respirația unei fătuci
îmbăiate-n laptele crud al mumei sale sechestrate
de pădurarul ultimei păduri defrişate de-austrieci;
orice poezie se sleieşte dacă se ține captivă
în creiere, în inimi hămesite de sângele rău al altcuiva,
în viscere ghiftuite cu sudoare fictivă de critici literari
plesniți peste buzele umflate cu smicele de sălcii somnoroase;
au tot dreptul să facă mărunt din buze
toți autorii de poezii sleite care pretind că nu fac, scriindu-le,
decât să fie solidari cu felul în care li se simte patria
şi când e vorba de patrie sunt în stare să facă moarte de om,
indiferent de cât de sus-puşi sunt
şi de cât le sunt ochii ieşiți din orbite ori afundați în tărtăcuțe,
sau de câte dosare le-au fost pritocite sub L.C.K. –
Aşadar, să dăm cep vinurilor sleite
şi țuicilor cu gust de salivă de pasăre ce-a zburat în tării
cu colivie cu tot,
iar poeții să stea la rând, poetesele să nu se prefacă gravide
spre-a intra în față,
vor putea să bea până ce apa din cap li se va preschimba în vin sec
şi vor începe să scrie poezii mai proaspete şi mai rafinate,
mai lipsite de falsități şi pudibonderii decât peştişorii aurii
care se zbenguie prin hârtoapele din şosele –
Nimeni să nu se mai ia de poeții din Cluj,
întrucât aud de-o Ordonanță prin care poezia sleită
va fi inclusă în meniul duminical al celor mai luminate minți,
care de care mai academice, cu şanse de-a intra
în manualele de-a VI-a cu greşeli asumate;
nu vă luați de dânşii, chiar de-aveți mânecile suflecate
ca să-i frământați unii cu alții, cu altele, ca pe o pastă pentru mici,
ei îşi freacă demnitățile şi-orfevreriile metaforice cu oțet din vin
chiar dacă şi ăsta-i un pic sleit, rămâne cum am vorbit.
O, voi, poeți sleiți, vă urez, aşadar, şedere plăcută
în sfertul meu de sfârlezie
nu-i niciun deranj, şi el e cam sleit!…)


tot ce se poate


(… Fă paşi – îți spui, cu toate tălpile de care dispui
chiar şi-n genunchi şi pe coate
dacă altfel – după asidue încercări – nu se mai poate;
cu toate simțurile-n alertă,
nu doar în propria intimitate,
ci şi-n proximitatea ei, a altora şi-a nimănui –
leagă strâns şireturile afectivității
pentru a călca apăsat pe contrarietăți,
pe ocări şi invective;
nu ezita, în vreo dezinhibare nocturnă,
să amesteci vârtos în cazanul cu pleonasme, 
cu oximoronuri şi metafore şarmante
ale celui ce-ai fi putut să fii –
exersează chiar şi plânsul răzbunător,
cel care te spală de zgura nefăcutelor şi neşansei;
intră-n pielea de bizon a binelui care-a dat să plece
şi l-ai plesnit peste muget
şi-aproape l-ai luat de coarne, ai scăpat cu un geamăt –
nu te da dus, strânge pleoapele,
rumegă-ți subiectivitatea,
hrăneşte-te cu micile bucurii,
precum balenele cu planctonul;
uneori, blândețea poate fi ofensivă,
dar nu îmbrânci şarpele piton al imprudențelor
care îmbrățişează tot mai strâns, speră
că nu te va ucide –
propune-ți să haşurezi cu dâre de meteoriți
partea albă a tentației de a urî;
în ea, totdeauna se coace o entitate,
ceva ca un punct de pornire,
un incipit pulsatil spre altceva,
respiră cu nesaț aerul altceva-ului –
Vine apoi şi acea descărcare-n văzduhul semantic,
când exactitățile bântuie ca nişte ulii negri,
chiar simți cum un alt fel de aer, stătut şi fad
iese şuierător din cuvinte
şi dacă mai ai altceva de făcut după ce spusele
le-ai făcut terci
pentru porcii mistreți ai ambiguității,
leagă şi mai strâns şireturile de la-ncălțările afectivității
şi fă paşi, alți paşi, alții: să calci 
cu toate tălpile de care dispui, apăsat, cu presiune
ca de presă hidraulică, aşa încât, din avioanele
pilotate de melancolici anxioşi
să pari de neoprit, vultur planând prin miez de cutremur.
Şi totul să-ți pară catifelat, cizelat, orfevrizat,
abordabil şi la-ndemână, să treci fluierând 
prin atroce şi-abominabil,
să inspiri vânticelul batistelor
fluturate-n urma celor care imită-n neştire ultimul tren:
Hu, huuuuu, hu, huuuuuuuu…
Ce bine…)
Top of Form


ave, mătuşico!


(… De când cu,,mătuşa Iulia” de la revista,,Steaua”,
l-am recitit pe Llosa, ditamai Condeierul,
cu ochii măriți de groaza de-a nu identifica vreo asemănare
cu ceea ce,,mătuşica” scrisese-n răspăr de,,Aliodora” mea;
amintise şi despre cum veneam de la Ioni,
ori cum făcusem trimitere la chiuveta-îndrăgostită a lui M.C.
o şi vedeam pe mătuşică umezindu-şi buzele cu limba,
mutându-şi gândul cu greu de la licornele duse la viceprimar –
,,Hmm… ăsta scrie sfârlezii bântuit de coşmarul
că i se vor smulge unghiile,
dat fiind că un critic octogenar a spus că-i poet până-n vârful lor,
păi noi, atunci, poețimea din Cluj, suntem poeți
până–n piscul himalayan, plus unul din gemenele turnuri
cu antenele-satelit cu tot!”- îi trecu ideea asta
ca un uliu morocănos şi flămând prin dreptul ochilor,
dar uliul, de plictisit, mai nu-şi duse, căscând,
o aripă în dreptul pliscului; vă călcați pe vârfuri la Festival,
D-na Irina abia-şi reprimă gestul de-a vă mângâia cu duioşie
pe mânuțele care-au scris minunății cu langurosul har
şi focoasa destoinicie!…
Ave, mătuşico, am scos grafitul din condei
împins de toată supuşenia alunecării–n furtunosul penibil,
de-acum voi scrie-n praful depus pe mobile,
pe geamurile-mbâcsite de la pivnițe şi pe cioburile-afumate
în vederea hlizirii la eclipse.
Ave, şi ieşi din anonimatul ăla, te rugăm, paşnici şi sfioşi,
io şi Condeierul M.V. Llosa, în duet!…)

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg