Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Sfinți și sfințenie la Cioran

Sfinți și sfințenie  la Cioran

Ca gânditor vitalist, Emil Cioran a fost adeseori atras de fascinația față de modelul sfinților pe care i-a plasat, când critic, când admirativ, sub semnul excesului. Sfințenia nu reprezintă pentru Cioran, fiu de preot ortodox, calea destinală firească pentru ființa umană, ci mai multul omului. Sunt motive să credem că chiar această calitate de sfidare a limitelor și de refuz obstinat al lumii l‑a cucerit pe autor. De aici și ambivalența atitudinii și originalitatea sa „eretică”: pe de o parte lupta personală împotriva a tot ce amintește de vreun zeu – luptă ce ajunge cu ușurință la intensitățile blasfemiei –, pe de alta, admirația față de eroismul unei asemenea asumări a condiției umane.
Definiții și antiteze. Lacrimi și Sfinți, cartea publicată în limba română în 1937, adună fragmentele unei meditații ambivalente și vibrante față de virtuțile și modelele sfinților, reprezentând punctul culminant și totodată nucleul ale cărui reflexe vor ajunge până în opera de maturitate, scrisă în franceză. Încercările de a defini sfințenia exersează, în formule memorabile, nuanțe, paradoxuri și diferențieri. „Dezvăț de lume”, deținând „virtuțile dezechilibrului”, sfințenia este o luptă cu sine însuși, presupunând o forță ce merită toată admirația, dar ea manifestă și o „milă fără scrupule” față de oameni, încălcând intimitățile și provocând în moralistul Cioran reverberații critice. Sfințenia este, de altfel, cea care oferă absolutului un mod de a fi, transformându‑se – prin forța, pasiunea și febrilitatea cu care îl abordează – în cel mai veritabil argument al existenței lui, fiind capabilă chiar, datorită eforturilor neomenești, să însuflețească Nimicul și să‑l transforme în Dumnezeu. Cioran înțelege necesitatea ascezei pentru contracararea grijilor vieții, singurele care reușesc să pericliteze vocația metafizică a omului și cursul meditațiilor, dar nu poate să nu fie uluit de intensitatea renunțărilor la care se supun sfinții. Este punctul în care formulează chiar o diferență între sfinții născuți, adică aleși încă de la naștere, și cei făcuți, care au dobândit sfințenia prin eforturi și suferințe supraomenești, meritând, din această cauză, mai multă admirație.
Alte antiteze, menite să definească sfințenia, pun față în față sfinții, pe de o parte, și misticii și geniile (filosofii și înțelepții), pe de altă parte. Față de mistici, sfinții dezvăluie o atitudine mult prea practică, sfințenia reprezentând un fel de aplicație a misticii, iar nu mistica însăși. Misticii „rămân doar la viziune interioară”; în schimb, sfinții trag toate consecințele misticii, „în special pe cele etice”, fiind, în comparație cu acei voluptoși ai absolutului, adevărați „oameni politici”. „Un sfânt este mistic – exemplifică Cioran în Lacrimi și sfinți (p. 9); un mistic poate să nu fie sfânt.”
În ceea ce privește antiteza dinte sfințenie și genialitate, care poate caracteriza și explica avânturi omenești de‑a lungul unor epoci întregi, Cioran devine critic al filozofilor și al filozofiei, în numele aceleiași febrilități și temperaturi înalte pe care le presupune sfințenia: „Sfinții nu știu nimic pe lângă filozofi, deși știu tot. Față de Aristot, orice sfânt este un analfabet. Ce ne face atunci să credem că de la ultimul am învăța mai mult? Toți filozofii nu cântăresc cât un sfânt. Inima lor nu depășește întinderea punctului și ca atare unde ne‑am refugia după irezolvabilul atâtor întrebări? Toată filozofia e fără răspuns. Față de ea, sfințenia este o știință exactă. Căci ne dă răspunsuri pozitive și precise la întrebările la care filozofia n‑a avut curajul să se ridice. Metoda sfințeniei este durerea și scopul ei – Dumnezeu. […] Filozofii au sângele rece. Nu există căldură decât în preajma lui Dumnezeu” (ibidem, pp. 50-51).
Favorizându‑i pe sfinți, așadar, Cioran se declară el însuși împotriva filozofiei și a felului în care filozofia se practica în învățământul românesc. Moștenire de la Nae Ionescu, atitudinea lui Cioran se va dovedi productivă, ieșind din linia maioresciană a învățământului filozofic românesc și preluând, cu originalitate, toate problemele pe care viața, iar nu conceptul ridicat la rangul de viață, le pune.
Ambivalența: împotriva și de partea sfinților. Deși atras de sfințenie, deși considerându‑se, mai ales în tinerețe, dotat pentru ea – pe când redacta volumul Lacrimi și sfinți –, Cioran nu va păși efectiv pe cărările ei aventuroase decât pentru a le abandona rapid și a le transforma în prilejuri literare. Nu‑i de mirare, de exemplu, că în Cartea amăgirilor vom da peste un scurt capitol intitulat „Arta de a evita sfințenia” (p. 147), care marchează încheierea acelui fals, pentru el, dar fascinant destin de sfânt. Ca să‑l poată evita o dată pentru totdeauna, Cioran are nevoie de măiestria ce devine artă.
Ceea ce‑l tulbură sunt presimțirile sfințeniei, nu sfințenia în sine, adică acele momente când, tânăr fiind, grozava renunțare pe care o cerea calea sfinților presupunea anularea vieții înainte de a trăi, ca un fel de moarte în avans, al cărei gând chinuitor era insuportabil. Sfințenia va fi lipsită, prin plenitudinea ei, atât de regretul vieții pierdute, cât și de deznădejdile care apar atunci când speranțele rămân neîmplinite – caz inexistent, fiindcă sfințenia nu mai cade, lucidă fiind, în niciuna dintre iluziile lui „a spera”. Proiecții ale minții care pipăie în avans sfințenia și se înfioară de inumanitatea ei, proiecții care-l transformă pe Cioran într‑un „sfânt negativ” (Amurgul gândurilor, p. 189), mereu nehotărât între pământ și cer, incapabil de o decizie fermă favorabilă fie cerului, fie pământului. Nici bunătatea sfinților nu e atractivă, pentru că ea taie, ca un abis, o diferență între oameni și sfinți, între umanitate și starea de sfințenie, de care Cioran se dezice, luând partea omului.
„Discipol al sfintelor” cum îi plăcea într‑o vreme să se numească, Cioran se apără de sfințenie fie prin accese de ură și scârbă, acuzând‑o nietzschean de distrugere a vieții, fie printr‑un dezgust „salvator” față de sfinți, considerat de el salutar. Odată distanța creată, diatribele sunt de neoprit și ajung până la blasfemie, după cum întâlnim în cearta lui Cioran cu Sfântul Apostol Pavel sau în afirmațiile despre dragostea sfintelor pentru Dumnezeu, considerată la fel de impură precum dragostea față de o prostituată.
De asemenea, dincolo de faptul de a se folosi de paradoxuri facile, care cad bine în discuțiile de salon, dincolo chiar și de orgoliul ascuns după celebritate, ce decurge din intențiile scriitoricești, sfințenia este caracterizată ca „utilitarism transcendent” ce nu iese defel avantajat din comparația cu inutilitatea absurdă și fermecătoare a poeziei. În plus, ea poate fi considerată un fel de boală, pe care Cioran o numește „nonrezistența la veșnicie”, și numai în calitate de maladie poate justifica pasiunea pentru înmulțirea suferinței. „Nu este destulă suferință în lume? se întreabă Cioran. Pare‑se că nu, după sfințenie. Căci altcumva de ce și‑ar fi înmulțit sfinții chinurile până la absurd și și‑ar fi inventat metode criminale de autotortură? Nu există sfințenie fără voluptatea durerii și fără un rafinament pervers al chinului. Nu știi aprecia seninătățile decât după ce ai frecventat sfinții. Exasperat de ei, cerul nu mai e deformat de prisma unei lacrimi. O perversiune fără pereche este sfințenia. Un viciu al cerului” (Lacrimi și sfinți, p. 67).
Pe de altă parte, Cioran a luat partea sfinților atunci când aceștia i‑au putut deveni aliați împotriva dușmanilor săi culturali: filozofia, pentru care a avut mai întotdeauna un vot de blam, și înțelepciunea, la serenitatea căreia a dorit să acceadă. „Ceea ce mă face să nu urăsc sfinții este atitudinea lor antifilozofică. Până când va trebui să tot afirmăm că ideile nu sunt un reazem?” scrie Cioran în Cartea amăgirilor (p. 213), definind, tot acolo, sfințenia drept „genialitate a inimii”. Cât privește înțelepciunea, criticile față de ea sunt prezente mai ales în scrierile de tinerețe, acolo unde febrilitatea și focul excesului de vitalitate nu puteau îngădui, alături, detașarea înțelepciunii; or sfinții sunt cei ce „trăiesc în flăcări”, prin urmare, Cioran nu putea, fragmentar, să nu‑i aprecieze pe acești maeștri ai intensității.
Cu toate că ambivalența axiologică și afectivă marchează paginile despre sfinți ale lui Cioran, latura negativă rămâne predominantă, tema sfințeniei fiind încă o voce prin care Cioran își proferează nemulțumirile față de absoluturile religioase. Trebuie însă remarcat că rămâne posibil ca, prin intensitățile sale, nihilismul cioranian să se răstoarne, fără voie, în apologie în favoarea sfinților și a lui Dumnezeu, iar Cioran să se transforme în „necredincios care-i convertește pe alții”, după inspirata caracterizare a lui Patrice Bollon.

 

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg