Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Sfârșitul credinței ‒ ipoteză și verdict

Cartea lui Sam Harris, The end of Faith. Religion, Terror and the Future of Reason (New York, 2004) ajunge la cititorul român abia după unsprezece ani de la apariție (Sfârșitul credinței. Religie, teroare și viitorul rațiunii, Ed. Herald, Buc., 2015), timp în care cititorul american va fi adus numeroase observații de care autorul nu s-a lipsit și le-a răspuns cu Letter to a Christian Nation (New York, 2006) pe care, probabil, editorul român o are în vedere. Așadar, încă o carte de peste Ocean care, asemenea altora de pe Bătrânul Continent, scrutează în zarea prăbușirii confesionale a umanității sub teroarea rațiunii. Ea se adaugă cu originalitate altora ca: Gesammelte Aufsätze zur Religionssoziologie, a lui M. Weber (1920); Sfârșitul omului, a lui Zosima Pascal Prodromit (2013); De ce să credem?, a lui Carl
E. Olson (2007); Ein führung in das Christentum, a lui J. Ratzinger (1970); God’s Dominion: A Sceptic’s Quest, a lui Ron Graham (1990) etc.
Sam Harris nu este nici mai sceptic, dar nici mai încrezător decât alții când este vorba despre o problemă mai veche a Occidentului: „amurgul zeilor”. Götterdämmerung ‒ în muzica lui Wagner și Götzen-Dämmerung ‒ în filosofia lui
Fr. Nietzsche. Sfârșitul credinței se afundă în nebuloasa inepuizabilă a îndoielilor și a controverselor între ipoteză și verdict fără prea multă persuasiune, ceea ce se întâmplă și cu cartea lui Harris, deschisă uneori erorilor de tip non sequitur (ex.: „Sunt sigur că o respingere atât de sumară a credinței religioase…”, p.68). Scopul lucrării, mărturisit de autor în epilog, este unul ispititor pentru omul rațional al lumii moderne: „acela de a contribui la închiderea porții către un anumit tip de iraționalitate. Deși credința religioasă reprezintă o mostră de ignoranță umană care nu ar admite nici măcar posibilitatea corectării…” (p.230), amânăm deocamdată curiozități de genul: ce fel de iraționalitate este religiozitatea, sentimentului numinos îi este cu adevărat opozabilă ignoranța și cu ce am putea corecta insuficiențele religiozității? Pentru reflecție aș aminti însă, din atâtea alte cazuri de pretutindeni, măcar pilda doctorului mexican Don Miguel Ruiz (autorul cărții The Mastery of Love), care a lăsat chirurgia ca să se întoarcă la tradiția esoterică a ascendenților săi tolteci.
Din start, însă, marele merit al cărții lui Harris este acela de a (re)deschide orizontul unor întrebări, mai noi sau mai vechi, dintr-o perspectivă reînnoită de evenimente. Cartea a început să fie scrisă, mărturisește autorul, chiar de a doua zi după atentatele din 11 septembrie 2001 asupra SUA, ceea ce pretinde să o justifice suficient în numele umanității, judecând după semnalele primite de autor: unele de genul „îmi place stilul tău, dar ești un idiot” (p.238), ori „Sfârșitul credinței nu este o carte atee, ci este de fapt un pretext pentru a promova buddhismul, misticismul new age sau alte forme de iraționalitate”(p.241), precum și altele de genul „… religia provoacă uneori violență, dar cele mai mari crime ale sec. XX au fost comise de atei” (p.237). Așadar, Harris, cu atât mai mult după agresiunile teroriste asumate recent de Statul Islamic, ar avea noi motive să decreteze că „Dumnezeu și Allah trebuie să urmeze calea lui Apollo și Baal, altfel ne vor nimici lumea” (p.12). Simetric, ideea este reluată și către final: „Pentru cine are ochi să vadă, credința religioasă rămâne, fără îndoială, o sursă perpetuă de conflicte umane” (p.243). Numinosul, de care însă autorul se ține departe, e altceva; o trebuință spirituală profundă ‒ a ființei, nu a teologiei ‒ indiferent cum i se răspunde și în ce formă se manifestă. Sociologic, însuși autorul demonstrează că nu Dumnezeu sau Allah distrug lumea și nici învățăturile lor, ci reflexivitatea ei apofatică o împinge, prin exclusivism, până la accident. Americanii, cam aceiași 44% care merg săptămânal la biserică, au convingerea că Iisus Hristos se va întoarce pe Pământ, ba mai mult, 70% din populație așteaptă ca președinții americani să fie persoane puternic religioase (p.236).
Ispita analizei este firească, implică metodă și Harris încearcă să iasă din literalismul scripturilor pe porți „care nu se deschid din interior” nici cu fenomenologia spiritului, nici cu mijloacele moderației capabile să trădeze simultan și credința și rațiunea. El, ca mulți alți observatori la suprafață ai lucrurilor, pretinde de la religii progres, apoi trece la judecăți de adevăr cu o subiectivitate sensibilă care neglijează frecvent ordinea și întemeierea, condiții despre care conferenția Steiner, la München, încă din 1909. „Oricare ar fi adevărul, acesta ar trebui să poată fi descoperit și descris în termeni care să nu reprezinte un afront deschis la adresa tuturor celorlalte lucruri pe care le cunoaștem despre lume” (p.21), stabilește de la început Harris. Să fi uitat el că religiile au altă relație cu istoricitatea, iar religiozitatea se măsoară în termeni ai desăvârșirii, ai sinelui, nu ai dimensiunilor fizice? Poate că nu, fiindcă Sfârșitul credinței, în cele din urmă, nu este o carte de teologie și nici una de filosofie. Tocmai de aceea, teza potrivit căreia „religia nu poate supraviețui schimbărilor care au venit peste noi ‒ schimbări culturale, tehnologice și chiar etice”(p.21) e cel mult culturalistă și, firesc, ne putem întreba în ce relație de adevăr se află ea cu următoarea concluzie: „Credința este mortarul care umple fisurile din dovezi și lacunele din logică…”(p.239). Tot așa ni se oferă și alte prilejuri să facem inclusiv reproșuri de natura consecvenței, a standardizării, a simbolizării și a formalizării în judecata logică, mai ales că autorul utilizează o argumentație în paliere diferite, care nu izbutește nicicum legătura între rațiune și credință.
După determinația pe care am văzut-o mai sus, în legătură cu care am amânat unele curiozități, acceptăm că „un scepticism științific sănătos este compatibil cu o minte fundamental deschisă” (p.41) și admitem că sunt experiențe ce ne pot transforma sau schimba fundamental viziunea despre lume, dar nu cunoaștem încă experiențe care să-l infirme pe Dumnezeu nici ca atare, nici în atributele lui. Or asta nu înseamnă că omul nu ar putea trăi doar prin rațiune atee, ci denotă că congruențele și contiguitățile ei în planul credinței persistă și nu fac altceva decât să pună la îndoială în cele din urmă orice tendință conceptualistă: cunoștințele nu apar exclusiv în raport cu experiențele! Cum am explica altfel cunoștințele din planul abstract? Într-adevăr, și din considerente ale radicalizării, dar și ale ambiguității, „adepții moderației religioase ‒ de pildă ‒ sunt în mare parte responsabili pentru toate conflictele din lumea noastră (atâtea câte vin din această direcție, n.n.), întrucât credințele lor sunt cele care întrețin un context de unde nu putem combate în mod adecvat literalismul scripturar și violența religioasă” (p.45). Sam Harris vorbește despre violențe religioase mai ales cu gândul la acel islamism în care „Dumnezeu manifestă un interes personal pentru îmbrăcămintea femeilor” (p.46) și, prin radicalismul său, jihadismul acesta se face vinovat de acte odioase împotriva umanității. Musulmanul, convins, în egală măsură, de superioritatea culturii islamice și de inferioritatea puterii sale, spre deosebire de creștin, nu are acces la liberalismul cugetării și nu găsește niciun refugiu dacă vrea să trăiască în moderație pentru că religia lui e prea sângeroasă și „nu poate supraviețui în proximitate cu altele” (p.136). O astfel de vecinătate amenință dreptul celorlalte popoare de a avea propriile mituri în numele cărora „continuăm să ne ucidem între noi”.
Harris își croiește discursul cu abilitate pe toată plaja dintre teoretic (Credințele ca principiu de acțiune, Conștiința, Adevăr și falsitate etc.), expe­riențial (Falsa alegere a pacifismului, O margine fără centru, Credință și dovezi etc.) și spaime (Jihadul și puterea atomului, Ciocniri, Pericolul gândirii deziderative etc.). Astfel, cartea sa este mai degrabă o lucrare de graniță, transdisciplinară, și se adresează standardelor spirituale ale lumii moderne cu propria ei actualitate. Analizele nu focalizează numai în concluzii, ci și în speculații: „dacă ortodoxia musulmană ar fi fost la fel de viabilă economic și tehnologic precum liberalismul occidental, am fi fost, probabil, martorii islamizării planetei” (p.134). Autorul contestă, prezumă sau face speculații prin inferență plecând de la concluzii sau mizând pe incluziunea entimematică a argumentlui în teză: „Nu avem nevoie de ficțiuni tribale pentru a conștientiza într-o bună zi că de fapt ne iubim semenii” (p.234). Sau contestă la nivel de sentință: „Omul nu este măsura tuturor lucrurilor” (ibidem), fără a aduce alt argument decât că acesta rămâne, alături de univers, un mister, lucru cu care minează toată construcția sa de până aici, insuficient însă cât să-l contrazică pe Protagoras. În ordinea aleatorie a atributelor sale și nu departe de spiritul culturalismului american, dar cu unele excepții de diacronie și de natură a metafizicului, Harris redefinește conceptul de credință, e drept că nu prea departe de ceea ce se acceptă în mod obișnuit: „Credințele sunt principii de acțiune, independent de ce se petrece la nivel cerebral; sunt procese prin care este reprezentată înțelegerea (și neînțelegerea) pe care o avem despre lume și care ne ghidează comportamentul” (p.52).
Și dacă acestea ar fi doar câteva observații formale vis-a-vis de ideile lui Harris, cartea sa este fără îndoială ingenios construită și totodată e atipică, putem spune, stimulează opinii diverse și de aceea lasă loc cât să stimuleze unele discontinuități în transdisciplinaritate cu vagi predilecții spre neuroștiințe, specializarea lui, apoi se văd, în măsură diferită, căutările spre biofizică, medicină, antropologie, cosmologie și istoria religiilor, spre filosofiile fenomenologice fără a atinge precăderea într-una sau alta; planurile se intersectează, unghiurile se lărgesc până la divergență, de aici și particularitățile argumentării despre care vorbeam.
Harris categoric nu a intenționat o carte care să epuizeze o problemă, ci lansează o temă reiterabilă în diacronie, interactivă, și a scris la numai doi ani după ea Letter to a Christian Nation, unde conversează într-un cerc deschis cu cititorii lui. Aceștia sunt sau nu ignoranți, dar nu din cauze de ateism; unii dintre ei au serioase studii superioare sau sunt chiar cercetători, iar cei care mărturisesc puternice convingeri religioase nu simt nevoia să și le corecteze, ci să și le desăvârșească prin conformare, dar nici nu fac din cartea lui Harris un tabu. O citesc și ei ca și noi și împărtășesc toate îngrijorările omului modern. Niciunul dintre ei nu se suspectează de nebunie: „deși ‒ dacă luăm ca atare ce spune autorul ‒ în general persoanele religioase nu sunt nebune, credințele lor centrale cu siguranță sunt” (p.73). Dilematicul nu se spulberă însă. Cu doar două pagini mai înainte, Harris vorbea despre ciuma care decima Parisul pe la 1348 și îl determina pe regele Filip al
IV-lea să solicite Facultății de Medicină explicații plauzibile pentru populația pariziană panicată. Răspunsul academic a fost, pe scurt, cam acesta: „o perturbare în ceruri a făcut ca soarele să supraîncălzească oceanele din apropierea Indiei și că astfel apele au început să emane vapori nocivi” (p.71). Panica nu a putut fi însă oprită decât cu o explicație regală: mânie divină pentru blasfemie! Măsurile preventive dispuse ca atare au fost de-a dreptul barbare: pentru prima blasfemie i se tăia vinovatului o buză, pentru a doua și cealaltă buză, apoi limba. Epidemia va fi trecut în cele din urmă nu la explicațiile academice, nici la mutilările dictate. Iar dacă oamenii se vor fi rugat în biserici, cum se va întâmpla și după ciuma din 1680 de la Oberammergau, care a dus la reiterarea ritual-profilactică a Patimilor lui Hristos din zece în zece ani ca sacrificiu de cerere (Bittopfer) și de gratulare (Dankopfer), toate astea nu înseamnă paranoia colectivă, ci doar defulare de ultimă instanță a unei trebuințe firești. Că doar autorul scria cu încă trei pagini mai înainte: „Sunt sigur că o respingere atât de sumară a credinței religioase va părea crudă pentru mulți cititori, mai ales pentru cei care i-au cunoscut în mod direct puterea consolatoare” (p.68).
Ca să preîntâmpine formalismul judecăților, autorul este atent și la proporții mai ales atunci când atinge unele puncte nevralgice din războiul religiilor: creștinismul și inchiziția, iudaismul și islamul, etica și morala. De fapt, trebuie să remarcăm diversitatea bogatului material documentar al cărții (61 de pagini cu note detaliate), trimiteri care se cer parcurse simultan cu lectura textului. Numai așa cititorul are imaginea completă a ariei documentare uzitate, a adâncimilor ideatice și a prelungirilor bibliografice trans- și interdisciplinare pe care se întemeiază cartea. O altă particularitate de elaborare a discursului se asigură din afișarea cu o aparentă ușurință a unor concluzii incitante, care în alte cazuri ar fi abordate cu rezerve, cu prevedere, dacă nu și cu teamă. „Dușmanul nostru nu este altul decât credința însăși” (p. 131) sau „…este evident că Occidentul trebuie să câștige fie dezbaterea, fie războiul. Orice altă variantă va însemna sclavie” (p.132) ‒ simple aserțiuni, ipoteze de lucru sau verdicte elaborate? Harris își sprijină demersul pe cifre și pe fapte relevante: Inchiziția creștină însumează în cei aproape 300 de ani de existență între 40 și 50.000 de persoane ucise pentru vrăjitorie (p.88); numai în anul 1919, în Ucraina sunt uciși 60.000 de evrei (p.103); pogromurile și masacrele musulmane din Maroc, Algeria, Tunisia, Irak, Libia, Egipt, Palestina, Siria și Yemen (p.115); „…despotismele moderne sunt crize de ostatici. Kim Jong Il are 30 de milioane de ostatici. Saddam Hussein avea 25 de milioane. Clericii din Iran au încă 70 de milioane” (p.153) etc. Factualitatea vine și ea cu argumentația de tip istoric sau cultural: „Sfânta Inchiziție s-a născut oficial în 1184, sub papa Lucius al III-lea, pentru a zdrobi mișcarea populară a catarilor” (p.84); „… Spania traduce anual în spaniolă cam tot atâtea cărți câte a tradus lumea arabă în propria limbă din secolul al IX-lea încoace” (p.133) etc.
Harris nu își dispune materialul în maniera riguroasă a tratatelor academice, ci discută liber, după regulile colocuției, simultan fiind atent la economia textului și la evitarea încrucișărilor și a revenirilor inutile. Determinările și generalizările contextualizează spațio-temporal orice și oricât e util începând de la proximitate până la universalitate. Așa de pildă, în asocierile autorului, problema iudaică este legată prin determinație de cea musulmană și de cea creștină: „Și cu toate că demonizarea explicită a acestora (a iudeilor, n.n.) ca popor a necesitat lucrarea nebunească a Bisericii creștine, ideologia iudaică a fost și rămâne un paratrăsnet al intoleranței”(p.94), ceea ce înseamnă totodată un obstacol serios pentru reinstaurarea păcii în Orientul Mijlociu și o potențialitate a degenerării conflictului israeliano-palestinian într-un război între islam și Occident de care Creștinismul, ca Pilat, nu se mai găsește vinovat în mod direct. Prejudecățile privindu-i pe evrei, unele dintre ele cu suportul Noului Testament, aveau să culmineze în preajma și în timpul Celui de al Doilea Război Mondial cu credința nazistă potrivit căreia aceștia sunt „o rasă în principiu opusă sănătății Germaniei”(p.103) ‒ ceea ce a condus la holocaustul din lagărele lui Hitler. Episcopia Catolică germană emisese deja din 1936 un set de principii în spiritul arianismului care mergeau până la a decreta explicit că „Rasa, solul, sângele și oamenii sunt valori naturale prețioase, pe care Domnul Dumnezeu le-a creat și pe care le-a lăsat în grija germanilor” (p.104). Mai mult, se aduc în argumentativ și unele credințe, cel puțin îndoielnice: „Se mai știa că toți evreii se nasc orbi și că, după ce sunt mânjiți pe ochi cu sânge creștin, dobândesc darul vederii” (p.99) ‒ trimiteri evidente la replica evreilor „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri” (Matei; 27.25), după ce Pilat s-a spălat pe mâini de păcat. Culpabilizarea islamismului se face, cum aminteam mai sus, în primul rând pe seama jihadismului său. Socotit o margine fără centru, el (islam = supunere) împarte lumea religioasă, tranșant, în Casa Islamului și Casa Războiului (p.110). De aceea musulmanii nu pot fi nici moderați, nici apostați; desăvârșirea lor fiind în jihad (război sfânt). Pentru creștini, omul, dacă rătăcește desăvârșirea în dumnezeire, se alege cu devenirea ca lume. Coranul interzice (4:29) musulmanilor să se ucidă între ei, dar ce se petrece în țările islamice între șiiti și suniți excede norma contradicției pașnice și, tot în virtutea Cărții (p.119), ei pot fi uciși pentru dezbinare.
Cum însă și viața religioasă și cea laică presupun comportamente riguros normate, Sam Harris, după scrutarea atentă a fundamentalismului religios, face din etică și morală spații ale observației mult mai apropiate de specialitatea lui, iată de ce pe palierul acesta se mișcă cu mai multă libertate. Fiindcă „negreșit este posibil să trăim în mod etic” (p.233) și ca „războiul religios să devină de neconceput pentru noi, așa cum sunt sclavia și canibalismul, va trebui să ne lepădăm de dogma credinței” (p.232) ‒ un verdict deziderativ sibilinic. Acesta nu poate abroga numinosul ‒ rezervă imanentă de speranță și referent moral al umanității ‒, pentru că factualitatea pe care o evocă Harris („Nimic nu este mai sacru decât faptele”, p.232) poate cel mult să producă, separat, îndoieli în mysterium, în tremendum și în fascinans; or o îndoială, în chip rațional, nu poate fi spulberată cu o alta nici în lumea academică, nici în cea semidoctă.
Cartea este scrisă, fără doar și poate, sub semnul accidentalului tot mai îngrijorător, care tinde să se esențializeze în ritmurile alerte ale haoticului sociocultural modern. De aici și recurența acelorași întrebări existențiale ce însoțesc umanitatea de la început fără a găsi răspunsuri satisfăcătoare în contingent. Și asta fiindcă irosim prea mult în rechizitorii mereu incomplete; iar dacă se întrezărește vreun răspuns, acela rămâne să penduleze circumstanțial, critic sau smerit, între rațiune și credință, între ipoteză și verdict.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg