Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Shezren și Mlaștinile Fermecate (I)

Shezren și Mlaștinile Fermecate (I)

 

Premiul III la Concursul Național de Literatură
„Ioan Slavici” organizat de revista „Tribuna”
(ed. a V-a, decembrie, 2017)

 

 

Într-un tărâm foarte, foarte îndepărtat, înconjurat se spune, de cele mai adânci și mai neprimitoare mlaștini ce au putut fi închipuite vreodată, trăia de mii și mii de ani, un înțelept renumit nu doar pentru vechimea lui pe acele pământuri, ci mai ales pentru puterile sale, ce se asemănau în multe privințe cu cele ale zeilor.
Shezren, căci așa se numea bătrânul cu chip de tânăr visător, deslușea cu ușurință orice taină a sufletului și prețuia mult singurătatea, neavând însă parte de aceasta din urmă decât în timpul în care nu era chemat să îndepărteze vreo pricină a răului ce încerca să se extindă pe atunci asupra lumii. Și totuși, cu adevărat singur nu ar fi putut fi nicicând, întrucât stelele, râurile, munții și cele nouă păsări-dragon ce protejau oarecum ținutul îi erau aproape, la fel ca arborii aceia fermecați din jurul mlaștinilor, ce știau povești cel puțin pe atât de neobișnuite și uimitoare pe cât erau ale lui. Mereu blând și răbdător cu pământenii, înțeleptul se străduia să le transmită acestora, ori de câte ori era posibil, învățăturile pe care le primise și el, la rândul său, din lumi ancestrale, ce arareori se arătau vreunui ochi uman.
Dar iată că într-una dintre nopțile acelea senine, în care luna și câteva mii de stele se strângeau deasupra mlaștinilor, rămânând complet nemișcate și ascultând cu mirare cântecele încă nespuse din adâncurile lor, glasul cunoscut al uneia dintre păsările-dragon se auzi tot mai clar îndărăt, trezindu-l din obișnuita reverie:
— Stăpâne! Stăpâne! Ești aici? striga aceasta neîncetat, încercând, fără prea mare izbândă, să nu se împotmolească în plantele încolăcite de trunchiurile și ramurile arborilor dimprejur.
— Chiar aici, Erynis! i se înfățișă Shezren într-o clipă. Înțeleg că ești pregătită pentru misiunea cea nouă…
— Știi doar de când o aștept, continuă pasărea dintr-o suflare. Ți-au vorbit deja cei trei aștri care conduc Constelația Satyum Maàt, nu-i așa? adăugă mai apoi privind spre cer.
— Desigur, însă știam că a venit momentul să intervenim în planul pământenilor încă de când a început cântecul, răspunse înțeleptul zâmbind și își îndreptă brațul spre cercurile perfect închise, nămoloase, ce păreau să fi fost acolo dintotdeauna.
— Ohh… mulțumim zeilor că ne oferă, în sfârșit, șansa de a-l convinge pe regele slavghenilor să repare nedreptatea înfăptuită de neamul său în urmă cu sute de ani, șopti pasărea. Doar așa ne vom putea elibera și noi definitiv de corpurile acestea greoaie…
— Copila mea, așa va fi. Ce spun astrele? Pornim înspre regatul lui Yevghenislav?
— Nu încă, este devreme, dar m-au sfătuit îndelung și știu întocmai cum să procedăm!
— Erynis, asta înseamnă că…
— Da, stăpâne. Kaydara este șansa noastră de a-l îndupleca pe rege. În toți acești ani în care am îngrijit-o, i-am povestit mereu despre modul în care a sfârșit poporul cel vechi, însă abia acum a venit timpul să afle și cine au fost asupritorii.
— Am înțeles. Atunci… voi intra chiar în această noapte în visul prințesei și îi voi spune întreaga istorie.
— Prea bine. Iar mâine dimineață eu îi voi confirma totul și vom aștepta decizia ei.
Și așa au făcut.
Nouă nopți mai târziu, când cântecele mlaștinilor încă umpleau tărâmul cu vraja lor, Shezren auzi din nou un glas strigându-l. De această dată însă, unul necunoscut. Ridicându-se, zări numaidecât un tânăr ce, păstrând o oarecare distanță, îi vorbi dintr-o dată:
— Înțeleptule, să mă ierți că am îndrăznit să mă prezint aici… Te rog să mă ierți, dar regele te cheamă și trebuie să mergem degrabă!
— Cum te numești și cu ce îți pot fi oare de folos? i se adresă Shezren calm, ca și cum nu ar fi știut nimic despre el. Așază-te, presimt că ai întâmpinat multe greutăți pe drum, îi spuse mai apoi privindu-i rănile ce-i acopereau fața și mâinile.
— Sunt Vladimirov, păzitorul prințesei Kaydara, răspunse acesta apropiindu-se puțin. Nici nu știu prea bine ce s-a întâmplat. De fapt… nimeni nu știe!
— Lămurește-mă, mai întâi, insistă Shezren, din ce regat vii și cum ai reușit să traversezi mlaștinile? Și dacă regele vostru a aflat deja despre mine, de ce nu ați trimis mesaj stelelor? Când este nevoie de mine, așa sunt chemat.
— Oh înțeleptule, cum am fi putut cunoaște asemenea adevăruri? Mulți dintre noi credeau că nici nu exiști. Când s-a abătut nefericirea asupra noastră, regele însuși a refuzat să îți cerem sprijin, dar… prea multe fără sens ni s-au întâmplat, așa că, în cele din urmă, a cedat. Tot ce pot să îți spun acum este că după ce am convins o tânără orfană din regat că sunt în stare să trec de mistreții cu colți de argint și de plantele carnivore din Valea fără Nume, mi-a încredințat cuvintele ce trebuie rostite pentru ca mlaștinile să se retragă. Și nu m-a amăgit, după cum bine se vede…
— Te înțeleg, tinere, atunci să nu mai irosim prețiosul timp, adăugă Shezren mulțumit de faptul că, până în acel punct, lucrurile se întâmplaseră aproape cum stabilise cu pasărea-dragon. Apoi, scoțând un sceptru de aur, îl întinse cu grijă musafirului:
— Atinge cu palma ta stângă cuarțul din vârful sceptrului, îi spuse încet, călătoria noastră va fi mult, mult mai scurtă decât te-ai putea aștepta…

Zvonurile că păzitorul prințesei Kaydara și-a împlinit misiunea și nu numai că nu a fost sfâșiat de mistreții cu colți de argint sau înșfăcat de vreuna dintre temutele plante carnivore, ci a reușit să treacă și de mlaștinile acelea considerate ele însele de neînvins, au ajuns la rege chiar înainte ca tânărul și înțeleptul să pășească în Sala de Ambră a palatului.
— Tu ești, așadar, vrăjitorul… îl primi Yevghenislav și, măsurându-l neîncrezător de câteva ori, îi făcu semn lui Vladimirov să se retragă. Cei trei sfătuitori ai regelui, căzuți și ei în totală mirare, și-au arătat numaidecât nemulțumirea… Cu greu și-ar fi putut imagina că tânărul din fața lor era tocmai cel despre care li se spusese cu atâta convingere că este însuși înțeleptul înțelepților. Pentru Shezren însă, descurajarea lor nu putea avea nicio urmă de noutate, așa că le ceru ferm să nu îl judece după chip, căci era pregătit să asculte povestea regelui, dacă tot a trimis pe Vladimirov după el.
Și iată cum au trecut câteva ceasuri întregi…
Odată pornit să se destăinuie, regele ofta necontenit, încercând să-i explice înțeleptului că el își protejase și își păzise mereu copila, drept urmare, numai printr-o vrajă necurată a fost posibil să fie luată Kaydara din palat. Desigur, a căutat-o peste tot… inclusiv în regatul rivalului său de-o viață, Kandinskov, care i-a jurat însă pe zei că nu cunoaște nimic despre dispariția prințesei.
Într-un târziu, dând cumva impresia că tocmai a înțeles cauza nenorocirii ce se abătuse asupra regelui, Shezren îl opri:
— Acum totul se leagă… Știați că sunteți pe pământuri străine? îl întrebă deodată. Că cel dintâi popor al acestui imperiu a fost cândva silit să-l părăsească fără niciun drept? Că bărbații acestor cetăți, pe care ei înșiși le-au ridicat, au pierit în lupta pornită cu gând de cotropire de către strămoșii voștri, iar femeile și copiii lor au fost izgoniți?
— Ce vrea să însemne asta?! se trezi Yevghenislav ridicându-se dintr-o dată, nedumerit și amenințător. Noi nu am fi nicicând capabili de un asemenea act de cruzime! Despre ce strămoși vorbești?! Și bunicul… și tatăl meu… și eu… cu toții am văzut lumina ochilor în aceste cetăți! În repetate rânduri am avut ocazia de a ocupa pământurile altor popoare, și nu am făcut acest lucru. Dimpotrivă, porțile imperiului nostru au fost mereu deschise pentru atâtea suflete pierdute din triburile nomade, persane sau tătare, ce au căutat la noi sprijin în urma înfrângerilor suferite în sângeroase campanii militare. Și în orice caz, ce legătură ar putea avea aceasta cu lipsa fiicei mele?
