De la un blocaj pornește romanul de debut al Simonei Preda (1), scriitoare cu o activitate culturală frenetică: protagonista, care este și vocea narativă, este o pictoriță de icoane care însă, de la un moment dat, nu mai poate picta ochii sfinților. Evident motiv cu rol de parabolă explicativă a lumii noastre. În care nu mai are cine ne privi în suflet. Dezlegarea blocajului, provocat desigur și de complicații sentimentale, nu se poate face, firește, decât prin autoscopie, mediată de acest șaman al vremii noastre care este psihanalistul. Romanul stă sub o dublă calitate: discreție și rafinament. Nu este o exhibare a rănilor sufletești, o eviscerare violentă, nici o stropire a dramei cu bine parfumata „gândire pozitivă”. Ci o scoatere la lumina interogației salvatoare. Cred că principala însușire a romanului stă tocmai în buna cumpănire între aceste extreme. În felul acesta, (auto)analiza este convingătoare estetic și autenticitatea trăirilor se transmite firesc. Romanul despre dragoste și moarte și boală și prietenie și artă și greutatea de a-ți suporta sinele încărcat de întrebări are o structură muzicală, regăsind plăcerea de a povesti, care se simte în fiecare pagină. „…nu ai dreptul să mori de capul tău” este un fel de motto implicit. Nu are, așadar, cine vedea în sufletul nostru, cartea este povestea unei căutări în lăuntru și în exterior pentru o prea râvnită împlinire. Singurătatea este o altă prezență narativă apăsătoare, impasul este și unul al comunicării, inclusiv în iubire. Mai ales în iubire. Rezistența firească opusă la început curei psihanalitice probabil că tot de aici vine. Și, pe măsură ce spovedania laică înaintează, urmărim eliberarea de vina ocultată. De ce eșuează legăturile sentimentale, de ce nu pot picta ochii, unde am greșit, este o serie logică de interogații și tocmai eliberarea „pacientei” de lanțul acestui determinism îl urmărește doamna G. Liniștea albastrului și ardența mușcatei roșii sunt limitele simbolice ale acestei polarități. „Moartea nu miroase a șerbet, moartea are ochii tulburi”. „Să vorbim despre moarte/…/niciodată când vorbim despre moarte nu vorbim despre ea, ci despre viață, moartea e necunoscută, când o simți deja e…”. Ardența existențialistă, patosul sincer al investigației psihologice, simplitatea percutantă a notației dau profunzimea textului. M-a atras mai ales o sinceritate nedisimulată în acceptarea puterii vindecătoare a scrisului. „La un moment dat, ajungem să ne transformăm în ceea ce iubim, dar – paradoxal – știu, rămânem totuși noi înșine”. Cum observă cu profesională sagacitate psihiatra „…poveștile tale – niciuna dintre ele nu a eșuat în mundan. Au rămas în stadiul de puritate, de farmec”. Perfect rezumat al cărții. „nimic nu începe acum, totul este, într-un fel, început de mult”. De n-ar fi așa, n-ar fi posibilă Povestea. Ea leagă, se strecoară în cotloane uitate pentru a găsi începutul. „Verbalizarea” psihanalitică nu este altceva decât transformarea existenței în poveste. Limpezirea de sine prin poveste. Care include și planul fantastico oniric: Parisul fantomatic sau caii de dric, și ei orbi. Semn al trecerii onirice spre dincolo, dar fără călăuza dorită. În ritualul vindecării (despre asta este vorba despre ritualizare) intră și vizita la spitalul unde sunt pacienții în stadiu terminal și cunoștința cu fermecătoarea bătrână doamnă Pascal, care îi citește din Kawabata și cu fetița jucăușă de șase ani, Mara. Întâlniri cu aceeași valoare simbolică precum caii psihopompi care vin din spațiul fabulos al Țigăncilor lui Eliade din care se iese cu același dric.
Pe la începutul cărții, fetița de cândva călătorește cu trenul și o bătrână de pe locul din față o îmbie cu feliuțe de măr. Părinții fiind ieșiți pe culoar să fumeze (ce vremuri!), tot restul drumului fetița o lovește cu picioarele, iar bătrâna suportă în tăcere, coborând cu lacrimi în ochi, își amintește acum pacienta din salonul albastru. Cum să decriptezi o asemenea amintire? Spaima de bătrânețe? Spaima de generozitatea absolut dezinteresată (ceea ce lipsește adesea în dragoste)? În relația cu Filip este total dominată, nesigură pe sine, suferind de un complex al Cenușăresei. „pe ce căi i-ai permis tu acestui individ să te invadeze, pentru că oamenii de genul acesta nu intră singuri în viața cuiva, sunt pur și simplu invitați./…/Tu ai venit la mine slăbită și depresivă, cu conștiința încărcată, îndrăznind efectiv să mă întrebi dacă «se cuvine» să părăsești un astfel de individ”. Drumul acesta spre interior este, în consecință o căutare a identității. Probabil că numai așa sfinții ne pot vedea, ca inși, noi înșine. E un fel de dar pentru ei acest sine atât de ascuns al nostru. Simona Preda are abilitatea de a construi un roman al ego-ului care să nu fie autist, cum se întâmplă adesea cu acest tip de literatură. Dimpotrivă, este un text deschis spre dilemele grave ale omului. Scenele de boemă studențească, cu iubitul ei și prietenul său de la filosofie, Bogdan, au o pregnantă tușă realistă, iar personajele bărbătești au ceva din filozofia „experimentalistă” a tinerilor din proza interbelică. Aici este momentul să observăm că, deși are ca spațiu nucleu un cabinet de psihanaliză, deși urmărește cu profunzime o dinamică sufletească complicată, nu avem de-a face cu un roman ego-centrat. Miza mai largă mi s-a părut a fi cea morală și asta restituie romanului ca specie una dintre trăsăturile lui fundamentale. Ca încercuire epică a desfășurării existenței interogative moral. Personajul feminin vrea să-și descopere vina de a fi eșuat („ți-ai ratat ratarea” i se spune), eliberându-și astfel creativitatea, ieșind din sine. „Trag peste mine ca o pătură un colț de singurătate neagră și moale”. În limbaj pictural aș remarca delicatețea de acuarelă a descrierii arcanelor sufletești, asociată cu precizia tușelor de caracterizare. Autoarea trece ușor de la o atmosferă de sofisticare estetică și senzorială (vezi o pagină de splendid elogiu al parfumului, „lume de nuanțe și miresme”) la un realism dur. Sunt scene de mare forță, cum ar fi cea în care niște copii îngropați sub un mal surpat sunt scoși cu un excavator, accidentul mortal, vegherea și înmormântarea unuia dintre iubiți, sau povestea cu Maria, inofensiva vecină nebună. Eroina nu este o abulică, rumoarea existențialistă a poveștii nu ajunge la negarea sensului vieții, ci, mult mai camusian, la eroismul absurd de identificare a acestui sens, chiar când el pare complet dispărut. Fac aceste racordări tocmai pentru că backgrundul ideatic scoate romanul din seria ego-ficțiunii și îl situează într-un context mult mai larg.
Anxietatea, duce, aproape matematic, îi spune și dna. G, la boala fizică, se „descarcă”, se eliberează în aceasta. „În definitiv nu există povești cu final fericit”. Sedimentele de povești nefericite care se acumulează pe suflet sunt, încet, încet eliberate, cura își atinge scopul, dar cu ce preț? „Ai trăit multă frumusețe omenească, ai construit acolo până în punctul cel mai înalt/…/De-acum o singură întâlnire ți-a mai rămas și pe asta nu ai voie să o ratezi. Cea cu tine”. Pentru că este un roman de dragoste observ tensiunea care apare între trăirea totală a sentimentului și senzația de dependență de celălalt pe care aceasta o creează. Și care este, poate, cauza principală a blocajului. Abandonarea și controlul celuilalt sunt cei doi poli între care se mișcă pendulul sufletesc. Un cuvânt trebuie spus și despre personajele secundare: de la psihanalista hieratică și misterioasă (inevitabil!) la prietena scriitoare, Sonia, („Nu, Sonia nu era un model pentru mine, poate doar ca gen al supraviețuitorului. Ea traversa faptele și oamenii, și stările, și tot, rânjind sarcastică și avertizând în gura mare că e un concurent serios. Și în ciuda tuturor victoriilor ei efemere, o vedeam uscându-se pe picioare de nefericire. Refula din când în când în scris și era deprimantă și amuzantă în același timp”), excepționalul Bogdan, în cinismul lui filosofic oarecum simulat. Individualitatea lor bine marcată este un indice al unui excelent condei de romancier.
Simona Preda este o prozatoare pur sânge, care știe să transfigureze experiența personală fără să fie niciun moment narcisiacă. Asta desprinde romanul ei din magma unei literaturi exclusiv subiective. Un patos al înțelegerii de sine și al experiențelor capitale, o voință permanentă de frumusețe, o neîntinare (mi se pare foarte potrivit cuvântul arhaic) cu mizeriile cotidiene dau un aer de puritate textului. O lume refugiată în propria ei singurătate dar care își caută cu sete autenticitatea, adică firescul ne întâmpină în acest roman al căutării de sine. Sfinții orbi sunt ne-împliniți, un oximoron. Pentru că ei se uită la noi permanent. De aceea, încheierea romanului este spectaculos deschisă „Știm începutul, cunoaștem și sfârșitul, dar parcursul, drumul, nu. Nu suntem egali în fața morții. Aiurea! Undeva tot ne întâlnim. Toți. Cu toții. /…/ Hai să pictăm ochi! Ochi de sfinți! Fac o pauză de la scris mă duc să pictez acum sunt fericită! Sonia, să subliniezi cuvântul ăsta…”. Da, nu ar strica să-l subliniem apăsat! Tot mai apăsat!

 

 

Notă
1 Simona Preda, Salonul albastru, ed. Litera, Biblioteca de proză contemporană, 2021.