S-a spus de de multe ori că Eminescu l-a sfătuit pe Ion Creangă să scrie, a făcut-o firește și nu avem de ce să ne îndoim. Îndemnuri s-au făcut și ceva mai înainte prin acel „Scrieți, băieți, numai scrieți”, dar ceea ce trebuie să reținem este că Eminescu nu l-ar fi îndemnat pe Creangă să scrie dacă nu ar fi întrezărit la masivul humuleștean pâlpâirile vocației. Vorbele lui Creangă ascultate de Eminescu la ceasuri de grație prevesteau opera, urma doar pasul dificil prin care Creangă trebuia să schimbe cuvintele în „cuvinte potrivite”, așa după cum o va face, mai târziu, meșterul Arghezi. Creangă face pasul hotărâtor și trece pragul dintre oralitate și scris și din momentul în care a făcut-o oralitatea contează la el ca un stil elaborat subtil și inteligent. L-o fi sfătuit Eminescu pe Creangă, dar ceea ce contează hotărâtor, modelator, este că prin apropierea de Eminescu Creangă se apropie de geniu și de opera genială care l-a sedus pe modestul dascăl. Fiindcă a seduce are și sensul de a abate pe cineva de la drumul său. Dacă nu a avut puterea invenției deosebite, Creangă nu și-a uitat în schimb copilăria ale cărei întâmplări se cuvin nu relatate, ci transcrise. Înainte de a conta prin imaginația sa, humuleșteanul contează așadar prin cuvintele sale, care îl apropie de o altă vârstă a literaturii. Un serviciu enorm îi face lui Ion Creangă B. Fundoianu. „Creangă, notează acela care mai târziu va semna B. Fondane, nu scria aşa cum vorbea sau, în tot cazul, nu cu un grai la îndemâna oricărui popă sau dascăl din Humuleşti. Iubea cuvintele, şi cuvintele sunt alese în fraza lui, cum aleg furnicile în Harap Alb mierța de cânepă din aceea de nisip“. În ultimă instanță, Creangă se ataşează aici de cuvinte, îşi asigură față de ele distanța necesară pentru a le putea contempla, conştient că ele însele constituie o realitate demnă de a fi luată în seamă; el le izolează chiar, pentru ca acestea să devină obiect al unei atitudini ce implică în mod vizibil conştiința scrisului şi obligatoriu rigoarea construcției personale în spațiul limbajului însuşi. Concluzia lui Fundoianu trebuie reținută cu atât mai mult cu cât, în viziunea lui, Creangă „se manifestă“ pur şi simplu în spațiul şi în realitatea limbajului, în care sculptează forme contând prin propria geometrie, ceea ce ține deja de o altă vârstă a literaturii. Pentru poetul Priveliştilor, Ion Creangă este „un artist – și un artist al cuvintelor – în acelaşi sens în care poate avea o semnificație arta lui Mallarmé”.
Pe la începutul secolului al douăzecilea, Rainer Maria Rilke îi adresează tânărului Franz Xaver Kappus zece scrisori, cunoscute ca Scrisori către un tânăr poet (apelez la volumul publicat la editura timișoreană Facla, în 1977, cu admirabila traducere de Ulvine și Ioan Alexandru, cel care a scris de altfel și densa prefață a cărții).
După cum însuși mărturisește, tânărul poet îi trimite „însemnările mele poetice lui Rainer Maria Rilke spre a-i cere părerea”. Ceea ce trebuie reținut este faptul că cele zece scrisori, după cum o spune și Kapus, sunt „importante pentru cunoașterea lumii în care a trăit și a creat Rainer Maria Rilke”, fără a se neglija că scrisorile sunt de asemenea „importante pentru mulți ce sunt în creștere și devenire”.
Rainer Maria Rilke este pe deplin conștient că orice sfat este inutil pentru cel care scrie, după cum nici ajutorul venit din afară nu este deloc util. Poetul austriac vorbește în schimb de o semnficativă sondare a lumii lăuntrice, referindu-se la un metaforic „locul cel mai adânc al inimii”, anterior formei, fiindcă acolo se cuvine căutat imperativul actului creator: „Nimeni nu vă poate sfătui sau ajuta, nimeni. Nu există decât o singură cale. Cufundați-vă în dumneavoastră înșivă. Cercetați cauza ce vă îndeamnă să scrieți; cercetați dacă aceasta își întinde rădăcinile până în locul cel mai adânc al inimii, recunoașteți față de dumneavoastră de-ar trebui să muriți dacă vi s-ar interzice să scrieți. Asta, mai cu seamă: întrebați-vă în ora cea mai de taină a nopții: trebuie să scriu”. Nu exteriorul contează, fiindcă poetul nu este obedient reflectării lumii reale, câtă vreme el însuși este univers sieși suficient, care se cere întemeiat prin expresie: „creatorul trebuie să fie o lume pentru sine și să găsească toate în sine și în natura la care a aderat”. Sau: „Nu puteți să stingheriți mai tare decât uitându-vă în afară și așteptând de afară răspunsuri la întrebări la care nu poate răspunde decât poate cel mai adânc sentiment al dumneavoastră în ora cea mai de taină”. Incursiunea în sine contează ca autentică valorificare a vocației creatoare: „Poate însă va trebui să renunțați a deveni poet după coborârea în adâncul și solitudinea dumneavoastră”
Marele poet austriac insistă în mod deosebit asupra singurătății care nu trebuie percepută ca izolare de lume, ci ca o cale prin care tânărul poet devine mai puțin sensibil la impulsurile realității imediate: „Ceea ce e necesar rămâne doar atât: singurătatea interioară. Să te cufunzi în tine și să nu întâlnești pe nimeni ore în șir – asta trebuie să fii în stare să faci”.
Singurătatea interioară despre care scrie Rilke i-ar permite lui Kapus înțelegerea unui semnificativ început, nelipsit de accentele genezei: „Nu vedeți oare că toate câte se întâmplă sunt iar și iar început și n-ar putea putea fi începutul Lui, pentru că începutul e mereu atât de frumos în sine”. Rilke își susține admirabil perspectiva: „Suntem singuri. Poți să te înșeli asupra acestui lucru și să faci ca și cum n-ar fi așa. Asta-i tot. Cu cât însă e mai bine să ne dăm seama că noi suntem totul, ba chiar să plecăm de aici. Atunci de bună seamă vom ameți, căci toate punctele pe care ochiul nostru obișnuia să se odihnească ne sunt luate, nu mai e nimic aproape, și toate cele îndepărtate sunt infinit mai departe”. Iarăși ideea solitudinii prezentă în ultima scrisoare adresată lui Kapus: „nu pot decât să vă doresc să fiți răbdător, ca marea solitudine să lucreze la dumneavoastră”. Rainer Maria Rilke pune punct. De aici încolo lui Kapus îi este rezervată marea experiență a solitudinii și a scrisului.
În sfârșit, Mario Vargas Llosa, cu admirabilul său volum Scrisori către un tânăr romancier (Humanitas Fiction, 2024). Nu mai este prezent aici un concret Kapus, ca în celebrele scrisori ale lui Rilke, ci un destinatar ce nu-și dezvăluie identitatea, contând în felul acesta ca pretext pentru laureatul premiului Nobel de a-și expune concepția despre creație și despre condiția romanului în special.
Aș aminti mai întâi ceea ce scrie autorul în finalul volumului(În chip de post-scriptum): „nimeni nu-l poate învăța pe altul să creeze; poate doar să scrie și să citească. Restul îl învață omul de unul singur, împiedicându-se, căzând și ridicându-se neîncetat”. Mai mult: „ce încerc eu să-ți spun cu asta e să uiți degrabă tot ce ai citit în scrisorile mele despre forma romanescă și să te apuci odată de scris romane”. Știe Mario Vargas Llosa ce știe! Scrisorile sale sunt o atentă prezentare a Operei, scriitorul peruan fiind convins că aceasta îl va ademeni pe cel capabil să o urmeze. Este o ritualică seducere, cu același sens de a abate de la un drum previzibil pe acela care este chemat.
Cum era de așteptat, Maria Vargas Llosa are ca punct de plecare vocația literară: „Vocația mi se pare a fi punctul de plecare indispensabil în discuția noastră despre ceea ce pe dumneata te însuflețește și te neliniștește totodată”. Vocație pe care marele scriitor o concepe „evitând mitologia vanitoasă”, acea mitologie a romanticilor care făceau din scriitor „o forță supraomenească”. Dacă nu crede că indivizii se nasc cu un „destin prestabilit”, după cum nu poate crede nici în voința individului de a deveni scriitor, Llosa nu se îndoiește de „o anumită predispoziție de a fantaza”, pe care o consideră „punctul de plecare al unei viitoare vocații”. Cu mențiunea că această predispoziție trebuie materializată prin scris. Este vorba în fond de alegerea între adevărul realității imediate și acel adevăr al minciunilor care face obiectul unei alte admirabile cărți, Adevărul minciunilor.
Dacă nu mă înșel, Mihail Sadoveanu afirma despre celebra școală de literatură „Mihai Eminescu” că de acolo vor ieși scriitori exact atâția câți au intrat. Nicolae Labiș, Fănuș Neagu sau Gheorghe Grigurcu au intrat scriitori în celebra școală și tot scriitori au ieșit (unii mai devreme fiindcă vorbeau de Blaga ori îndrăzneau să-i facă vizite meșterului Arghezi la „Mărțișor”). Tot conul Mihai le-a atras atenția „studenților” că nu trebuie să pună niciodată virgula între subiect și predicat! Asta în vreme ce alți lectori le predau netulburați lecții de „măiestrie artistică”.
Revenind, Rilke și Mario Vargas Llosa știu că tinerii nu pot fi învățați să creeze! Contează vocația și contactul cu Opera, care îi seduce numai pe cei cu vocație autentică.