— Înălțimea Voastră, dacă sunteți pregătit să vă cunoașteți trecutul, putem accesa chiar în acest moment Registrele Akashice, îi spuse înțeleptul cu blândețe. Așa veți putea separa, fără nicio urmă de îndoială, purul adevăr de… orice amăgire.
— Și… ce ar fi aceste registre, mă rog? întrebă regele intrigat, neînțelegând prea bine propunerea venită din partea vrăjitorului.
— Un fel de… istorie a universului ce cuprinde nu doar toate experiențele petrecute în diferite dimensiuni ale timpului, ci și un infinit de viitoare potențialități.
— Hmmm… să facem și acest lucru, rosti Yevghenislav încet, împins mai mult de o curiozitate crescută. Voia să vadă cum ar putea Shezren să intre în această memorie ce lui îi rămăsese, cel puțin până în acel punct al existenței sale, complet necunoscută.
— Priviți! îi spuse înțeleptul răsucind de trei ori inelul auriu, în formă de șarpe cu ochi de cristal, de pe degetul său mic. Și într-o clipă… în fața regelui apăru o hologramă vie, imensă. Războinici ce purtau steaguri, săbii, lănci cu însemnele neamului slavghen, secvențe ale unor realități neașteptate și dureroase în egală măsură, se succedau cu o repeciziune uimitoare, ca și cum totul s-ar fi petrecut chiar sub ochii săi. Imaginile confirmau, din nefericire, întocmai spusele lui Shezren.
— Oprește! Destul! Destul! strigă dintr-o dată Yevghenislav, prăbușindu-se cu mâhnire pe tronul său încrustat în întregime cu nestemate. „Cum ar putea fi acesta adevărul nostru?” se întrebă când se mai dezmetici puțin… „De mai bine de două sute de ani nu am făcut decât să răspundem provocărilor războinice venite din partea imperiului vecin! Când am fost noi asupritori? Când?”
Citindu-i gândurile, înțeleptul se apropie și îi atinse ușor umărul, încurajându-l:
— Nu vă împotriviți, este inutil. Alegerea vă aparține. Odată cu dispariția Kaydarei, vi s-a oferit, de fapt, o șansă de a vindeca trecutul, de a face pace cu timpul și cu cei pe care, cândva, i-ați dezrădăcinat. Nu realizați oare că prin toată această măreție din jurul vostru respiră nedreptatea comisă împotriva unor suflete inocente? Nu o simțiți? Nu este în puterea mea să vă ajut, atâta vreme cât nu sunteți deschiși să îndreptați lucrurile.
— Dă-mi un răgaz… răspunse regele confuz, vădit afectat de cele întâmplate. Cum presupui tu că am putea să… îndreptăm ceva acum? După atâtea sute de ani…
— Întotdeauna există cel puțin o cale, Înălțimea Voastră, și nu mă îndoiesc că veți cunoaște în propria inimă care este aceea, fără ca eu să vă indic ceva anume.
Yevghenislav suspină din nou greoi, venindu-i parcă tot mai puțin să creadă că toată această poveste ar putea avea vreo legătură cu pierderea lui. Hmm… și în orice caz, ce variante ar avea? Să părăsească imperiul și să ridice unul nou, într-un loc ce nu a aparținut nicicând altora? Ah… ar trebui să dovedească prea mult curaj să facă asta! Mai degrabă ar putea porunci să fie căutați moștenitorii vechiului popor și aduși să locuiască în regat. Dar parcă și această soluție ar fi cumva forțată… putea avea oare vreo certitudine că cei ce vor fi găsiți sunt cu adevărat cei pe care i-a căutat?
— Până la miezul nopții îți voi spune ce am hotărât, rosti regele sec într-un târziu și apoi plecă mai împovărat decât venise.

— Nu te încrede, Înălțimea Ta, rupse tăcerea Sashurin, cel dintâi sfătuitor al regelui. Acest vrăjitor este stăpânul mlaștinilor fermecate, pe mine nu mă poate păcăli. Nu i-am deslușit încă planul dar… ar fi foarte potrivit să ne întrebăm: dacă el însuși a răpit-o pe copila noastră și acum caută o cale să ne determine să plecăm de aici? Știe, fără îndoială, că nu ai cum să îi găsești pe moștenitorii vechiului popor, înadins îți va cere lucrul acesta!
— Nu mi-a cerut încă nimic, dar ce insinuezi? Că ar vrea să ne ia regatul? îl întrerupse Yevghenislav, înclinând să îi dea dreptate.
— Chiar cred că va încerca să procedeze astfel! Și cu orice preț, întări Sashurin ultimele cuvinte, cerând confirmare din partea celorlalți doi sfătuitori.
— Ciudat, șopti Zaeed, cel mai în vârstă dintre ei toți. Ciudat… am simțit mânie ascultând poveștile acestui străin, dar o parte din adâncul meu a recunoscut, fără efort, că toate cele ce au fost astăzi spuse reflectă un adevăr al trecutului nostru ce ne-a fost ascuns… Sau poate doar omis?
Cu aceste vorbe, bătrânul își atrase multe priviri grele și generă un vacarm de nedescris. „Ce adevăr?! Ce trecut?! Ce izgoniri?!”, zburau cu patimă întrebările unele după altele, fără a se mai înțelege cine, ce și cum rostea… Yevghenislav asista posomorât la acest spectacol al cărui sfârșit era atât de previzibil. În încercarea fiecăruia de a-și impune propriul punct de vedere, esențialul – regăsirea Kaydarei – fusese complet uitat. Și cum au rămas așa toată noaptea, departe de a da vreun verdict cert sau a propune măcar un anume mod pentru a recupera copila, înainte de ivirea zorilor, regele îl chemă degrabă pe Vladimirov și îi ceru să încerce să afle ceva de la un vrăjitor ce îl slujise mulți, mulți ani pe tatăl său.
Tânărul dispăru și abia spre seară se întoarse la palat, dar nu cu vești, cum spera regele, ci chiar cu vrăjitorul ce nu se mai arătase deloc în lume din momentul în care eșuase să îl salveze de la moarte pe Hnatiuliov, tatăl lui Yevghenislav. Bătrânul îi vorbi răspicat, cerând să nu fie întrerupt:
— Martori îmi sunt zeii, copil scump, acest străin a rostit adevărul. Sfătuitorii tăi nu au adâncime să înțeleagă ce povară porți, nici soarta ce ți-a fost scrisă. Shezren este, pe bună dreptate, mai înțelept decât noi toți laolaltă… și nu a slujit nicicând decât binele suprem al omenirii. De aceea poate lua orice înfățișare, în orice loc și-n orice timp, poate vorbi orice grai, omenesc și neomenesc… este prezicător înnăscut și are puteri ce nu se mai găsesc de mult în lume. Ascultă-l întocmai, căci pământurile acestea se vor despovăra de un destin greu odată cu binele pe care îl vei face.
— De-ar fi așa înțelept, interveni, totuși, regele, mi-ar aduce fiica și apoi poate… m-aș așeza și eu să cercetez ce este cu acest trecut. Dar, cum să mă încred în el? Îmi vorbește despre poporul cel vechi, despre acea suferință pentru care zeii, să îmi fie iertat, nu ar fi potrivit să ne pedepsească, tocmai pentru că nu noi am pricinuit-o. Nu e absurd să plătim acum pentru fapte ce au fost comise de slavgheni în alte vieți?!
— Oh, dar tu nici nu cunoști încă suferința, copile! Nici vorbă de pedeapsă din partea zeilor… Înțelege: numai acum este îndeplinită singura condiție necesară pentru a duce la bun sfârșit o misiune ce nu a putut fi încheiată în ultimele sute de ani.
— Tu nu înțelegi, continuă dezamăgit regele… Eu trăiesc în prezent, nu caut niciun adevăr al trecutului și cu atât mai puțin mi-am propus să fac dreptatea ce nu a fost nicicând făcută. Îmi vreau doar copila înapoi…
— Kaydara este în siguranță, nu pentru asta ar trebui să simți îngrijorare. Nu-mi nesocoti gândurile și procedează cum ți-am spus, de vreme ce tragi încă nădejde să o revezi, încheie vrăjitorul făcându-se mai apoi nevăzut în întuneric, ca și cum l-ar fi înghițit pământul.
Iritat peste măsură, regele intră în palat hotărât mai mult ca oricând să nu mai dea ascultare nimănui.

Sashurin, Zaeed și Heviushik îl așteptau tăcuți în holul cel larg al palatului ce ducea înspre Saloanele Lotus.
— Ce vom face, stăpâne?
— Voi… nimic, răspunse resemnat Yevghenislav. A fost confirmată povestea lui Shezren, dacă pot spune așa. Dar tocmai am aflat că acest vrăjitor străin poate deveni oricine, oricând, după bunul său plac… așa că mare nu mi-ar fi mirarea să aflu că am vorbit cu el și nicidecum cu slujitorul tatălui meu.
— Imposibil acest lucru! îl apără Zaeed din nou. Înțeleptul s-a îmbăiat în râul ce șerpuiește prin Grădina Iluziilor în tot timpul cât tu ai lipsit! De fapt, și acum tot acolo îl găsești. E drept că a făcut câteva descântece și chiar mi-a părut la un moment dat că se aude, dinspre râu, glasul Kaydarei. Cred că păstrează cumva legătura cu ea…
— Puțin îmi pasă! Să facă ce vrea, răspunse regele încercând să se arate cât mai indiferent cu putință. Nu-l mai urmăriți, curând va înțelege că aici nimeni nu este dispus să i se supună, se va plictisi și se va întoarce la mlaștinile lui ciudate. Cel mai important – aflați acum de la mine noul plan: o vom căuta noi înșine pe Kaydara!
— Așa, pur și simplu?! Fără niciun indiciu?! se miră Sashurin, iar ceilalți doi slujitori îl priveau și ei pe rege ca pe un smintit. Îi înțelegeau cu toții durerea, dar tot considerau că acesta ar fi un gest extrem. Și cel mai probabil, chiar un deceniu de căutări de va trece peste ei, se vor găsi exact în același punct în care se aflau acum (măcar asupra acestui lucru cădeau toți trei de acord).
Iată cum descoperi Yevghenislav că sfătuitorii săi aveau tot atâta încredere în deciziile lui pe cât avea el în îndrumările lor. Ignoră însă lipsa acestora de deschidere, și făcându-le un semn, îi strânse în jurul său ca și cum s-ar fi pregătit să le împărtășească un secret:
— Vă amintiți ce îmi spunea tatăl meu să fac atunci când era departe, rătăcind prin imperii care mai de care mai bizare, iar eu voiam precis în acele momente să îi vorbesc sau să stau cu el?
— Hmmm… te îndemna, desigur, să îl chemi oricând în visul tău, spuse Heviushik după o scurtă pauză și chipul i se lumină numaidecât… Asta vom face?
— Asta voi face! întări regele mândru de el. O voi chema pe Kaydara în visul meu chiar în această noapte… îmi va spune ea însăși unde este captivă și apoi ne vom porni cu toții să o salvăm!
Dintr-o dată, planul regelui nu mai părea așa de slab. Sfătuitorii își aminteau că în timpurile în care trăia Hnatiuliov, călătoriile fiului în visul tatălui și invers deveniseră ceva cu totul obișnuit, dat fiind faptul că regele lipsea mult și Yevghenislav era foarte atașat de prezența lui. Încredințați în mare măsură că vechea metodă îi va conduce la prințesă, o vor recupera fără prea mari complicații și astfel echilibrul imperiului va fi restabilit, regele și sfătuitorii săi, uitând degrabă de Shezren și de greaua moștenire lăsată de neamul slavghenilor, s-au retras cu gândul de a se lăsa complet pradă somnului.
Și totuși, în vreme ce sfătuitorii regelui dormeau adânc-adânc, visând te miri ce, Yevghenislav nu reuși, cel puțin în primele nouă nopți, sub niciun chip să adoarmă. Următoarele nouă avură altă particularitate: somnul regelui era înnegrit de vise în care nu numai că i se înfățișau imagini desprinse din holograma ce îi făcuse cunoscut trecutul, ci auzea și vocile vechiului popor, ce îi striga neîncetat să îl elibereze… Să facă dreptate! Abia în cea de-a nouăsprezecea noapte izbuti, spre sfârșit, să își cheme sufletul în odaia veche, ai cărei pereți păstrau încă vie memoria întâmplărilor din ultimele sute de ani. Și iată că prințesa i se arătă, într-adevăr, tatălui ei în vis, în toată strălucirea și puritatea ei, însă o nebănuită turnură avea să risipească bucuria regelui foarte curând, forțându-l să își schimbe, din nou, planul.

— Ah, nu m-am rugat zeilor în zadar… iată-ne din nou împreună, copila mea! se grăbi Yevghenislav să o îmbrățișeze pe Kaydara cu putere, strângându-i fericit mâinile mici. Știi unde ești? o întrebă mai apoi cu gândul să afle mai întâi răspunsul de care avea atâta nevoie.
— În visul tău, tată, îi răspunse tânăra cu glas străin și se retrase din îmbrățișare într-un mod ce îl tulbură pe rege.
— Kaydara! Vreau să te asigur că vom porni să te căutăm, doar că tu trebuie să îți amintești…
— Tată… a venit Shezren în regat? îl întrerupse ea, ca și cum nu ar fi auzit cuvintele abia rostite ale regelui.
— Shezren?! Deci… el este răspunzător pentru ce ni se întâmplă, așa cum am intuit! Orice îmi va cere în schimbul tău, îi voi da! Îți jur că te voi elibera! spuse încercând cumva să-și domolească furia.
Dar cele ce au urmat aproape că sfâșiară inima lui Yevghenislav.
— Află de la mine, tată: în ultimii ani, Erynis, care îmi este precum o soră, mi-a spus mereu povestea vechiului popor, însă până de curând nu am știut că acei cotropitori nemiloși, fără urmă de suflet, erau chiar strămoșii noștri. Nu aș fi putut nicicând că trăiesc cu o asemenea nedreptate, de aceea am ales să plec. Nu căuta să învinovățești pe altcineva!
— Copila mea, te vei putea răzbuna oare pe tatăl tău iubit pentru nenorociri ce nu au fost comise de mâna lui? Eu i-am izgonit, Kaydara? Nu mă cunoști?! În regatul nostru a rămas cineva vreodată nedreptățit? Câte griji mi-am făcut pentru tine, și uite… îmi pare că tu însăți ai devenit contra mea și asta este cel mai greu de tolerat. Acum, mai mult ca oricând, am nevoie de prezența ta, întoarce-te, atât îți cer…
— Nu cred că am altă cale să te conving că trebuie să lăsăm îndărăt ceea ce nu este al nostru, rosti ferm prințesa. Vreau să știi că m-am legat cu jurământ în fața zeilor că nu mă voi întoarce la palat până când nu dai primele semne că vom începe să facem asta…
— Cum ai putut să promiți așa ceva?! îi strigă regele și mai descumpănit. Tocmai în asemenea vremuri, când Kandinskov ne-a declarat din nou război, tu te aștepti să părăsesc imperiul sau… să-i caut pe acei moștenitori invizibili?! Vrei cu adevărat să îngrop în sufletul meu toată iubirea pe care ți-o port și să consider că te-am pierdut? Asta vrei?!
— Chiar și așa, tată, cu acest război care vine peste noi… și poate că ne este dat pentru a înțelege mai bine vechiul popor, tot țin să facem ceea ce trebuie făcut! Nu mă mai căuta până când nu hotărăști să îndrepți ceva, încheie tânăra cu îndârjire, ieșind brusc din visul tatălui său.
Cu foarte puțin înainte ca luna să cedeze locul soarelui, exact în momentul în care Yevghenislav se trezi din coșmarul său, rămânând țintuit de uimire și întristare, Vladimirov se furișă în grădina imperială din spatele palatului, de unde se auzise un zgomot. Și iată-l învârtindu-se și tot învârtindu-se, căutând și tot căutând… dar nu reuși să distingă vreo schimbare, căci totul părea a fi întocmai în ordinea lăsată de el înainte de căderea în somn, așa că se întoarse liniștit spre palat și intrând cu grijă, trase bine în urma lui zăvorul de argint, închizând încet poarta. Abia când să coboare însă spre camera lui, zări, printr-o fereastră minusculă, ceva de-a dreptul neobișnuit… O pasăre-dragon uriașă ce se îndrepta direct spre centrul grădinii, îi acoperi dintr-o dată orizontul. Cum ziua era încă puțin amestecată cu noaptea și lumina nu-i era prielnică, Vladimirov își frecă bine de câteva ori ochii, pentru a se asigura că nu visează, apoi privi din nou prin sticla ușor prăfuită a ferestrei. Și dacă ce văzuse până în acel moment îi dădu un sentiment de teamă, ce avea să urmeze îl lăsă pur și simplu fără grai… Pe măsură ce pasărea se apropia tot mai mult de pământ… corpul, picioarele, capul și aripile i se transformau treptat, astfel încât la sfârșitul zborului, în locul imensei creaturi, în fața tânărului își făcu apariția chiar Erynis, acesta recunoscând-o imediat.
Mai mult tremurând, Vladimirov se repezi să deschidă poarta și, înainte ca Erynis să fie foarte aproape, o interogă numaidecât:
— Ce înseamnă asta, Erynis? De când ești tu una dintre păsările-dragon despre care îmi vorbeai? Și de unde vii acum? Sau poate ar trebui să întreb: ești vreodată noaptea în acest regat?
— Vladimirov… răspunse tânăra ușor încurcată, vino să îți povestesc, oricum nu mai voiam să îți ascund acest secret, mai ales acum, când Kaydara ți-a transmis un mesaj, asigurându-mă că mă pot încrede în tine.
— Oh nu, nu-mi spune, te rog, că știai de la bun început unde este Kaydara! Și că nici măcar nu ți-a păsat că regele nostru… Dar… stai puțin! Atunci… m-ai trimis la Shezren dintr-un capriciu?! Ce a fost în mintea ta? Dacă nu aș fi ajuns niciodată la mlaștini? Dacă plantele acelea carnivore sau mistreții aceia cu colți…
— Dă-mi voie să îți vorbesc și vei afla răspunsuri și la întrebările pe care încă nici nu ți le-ai pus… îl întrerupse tânăra și îl prinse de mână zâmbind într-un fel care lui nu îi plăcu deloc, căci simțea cumva că toată călătoria spre mlaștini fusese doar o parte neînsemnată din planul măreț al acestei străine ce acum, din motive necunoscute, intenționa să îi facă nu știu ce mărturisiri. Și totuși, chiar de era convins că nu îl va putea lămuri pe deplin, Vladimirov nu se mai împotrivi și o urmă pe Erynis în grădină.
— Va începe de îndată ziua și nu este bine să fim găsiți aici, începu ea, privind spre palat. Adevărul este că… tu nu ai călătorit niciodată până la mlaștini. Chiar crezi că ai fi putut ajunge singur la Shezren într-un timp atât de scurt?
— Cum poți să îmi spui asta? se revoltă Vladimirov. Eu însumi am trecut de…
— De plantele carnivore și de mistreții cu colți de argint? îl întrerupse Erynis din nou râzând aproape zgmotos. Ascultă-mă… ai pornit, într-adevăr, spre mlaștini, dar odată ce ai ajuns în Grădina Iluziilor, am putut să creez câteva holograme care să te facă să crezi că te lupți cu mistreții sau cu plantele acelea. Imediat ce ai ieșit însă din grădină, ai căzut răpus de somn, iar eu te-am luat și te-am dus în zbor la Shezren. Nu există nicio vrajă ce ar putea face ca mlaștinile să se retragă, Vladimirov… Revino-ți!
— Chiar începusem să țin la tine, nu știu de ce ai făcut asta… îi spuse tânărul descumpănit.
— Iartă-mă, Vladimirov… știi povestea regatului vostru, nu? Nu am avut de ales. Trecutul slavghenilor, ca de altfel cel al tuturor altor popoare ce au săvârșit nedreptăți de orice fel, se cere, la un moment dat, a fi vindecat. Dar Shezren ne-a arătat de-a lungul timpului că acest lucru nu se întâmplă oricum și oricând, adică nu neapărat când cred sau vor pământenii, ci mai degrabă când este stabilit. Uneori vindecarea nu presupune efort, alteori popoarele trec, din cauza îndârjirii și limitării lor, prin alte traume până o vor putea obține. Eu sunt una dintre moștenitoarele vechiului popor, am fost trimisă aici de când s-a născut Kaydara tocmai pentru că în destin era scris că „dreptatea față de cei asupriți de către slavgheni va fi posibilă numai în generația în care singurul copil născut al casei regale slavghene va fi o fată”. Și iată, aproape trei sute de ani am așteptat acest semn.
— Oh, dar cine ți-a confirmat că tu ești cu adevărat cine crezi că ești? întrebă Vladimirov de-a dreptul supărat că acceptase să o asculte. Și de ce spui „în destin era scris”? În destinul cui? Nu cred că are prea mult sens să vorbim, dar uite… secretul tău este în siguranță cu mine! Îți jur. Nimeni, nicicând, dar mai ales regele, nu va afla de la mine că ești una dintre păsările-dragon ce păzesc acele mlaștini.
— Offf…! Tot nu vrei să asculți… Noi nu păzim nimic! Trăim lângă mlaștinile acelea adânci pentru că sub ele se întinde, de fapt, o lume solară, un veritabil labirint, ce depășește, prin modul în care este orânduit, dar mai ales prin vibrația înaltă a sufletelor ce trăiesc în el, chiar și cele mai vizionare gânduri ale oricăror timpuri. Când spun „este scris în destin”, transmit ceea ce am primit de la unii dintre cei mai fini cunoscători ai Registrelor Akashice, cărora Shezren le cere mereu să cerceteze care este momentul precis în care putem interveni în planul pământenilor.
— Hmmm… și Kaydara cum a ajuns acolo? Presupun că tu ai convins-o să rupă legăturile cu regele nostru pentru a vă face voi dreptate, nu-i așa?
— Greșești, Vladimirov. I-am povestit Kaydarei trecutul slavghenilor folosindu-mă doar de memoria sufletului meu, căci aveam doar 19 ani când neamul nostru a fost distrus. Deci nu a fost nevoie să o conving de nimic, a simțit mereu că spun adevărul.
— Cum adică acum aproape trei sute de ani aveai… 19 ani, Erynis? o privi tânărul și mai descurajat. Și acum arăți de aceeași vârstă, măcar asta dacă ai putea să explici…
— Nu este ceva ce ține de mine, crede-mă. În timpul războiului declanșat de slavgheni, deși am fost rănită de mai multe săbii, niciuna nu m-a răpus. Până atunci nici nu am fost conștientă că am vreo putere sau vreo protecție. Un înțelept pe care l-am întâlnit în regatul în care am cerut găzduire după ce am fost izgoniți mi-a spus că rostul meu, așa cum apare în Registrele Akashice, este legat de dreptatea ce va fi făcută vechiului popor în jurul anului în care ne aflăm acum.
— Desigur că acest înțelept era Shezren, dar tot nu înțeleg… dacă îi este așa simplu să descifreze memoria akashică, de ce nu intervine înainte de comiterea atâtor nenorociri? Adică… ce sens are să permită unora să îi cotropească sau să îi extermine pe alții, dacă mai apoi tot lui îi revine misiunea de a repara ce a fost distrus?
— Vladimirov, lucrurile nu stau deloc așa… Chiar dacă Shezren are forța de a împiedica materializarea unor intenții ce aparțin pământenilor, te asigur că nu ar face asta nicicând, pentru că pur și simplu genul acesta de intervenție nu ar aduce niciun fel de câștig omenirii. Voi aveți dreptul la alegerile voastre, tocmai aceasta este ideea… să vă asumați ceea ce înfăptuiți. Sau cel puțin să fiți conștienți că ceea ce ați înfăptuit, odată în registrat în memoria akashică, produce continuu efecte asupra generațiilor ce vin în urma voastră.
— Asta se prea poate. Măcar Shezren ne înțelege libertatea și nu ne consideră parte dintr-un experiment, spre deosebire de tine. Spune-mi de Kaydara… E adevărat că ați luat-o din regat printr-o vrajă, împotriva voinței ei, cum spune stăpânul meu?
— Nici vorbă! O vei întâlni curând și îți va spune adevărul.
— Ciudat! Doar nu crezi că cineva din regat ar fi putut să o păzească de tine, mai bine spus de forța ta când iei forma păsării-dragon! În fine… să lăsăm asta. Și tot nu m-ai lămurit… cum îmi pot sluji stăpâna? insistă tânărul, văzând că deja se luminase bine de ziuă și încet-încet lucrurile începeau să se anime în regat.
Dar nu mai apucă nici măcar să își continue gândul căci deodată glasul lui Yevghenislav, ce răcnea nemaiauzit de strident, se împrăștie în tot palatul:
— Vladimirov! Vladimirov! Să vină Vladimirov!
Și tânărul apăru numaidecât în fața regelui său, fără să mai afle că Erynis i-a ascuns din totdeauna Kaydarei nu doar originile ei, ci și faptul că este una dintre păsările-dragon ale lui Shezren.
Ieșit din visul prin care înțelesese că încăpățânarea nemărginită a Kaydarei îi va pune greu răbdarea la încercare, Yevghenislav se frământă cât se frământă, apoi luă o decizie de neclintit: va trimite pe Vladimirov cu o armată întreagă să distrugă mlaștinile acelea blestemate!
Tânărul stătea încurcat în fața stăpânului său, nereușind să îl privească drept în ochi, cum se întâmpla, de regulă, când acesta îi vorbea. Încă nu își scotea din minte felul în care pasărea aceea uriașă luase așa, într-o clipă, formă umană și avea parcă, din această cauză, o reținere în plus în privința sincerității spuselor ei. Cine era oare această Erynis cu adevărat…?
— Nu mă interesează cum ai ajuns întâia dată la mlaștinile acelea necurate ale lui Shezren, se auzi vocea gravă a regelui ce îi opri brusc monologul interior, pregătește-te însă… ai la dispoziție cea mai mare parte din armată să le distrugi! Kaydara este acolo și trebuie să o aduci cu orice preț!
— Dar… Înălțimea Voastră, vom avea oare forță să?…
— Ascultă-mă bine, Vladimirov! Cu forță, fără forță, nu știu! Îmi vei aduce negreșit copila! Nu mai pierde timpul! Vei conduce armata lui Zaniuțki întocmai pe același drum și vă veți întoarce, desigur, triumfători! Și unde este acea Erynis? Ia-o cu tine, sacrific-o, dacă este nevoie, de la ea a început toată nenorocirea noastră!
— Am înțeles, stăpâne! spuse tânărul încet, înclină ușor capul în fața regelui și se retrase cuprins de un fel de groază pe care nu o mai simțise nicicând până atunci.
„Suntem în voia zeilor”, se trezi gândind în timp ce ieșea din palat.
Dintre slujitorii lui Yevghenislav, doar Zaeed se împotrivi planului, considerându-l, așa cum și era, de altfel, complet necugetat și fără sorți de izbândă. Dar regele nu mai asculta nimic și pe nimeni, așa că s-a făcut voia lui. Încordarea i se citea limpede pe chip, iar cei din regat nu ar fi vrut să se confrunte în vreun fel cu furia lui, mai ales acum când era atât de afectat de vorbele reci și grele ale Kaydarei.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg