Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

Shezren și Mlaștinile Fermecate (II)

Shezren și Mlaștinile Fermecate (II)

 

Premiul III la Concursul Național de Literatură
„Ioan Slavici” organizat de revista „Tribuna”
(ed. a V-a, decembrie, 2017)

 

Vladimirov rătăci preț de aproape trei ceasuri prin regat, sub pretextul că se află în căutarea celei ce trecea drept confidenta Kaydarei. Erynis era, desigur, de negăsit, însă el folosea acest timp sperând că ar putea descoperi un mod prin care să nu acționeze conform noii porunci a regelui. Nu era în puterea lui să decidă dacă aceasta era dreaptă sau nu, dar, știind cu siguranță că nu exista nici cea mai mică șansă de a ajunge singur la mlaștini, îi era la fel de evident că distrugerea lor nu era nimic mai mult decât o simplă iluzie. Câteva îndoieli îi stăruiau totuși, adânc în minte: dacă Yevghenislav ar cunoaște adevărul despre lumea de sub mlaștini, și-ar schimba oare complet hotărârea? Se cuvenea ca el, slujitorul cel mai fidel al regelui, să fie lipsit de sinceritate în aceste împrejurări, doar pentru că jurase în fața unei necunoscute că îi va păstra secretul? Cum se va sfârși oare această nerozie?! Dar parcă cel mai mult îl surprindea faptul că, iată, ajunsese și el întocmai ca cei cărora le reproșase, și nu de puține ori, că… unul le era gândul… și alta le era vorba.
În zare, comandantul Zaniuțki, îmbrăcat în veșnica-i uniformă albăstruie, excesiv decorată, purta ultima discuție cu Yevghenislav, înainte de plecare. Vladimirov se îndreptă neîncrezător spre capătul convoiului, privind cu mirare lungul șir de armuri argintii ce străluceau îngrozitor în lumina soarelui aprins, aproape orbindu-l.
— Armata este pregătită, tinere, i se adresă cu un ton aspru comandantul, ajungându-l din urmă. Am studiat harta făcută de tine. Teoretic, până dincolo de munții Kundalos nu avem de înfruntat niciun pericol real. În orice caz, nu ai de ce să te temi. Imediat ce vom ajunge la mlaștini, misiunea ta se va încheia și vei putea reveni la palat. O vom aduce noi pe Kaydara.
— Sir, dacă îmi permiteți… îi vorbi Vladimirov lipsit de orice urmă de entuziasm, cu siguranță vă voi indica drumul, mi-este bine întipărit în memorie, însă nu vă pot garanta că vom trece pur și simplu de Valea fără Nume, oricât de numeroasă și pregătită ar fi armata pe care o conduceți. Să nu mai amintesc de păsările-dragon… de-a dreptul o minune a fost că eu le-am găsit adormite! Așa că… nu pot decât să sper ca și de data aceasta zeii să fie de partea noastră și să ne ofere protecție.
— Oh, dar chiar te crezi nostim! se răsti Zaniuțki aruncându-i o privire sfidătoare. Tu însuți ai trecut de acel loc singur fiind și neînarmat, ce ne-ar putea împiedica să nu facem acum la fel?! Și să nu începi cu lamentări obositoare, nu ești aici să vorbești! Haide, încalecă odată! îi strigă mai apoi cu o duritate ce îl determină pe Vladimirov să pornească, tăcut și neîmpăcat, spre tărâmuri prea puțin cunoscute.
În scurt timp, regatul lui Yevghenislav nici nu se mai zărea îndărăt, fiind acoperit de praful tulbure-auriu ridicat de copitele cailor slavgheni. „Ce ciudățenie”, gândea însuși Zaniuțki, chiar în aceste momente fragile în care amenințările repetate cu războiul creșteau tensiunea deja existentă la granițele cu regatul lui Kandinskov, el primise ordin să distrugă acele mlaștini cenușii ce o înghițiseră, se pare, pe prințesa Kaydara, în loc să rămână pe poziții pentru a-i înfrunta direct pe dușmanii neamului slavghen.
Și Vladimirov își blestema continuu soarta, silindu-și parcă sufletul să îl lumineze înainte să fie prea târziu. Presimțirile îi erau atât de sumbre încât refuza cu orice preț să se mai lase în voia lor… cu toate acestea, ori de câte ori îi revenea în minte faptul că refuzase să-i mărturisească regelui că nici măcar nu cunoștea drumul, înțelegea că el singur se condamnase la un asemenea sfârșit nedemn. Off… unde era Erynis acum? Dar Shezren?
Pe măsură ce înaintau și tot înaintau… peisajul se înfățișa din ce în ce mai sălbatic și mai respingător. Vântul sufla rece, nemilos, iar așezările omenești lipseau cu desăvârșire, tăind parcă și mai mult elanul războinicilor. Sub norii cenușii, prelungi, ce se târau lent pe cer ca niște umbre uriașe, convoiul se mișca greoi, cu o vădită apatie ce îl cuprinsese până și pe comandant, acesta din urmă începând a se învinovăți, pe jumătate cu glas tare, pentru supunerea necondiționată de care dăduse dovadă în fața lui Yevghenislav înainte de plecare.
— Sir, se văd de aici munții Kundalos, se auzi Vladimirov vorbind într-un târziu. Pesemne că vom putea rămâne o vreme în templul din interiorul lor, pentru a ne odihni puțin, adăugă mai apoi îndreptându-și fața spre cer pentru a mulțumi în gând zeilor.
— Există un templu acolo? replică numaidecât Zaniuțki cu mirare. Ar fi prea bine pentru noi toți, am călătorit destule zile și nopți fără oprire…
— Desigur, se grăbi Vladimirov să confirme, este templul cel vechi al lui Azad, nu-i cunoașteți povestea?
— Tinere, te rog să arăți puțină îngăduință… rosti cu ironie comandantul. Este suficient că putem găsi un adăpost sigur în toată pustietatea aceasta, păstrează poveștile pentru când ne vom întoarce în regat.
— Prea bine, îngăimă Vladimirov, pricepând că sufletul lui Zaniuțki era cel puțin la fel de tulburat pe cât era al lui. Dacă vom supraviețui, eu unul chiar voi avea ce povesti… încheie și zâmbi larg gândindu-se îndelung la întâlnirea lui cu Shezren, la Erynis, asupra căreia nu se lămurise încă dacă era ființă umană sau o pasăre-dragon fermecată, la harta pe care o inventase doar pentru a-l mulțumi pe rege când îi ceruse să facă un plan de călătorie… dar și la luptele acelea cu mistreții cu colți de argint sau cu plantele carnivore ce lui îi păruseră înfiorător de reale. Brusc își aminti însă că… până să ajungă în munți, erau nevoiți să ocolească Râul Viselor, altfel vor cădea cu toții într-un somn adânc-adânc și cine știe când se vor mai putea trezi!
— Am uitat să vă spun… se apropie din nou Vladimirov, evitând înadins privirea ostilă a comandantului. Cu puțin înainte de templul bătrânului vindecător, se află un râu, iar în trecut, în acesta erau bine păstrate, adică ascunse…
— Văd că nu reușim să ne înțelegem nicicum, îl întrerupse Zaniuțki. Lasă poveștile, Vladimirov… Haideți, să ne mișcăm mai repede, dacă vrem totuși să ajungem în munți pe lumină. Doar nu ne vom împotmoli acum din cauza unui râu amărât…
— Atunci… și dintr-o dată tânărul se opri, căci un plan cu totul și cu totul neașteptat îi veni în minte. Atunci… să îi anunț și pe cei din urmă că ne grăbim, insistă el încântat că găsise cu atâta ușurință o cale perfectă ce îi permitea să se retragă din prim planul convoiului.
— De acord, îndeamnă-i să strângă rândurile! îi răspunse comandantul mai mult nedeslușit, fără a-i acorda vreo atenție.
Așa că Vladimirov se strecură cu grijă printre războinici, luându-și misiunea de a-i încuraja în fel și chip să schimbe ritmul, să facă un ultim efort până la templu.
Și chiar îi reușea.

*
Ziua aproape se stinsese când războinicii se pregăteau, vădit osteniți, să treacă prin Râul Viselor. Zaniuțki era atât mulțumit de faptul că drept în fața lui se înfățișau munții Kundalos, încât nu mai părea să fie în vreun fel preocupat de soarta lui Vladimirov – îl urmărise de câteva ori cu privirea și cum îl văzuse pălăvrăgind și tot pălăvrăgind cu ceilalți, își dădu seama că cel mai potrivit era să îl țină, pe cât posibil, la distanță. Desigur că s-ar fi lipsit de el fără nicio remușcare, dacă ar fi cunoscut singur drumul spre mlaștini.
Tânărul, rămas deja mult și bine în urmă, nu își mai făcea nici el prea mari griji: convins definitiv că odată ce Zaniuțki și întreaga lui armată vor atinge apa râului, nu va mai trece mult timp și vor fi cuprinși de somnul acela lung-lung, ce nu se aseamănă deloc cu unul obișnuit, se tot întreba cum ar putea el însuși să ajungă pe malul celălalt fără a atinge apa. Curând, avea să descopere însă că ambele margini ale râului erau în întregime împânzite de mii și mii de pietricele luminoase, ce păreau a fi mai degrabă niște cristale mici. Atras de strălucirea și de frumusețea lor, Vladimirov se aplecă să strângă în grabă cât mai multe, cu gândul de a le păstra pentru Erynis, dar imediat ce reuși să atingă unul dintre cristale, se sperie cumplit:
— Înspre ce tărâmuri călătorești, copile? îi vorbi piatra prețioasă dintr-o dată și tânărul o scăpă din mână numaidecât, trăgându-se câțiva pași înapoi. De abia acum observă că nici măcar nu ar fi putut să ia cristalele, așa cum sperase, fiindcă acestea erau prinse între ele cu niște fire aurii, foarte, foarte subțiri, ce formau un fel de țesătură complicată, ca acelea ce se regăsesc în constelația Maàt.
— Nu te teme, știm că ești prietenul păsării-dragon, și ea vine adesea la râu…
— Cum?! se trezi Vladimirov. Erynis vine aici?! Încep să cred că nu există loc pe pământ de care ea să nu fi aflat. Offf… continuă mai apoi șoptit, aș fi vrut să vină și în noaptea aceasta, doar așa aș fi putut trece și eu râul fără să adorm.
— Și totuși… unde vrei să ajungi, Vladimirov? insistă cristalul cu un calm desăvârșit.
— Cred că știți deja, nu? Mă îndrept spre mlaștinile fermecate, am poruncă de la Yevghenislav să o aduc pe Kaydara în regat, răspunse sfios tânărul, privind în același timp spre celălalt mal, de unde se auzeau, destul de vag, glasurile războinicilor slavgheni fericiți că ajunseseră în munți.
— Te vom ajuta să faci asta, fără doar și poate… râul îl vei trece cu ajutorul nostru, căci ne putem preface într-un pod de cristal într-o clipă, însă… asta este tot ceea ce putem face pentru tine, în templu va trebui să te descurci singur. Ești de acord?
— Cum aș putea să nu fiu?! se entuziasmă exagerat Vladimirov, recunoscând în sinea sa că nu își imaginase nici pe departe că va primi un asemenea sprijin.

*
Și iată că nici bine nu mulțumi tânărul din nou zeilor, că podul de cristal îl și purtă pe partea cealaltă a râului, lăsându-l chiar la intrarea în templul lui Azad, ce părea cufundat într-o tăcere nemaiîntâlnită.
„Nici urmă de Zaniuțki”, își spuse în gând, apoi plecă să cerceteze mai adânc templul, străbătându-l în lung și-n lat pentru a se convinge că războinicii, în frunte cu bravul lor comandant, căzuseră cu adevărat în somnul acela asemănător unei vrăji. Într-un târziu, după ce văzuse el însuși că efectul râului era cel așteptat, Vladimirov se opri în fața singurului zid din templu în centrul căruia se întrezărea conturul ușor șters al unui cerc uriaș. Uimirea îl cuprinse însă de-a dreptul doar în momentul în care, încercând să împingă cu putere imensa bucată de metal, observă că aceasta nu era altceva decât o deschizătură ce ducea înspre o grădină fermecată.
Așa că… odată trecut de partea cealaltă a cercului, se trezi înconjurat de mii și mii de arbori strălucitori, cu chip uman. Trunchiurile, ramurile, frunzele și florile acestora păreau a fi cu totul de aur… sau poate doar lumina neobișnuită ce se răsfrângea asupra lor era astfel.
— Tânărul acesta îl caută pe Shezren, șopti unul dintre arbori.
— Nu este oare cel despre care ne-a vorbit Erynis? întrebă un altul.
— Chiar eu sunt! Slujitorul prințesei Kaydara, strigă Vladimirov cu forță din mijlocul lor. Și da, îl caut pe Shezren! Sau… poate chiar voi mă puteți sfătui, dacă el nu este aici, adăugă mai apoi cu glas scăzut, privind înfiorat cum arborii începuseră să se miște înspre el.
— Știm cine ești, Vladimirov. Tot universul știe că a venit timpul să faceți pace cu vechiul popor. Și ne dorim mult să și reușiți! Shezren ajunge rar în aceste locuri, însă noi suntem la dispoziția ta oricând.
— Ah, speram să-l întâlnesc din nou, le răspunse răsuflând ușurat la gândul că îi puteau fi de folos. Eu nu cunosc cât adevăr este în povestea trecutului nostru… totuși, aș fi vrut să-i cer să mă îndrume și să-l asigur că voi face orice îmi stă în putință pentru a aduce pacea în regat.
— Este destul de târziu, nu-i așa? Kaydara a jurat în fața zeilor că își va îndupleca tatăl să repare acest trecut și cum nu a reușit, imperiul este pe punctul de a fi cucerit de către Kandinskov. De fapt, chiar în aceste momente războiul este în plină desfășurare, iar regele vostru, în loc să se apere, a trimis cea mai mare parte a armatei să nimicească mlaștinile, după cum se vede.
— Așa este, dar… vă rog, trebuie să facem ceva! Cât timp se va păstra oare efectul Râului Viselor?!
— Oh, Vladimirov, ce gândești? Nu mai conta pe armata lui Zaniuțki în vreun fel! Templul lui Azad este pentru străini un spațiu al non-memoriei și non-timpului, drept urmare e posibil ca războinicii voștri să rămână aici și câteva sute de ani umani, fără să știe acest lucru. E adevărat că frecvența energetică în care sunt prinși le permite să experimenteze anumite realități paralele, totuși… nu își vor aminti mai nimic la trezire.
— Hmm… atunci spuneți-mi măcar cum îi pot îndupleca eu singur pe zei, sau pe Yevghenislav…
— Tu singur?! Începură să râdă arborii… Nu ai nicio șansă, desigur. Dar uite ce am putea noi să te sfătuim: într-una dintre odăile palatului, se află, încă de pe vremea în care trăia străbunicul regelui vostru, o carte de aur, mai precis un jurnal cu scrieri vechi, ce cuprinde câteva părți din memoria akashică. De la sfârșitul acestuia lipsește o hartă. Găsește-o, întregește cartea de aur și du-o lui Yevghenislav. Nimic mai mult nu trebuie să faci.
Ascultându-i cu mirare și înțelegând că misiunea lui este destul de complicată, tânărul se descurajă aproape complet. Luna se arăta din ce în ce mai palidă printre dârele lăsate de nori, arborii nu mai păreau la fel de strălucitori și nici deschizătura prin care intrase în grădină nu se mai vedea. Cum va reuși să facă asta? Cine l-ar putea ajuta?
Un zgomot puternic se auzi dintr-o dată îndărătul său, amintindu-i de sunetul aripilor păsării-dragon:
— Nu te întrista, Vladimirov, îi spuse Erynis, odată ajunsă în fața lui. Știi bine că eu pot lua formă umană doar ziua, însă asta nu mă împiedică să-ți fiu alături. Vom găsi cartea de aur și harta pierdută, ai încredere!
— Erynis?! îngăimă tânărul și, după ce o privi puțin cu un amestec de curiozitate și teamă, căci nu o văzuse niciodată atât de aproape, continuă: Trebuie… trebuie să descifrăm cu orice preț mesajul hărții! Cred că așa se va putea încheia și războiul…
— Vino, vino repede! Vom merge direct la palat, îl întrerupse pasărea-dragon și își întinse una dintre aripi înspre el, pregătindu-se să își ia zborul. Regele este rănit și am dus-o pe Kaydara să îi poarte de grijă.
Dar tocmai în acea clipă, cel mai auriu dintre arbori îi opri:
— Și mai apoi? Cum ați gândit să vă continuați planul? E drept că veți trece nevătămați prin câmpul de război din regatul vostru și veți obține jurnalul, însă până nu fixați harta în interior, nu veți avansa în niciun fel.
— Ce înseamnă asta?! întrebă degrabă Vladimirov, coborând întristat de pe corpul greoi al păsării-dragon. Dacă tot știi unde putem găsi ceea ce lipsește din cartea de aur, dă-ne un indiciu! Shezren nu ne-ar fi lăsat așa…
— Nu e nevoie, răspunse Erynis imediat, înaintea arborelui. Sunt convinsă că, după ce părăsim regatul, cel mai bine ar fi să ne îndreptăm spre mlaștini. Haide, Vladimirov, mie îmi este ușor să ajung acolo și pot intra în adâncuri fără niciun efort.
— Tocmai asta este problema, se grăbi arborele să mai tempereze entuziasmul păsării-dragon. Această misiune este destinată tânărului tău prieten, ai uitat? El va face, de data aceasta, cu adevărat, călătoria spre mlaștini, așa cum scrie în Registrele Akashice, iar în cazul în care va obține harta pe care trebuie să o descifreze Yevghenislav, regatul…
— Ohh… să nu complicăm lucrurile din nou! protestă Erynis, înfuriindu-se în zadar. Admite, intervenția mea din trecut nu a fost nicidecum un capriciu, dimpotrivă! Dacă nu eram eu inspirată să îl opresc folosind hologramele, cu siguranță nu ar fi supraviețuit… Da, e drept, scrie în Registrele Akashice că e misiunea lui să elibereze și sufletele din Valea fără Nume, dar cu toate calculele noastre, ceva a fost greșit. Nu ACELA era momentul. Iar mai apoi, întorcându-se spre Vladimirov, rosti ferm:
— Ascultă-mă bine… se simte că ești tentat să accepți misiunea asta de unul singur cu gândul că vei ieși învingător și astfel îți vei duce numele în nemurire! Pot să te asigur însă: eu însămi te voi împiedica să faci lucrurile după voința ta! Nu ai nicio idee cât timp îți va lua să ajungi la mlaștini… Nimeni nu îți poate garanta că vei reuși să treci de Valea fără Nume sau să intri în lumea subpământeană. Explică-mi… cum vei găsi ceea ce lipsește din cartea de aur?
— Erynis, te rog! se apropie Vladimirov din nou de ea, căutând să îi fixeze privirea. Îmi datorezi asta… Prima dată mi-ai refuzat dreptul la alegere, acum nu mai accept. Mă simt pregătit!
— Crede-mă, niciodată nu poți spune că ești pregătit să…
— Nu încape nicio altă discuție aici, interveni arborele, întrerupându-i. Știu că nu vrei să riști nimic în acest moment, dar ești înțeleaptă și nu cred că e nevoie să îți reamintesc faptul că vei compromite ambele misiuni, adică totul, dacă faci din nou călătoria în locul lui.
— Așa este, cedă pasărea-dragon într-un final. Eu trebuie să plec spre regat, iar Vladimirov spre mlaștini, spuse cu un fel de resemnare. Aș putea totuși, să îl conduc până în apropierea Văii fără Nume, dacă îmi este permis.
— Eu sunt de acord, desigur! abia îndrăzni tânărul să rostească, neridicându-și ochii din pământ în așteptarea verdictului.
După ce încuviință planul păsării-dragon, arborele i se adresă calm lui Vladimirov:
— Acum să te învăț ce ai de făcut. Nu ai voie să eșuezi și nici nu sunt șanse ca acest lucru să se întâmple, atâta timp cât vei proceda întocmai cum te voi sfătui.

*

Și așa se porni tânărul călător, pe drumurile șerpuite ce urcau și coborau mereu. Zi-noapte, noapte-zi, cu Erynis când ființă umană, când pasăre-dragon… iată cum trecu prețiosul timp pentru Vladimirov, ce pășea îngândurat, având în minte tot atât de multe întrebări pe cât erau stele pe cer. Însă cel mai mult și mai mult era nerăbdător să afle dacă zeii îi vor fi alături până la capăt în încercarea de a scăpa regatul de nefericitul trecut.
— Vladimirov, tu chiar nu mă auzi? îi strigă tânăra întorcându-se spre el. Ți-am spus de ceva vreme că ne apropiem de ținutul lui Nayan, pregătește-te să fii cât mai convingător, regele mistreților cu colți de argint e foarte capricios, de regulă.
— Eram căzut în alte lumi, Erynis. Cercetam în sinea mea dacă am reținut tot ceea ce a rostit arborele de aur. Deci: odată ce ne îndepărtăm de munții Kundalos și trecem de văile acelea înguste, cu cețuri neobișnuite ce apar și dispar când vor ele, ne oprim exact în mijlocul tărâmului guvernat de mistreții cu colți de argint. Lui Nayan, regele lor, îi voi încredința frunza de lotus primită în grădina fermecată și îi voi povesti mai apoi cum să o folosească. E bine până aici, nu?
— Confirm! Privește! Tocmai am lăsat în urmă munții și mai ales, văile acelea nesuferite, de aceea îți tot spuneam să te pregătești. Numai și numai dacă regele va primi acest dar al zeilor, vei avea cale deschisă spre lumea întunecată a plantelor carnivore, care, după cum tu însuți ai aflat, pot fi totuși, îngăduitoare, în anumite condiții, cu pământenii. Dar dacă te va refuza, vei fi nevoit să te întorci la arborii aurii, unde vei rămâne până la prima eclipsă de lună.
— Nici nu vreau să aud de așa ceva, ar fi un eșec total! interveni Vladimirov. Presimt că va fi bine, chiar dacă îl voi găsi indispus pe acest Nayan. Recunosc, mai multe emoții îmi dau plantele carnivore… arborele a spus că trebuie să cânt cât mai frumos, iar eu nu am cântat niciodată! Sper să reușesc să le adorm cu glasul meu… nereușit.
Erynis îi zâmbi cu tot chipul, încurajându-l:
— Le vei fermeca, sunt convinsă! Încearcă să le adormi definitiv, spuse râzând aproape zgomotos, ca de obicei, iar mai apoi se opri din drum: aici ne despărțim. Până la căderea soarelui mai este foarte puțin, deci voi putea să zbor direct spre regat. Tu încearcă să respecți planul, te aștept la mlaștini. Haide, îl îndemnă în cele din urmă, învinge-ți temerile și amintește-ți cuvintele pe care te-am rugat să le folosești pentru retragerea mlaștinilor…

„Theyatha Or, Dekanze, Dekanze
Satya Dekanze,
Rohi Sakhtur One Atma
Theyatha Or Dekanze, Dekanze
Satya Dekanze…”

Atât reuși să cânte Vladimirov. Înainte să își dea seama că pasărea-dragon se desprinsese de ceva vreme de pământ, îndreptându-se spre luna palidă ce lumina mirific colții de argint ai mistreților care făcuseră deja un zid în jurul lui, se trezi vorbind singur:
— Erynis, privește…
Apoi, realizând că este pe cont propriu și că trebuie să acționeze după cum l-a sfătuit arborele, inspiră de câteva ori pentru a-și face curaj să înfrunte armata lui Nayan:
— Mă prezint cu gând de pace în acest regat! Și cu un dar special din templul Kundalos, încercă tânărul să se facă auzit.
— Un intrus, un intrus! Să-l predăm regelui! strigau mistreții cu glas puternic, agitându-se și arătându-se oarecum surprinși de îndrăzneala musafirului lor.
— Chiar la Nayan voiam să ajung și eu, le vorbi Vladimirov cu hotărâre, deși îi era foarte clar că nimeni nu îl asculta.
— Un intrus, avem un intrus! repetau la nesfârșit mistreții cu colți de argint în timp ce îl con-duceau în grabă înspre o piramidă uriașă în interiorul căreia, de la distanță, părea să fie o petrecere.
După o lungă și de-a dreptul imposibilă așteptare în apropierea piramidei, un trimis de-al regelui reveni la Vladimirov cu următorul mesaj: Nayan nu primește niciodată daruri de la străini și îl sfătuiește pe intrus să se întoarcă degrabă de unde a venit. Nu era sigur motivul pentru care nu ordonase să îi fie luată viața, însă înțelesese că avea cumva legătură cu faptul că se nimerise în Valea fără Nume tocmai când întregul regat celebra nașterea unui nou fiu, a cărui mamă era însăși regina plantelor carnivore. Așadar… nici vorbă de condiții favorabile pentru a pune în aplicare planul făcut în grădina din templu. Dar în niciun caz nu ar fi putut să cedeze, așa că mai încercă o dată:
— Nu cred că știți cine sunt, se grăbi tânărul să-l prindă din urmă pe mesagerul lui Nayan. Regele vostru trebuie să mă primească! Trebuie! Darul pe care îl port cu mine nu este nicidecum pentru el, ci pentru fiul său nou-născut.
Mistrețul-comandant îl privi cu prietenie:
— Tinere, mulțumește zeilor și urmează sfatul regelui nostru cât mai repede cu putință, de regulă nimeni nu pleacă întreg de aici. Care parte nu e clară pentru tine?
— Lasă-mă un singur moment în piramidă. Atât îți cer, insistă Vladimirov. Dacă regele se răzgândește în privința deciziei lui, nu tu, ci eu însumi voi suporta consecințele, nu-i așa?
— Prea bine, să nu te rogi mai târziu pentru a-ți păstra viața. Aici nimic nu te poate salva, îi spuse comandantul serios, făcându-i semn să rămână pe loc.

*

O altă așteptare ce părea fără margini… „Complicată și întâlnirea cu Nayan acesta”, gândea tânărul, forțându-se să nu se lase pradă încordării și nesiguranței ce îl cuprindeau parcă cu totul. Numai el știa cu adevărat cât de important era să treacă de acest regat și să coboare mai apoi înspre câmpiile plantelor carnivore.
— Regele vă primește, rosti într-un târziu unul dintre mistreții cu colți de argint. Poftiți în sala de judecată.
— Cum?! Offf, doar nu credeți că mai am timp și de procesul vostru… se urni Vladimirov de-a dreptul supărat. Am cerut doar să-i vorbesc. Ce legi aveți aici? Și pe cei ce vă aduc daruri îi executați? Misiunea mea…
— Exact asta intenționez să aflu și eu, îi vorbi însuși Nayan, intrând grăbit în sala imensă. Cine ești, ce misiune ai și cum îndrăznești să te înfățișezi aici ca și cum nu ai cunoaște modul în care îi tratăm pe străinii care ajung, cu sau fără voia lor, în Valea fără Nume?
— Este o poveste lungă, Înălțimea Voastră, se apropie tânărul de tron, împingând ușor frunza de lotus în fața regelui. Darul pe care vi l-am adus…
— Nu primesc daruri, îți repet pentru ultima oară. Nu ai știut să apreciezi mesajul meu, iar acum ai dreptul să rostești un singur cuvânt pentru a-ți salva viața.
— Kundalos…, spuse Vladimirov după o scurtă pauză de tăcere. Altceva nu îi venise în minte.
— Ești descendent din poporul lui Azad?! îl întrebă regele mirat.
— Desigur! Descendent direct… Chiar direct, întări tânărul, sperând că vorbele îi vor fi luate drept adevăr fără nicio rezervă.
— Verificați dacă are corpul de lumină activat, porunci Nayan. Luați-l și așezați-l în așa fel încât energia din vârful piramidei să-i cadă direct pe cel de-al treilea ochi. Doar așa vom putea citi Codul.
„Erynis, sper să poți să mă ierți”, își spuse în sine Vladimirov, știind prea bine că nu va putea trece proba regelui. Apoi, întinzându-se exact cum i se ceruse, își închise ochii și încercă să rememoreze cele mai frumoase experiențe ale sale, impunându-și să treacă demn în neființă. Până la urmă, nu reușise să încheie misiunea, dar…
— Corpul de lumină e activat, se auzi glasul sobru al mistrețului-comandant. Codul înscris în cel de-al treilea ochi este, de asemenea, corect.
— Copile… i se adresă Nayan fericit, apropiindu-se pentru a-l privi mai bine. Tu ești cel mai mare dar pe care ni-l puteau trimite zeii! Doar descendenții lui Azad cunosc vraja ce trebuie rostită pentru ca noi să ne eliberăm de blestem si să redevenim pământeni. Plantele carnivore sunt soțiile și fiicele noastre, ne vei elibera pe toți! Tu ne vei elibera pe toți!
— Înălțimea Voastră, oricât aș vrea să fac acest lucru, îmi este imposibil să-mi amintesc vraja… se scuză Vladimirov uimit și el de întorsătura aceasta neașteptată.
— Nici nu ai avea cum, memoria îți aparține parțial. Mi s-a spus că în momentul în care ai fost găsit, cântai. Așază-te din nou sub piramidă, te rog. Apoi, întorcându-se spre comandant, regele rosti calm: adu-mi Piatra Soarelui.
— Și dacă nu va funcționa? Mă veți lăsa, totuși, să ajung la mlaștinile fermecate?
— Nu trebuie să mai faci nimic din acest punct, Vladimirov. Doar… cântă, toți mistreții cu colți de argint sunt deja în jurul piramidei, iar efectul din interiorul ei se va propaga până în câmpiile plantelor carnivore. Repetă de nouă ori sunetele acelea și transformarea noastră va începe.
Și așa a fost.

*

În haosul războiului în care zgomote asurzitoare de săbii și sulițe păreau că nu se mai sfârșesc, pasărea-dragon reuși cu greu să aterizeze în grădina imperială în care o văzuse pentru prima oară Vladimirov. „Să terminăm odată cu asta, e nevoie de puțină ordine aici” își spuse Erynis, intrând fără nicio urmă de ezitare în luptă, cu gândul de a o opri. Eforturile nu i-au rămas nicidecum nerăsplătite, însă spre revărsatul zorilor, când Soarele începu să-i risipească treptat forța și să-i redea forma umană, se văzu nevoită să se retragă degrabă în palat.
— Kaydara, strigă Erynis, jurnalul! Ne trebuie jurnalul din camera tatălui tău! Vladimirov va aduce harta lipsă, încearcă tu să o descifrezi, dacă regele este prea slăbit să facă asta!
— Cât va mai dura războiul acesta, Erynis? o întrebă prințesa ridicându-se deznădăjduită de lângă tatăl său. Zi și noapte se aud săbiile, mulți dintre cei iubiți au pierit! Ce cumplit… se simte nu vom mai rezista mult. Armata lui Kandinskov este de neînvins, cu ce crezi că ne va ajuta acel jurnal?
— Ascultă-mă, știi la fel de bine ca mine că ACUM e singura noastră șansă de a rupe ciclul infinit al războaielor fără nicio victorie decisivă, fără nicio pace durabilă. Dă-mi cartea de aur, dacă tu și Vladimirov veți reuși să o deschideți și să fixați harta, va fi imposibil ca regele să ignore adevărul și să nu ia decizia corectă!
— De acord, sper să nu întârziem prea mult, nu îmi dau seama în ce fel ar putea fi aceasta salvarea noastră, dar nici altă soluție nu văd, spuse prințesa și, îndreptându-se spre odaia lui Yevghenislav, reveni cu bucata de metal auriu ce părea mai degrabă o cutie perfect închisă, și nicidecum o carte.
— Și acum?
— Vom aștepta. Shezren mi-a transmis că Vladimirov este deja la mlaștinile fermecate, a obținut Piatra Soarelui de la Nayan! Mulțumim zeilor, asta înseamnă că toți cei din Valea fără Nume au fost eliberați… și că el și-a descoperit, în sfârșit, originile. Măcar o parte din misiune a fost împlinită!
— Ce origini și ce misiune?! se arătă Kaydara surprinsă. Chiar nu mai înțeleg nimic… este atâta nevoie de el aici, ce caută la mlaștini? Și tu cum îl cunoști pe Shezren, Erynis?
— Ai uitat că Shezren a rămas o vreme la noi în regat, când tu ai lipsit? A tot încercat să-l convingă pe Yevghenislav să accepte și să vindece trecutul poporului său, fără să știe însă că regele va alege calea cea mai grea. Uite… războiul acesta nici nu ar fi avut loc dacă tatăl tău ar fi fost puțin mai înțelept.
— Nu ai dreptul să-l judeci atât de aspru, este totuși, regele tău, îl apără Kaydara.
— Este chiar mai mult de atât, șopti Erynis, și apoi, scuzându-se, inventă un motiv care să îi permită să părăsească palatul. Se pierduseră deja prea multe vieți fără nici un sens, iar ea știa că numai păsările-dragon ar fi putut opri cât de cât războiul până la venirea lui Vladimirov.
*

Abia spre miezul nopții se înfățișă la palat și păzitorul Kaydarei.
— Iată și harta și cheia cu care vom deschide cartea de aur, îi spuse grăbit prințesei, întinzându-i cu cea mai mare grijă Piatra Soarelui.
— Cum ar putea fi aceasta harta, Vladimirov?! Chiar am crezut-o pe Erynis când mi-a spus că o vei aduce! îi strigă tânăra dezamăgită, nereușind să deslușească niciunul dintre simbobolurile ce străluceau pe ambele fațete ale pietrei. Suntem cu adevărat pierduți…
— Trebuie să ai încredere! De când am părăsit regatul lui Nayan, am rămas conectat la energia ei și astfel am aflat poveștile tuturor generațiilor care au trăit de-a lungul timpurilor în acest regat. O parte imensă din memoria akashică este păstrată în ea.
— Până la urmă unde este această memorie akashică?! Tatăl meu susține că Soarele, Luna și stelele sunt cei mai mari depozitari ai ei, Erynis spune că mlaștinile fermecate o conțin, de asemenea. Iar tu acum…
— Nu este timp pentru asta, de la Nayan am aflat și eu că la începuturile lumii așa a fost, cum spune regele nostru, însă cu timpul s-a constatat că de fiecare dată când au pierit… stele, spre exemplu, poveștile unor popoare întregi au pierit odată cu ele. De aceea părți din arhivele akashice ale cerului sunt mereu transferate în cristalele uriașe din lumile subpământene, în arbori, în râuri sau în munți… și invers. Oh de fapt, această memorie este prezentă peste tot… trebuie doar să știi cu claritate pentru ce întrebări cauți răspunsuri!
— Atunci haide să deschidem cartea, a venit vremea să… atât mai reuși să rostească încet Kaydara, căci din grădină se auzi Erynis cântând:
„Theyatha Or, Dekanze, Dekanze
Satya Dekanze,
Rohi Sakhtur One Atma
Theyatha Or Dekanze, Dekanze
Satya Dekanze,
Rohi Sakthtur One Atma
Theyatha Or, Dekanze, Dekanze
Satya Dekanze,
Rohi Sakhtur One Atma”

O lumină ce îi aminti lui Vladimirov de grădina fermecată din interiorul templului lui Azad umplu într-o clipă încăperea… fără a fi atinsă de Vladimirov sau de prințesă, cartea de aur se deschise, întorcându-și singură filele și oprindu-se exact în locul special în care tânărul trebuia să fixeze harta. Odată înfăptuit și acest lucru, Kaydara se îndreptă spre tatăl său și, luându-l de mână, începu să-i citească:
„Prea iubiți fii și fiice ale neamului slavghen, aflați că nu îmi voi găsi liniștea până când neamul nostru nu va fi din nou întreg și îndrăznesc doar să sper că zeii nu vă vor împovăra destinul din cauza erorii pe care am comis-o când eu însumi l-am răpus pe Ruslanov, fratele meu scump. Unul și același sânge am avut, însă am aflat târziu acest adevăr, cu puțin înainte de a-mi simți sfârșitul, mai precis după neîncetate eforturi de a obține accesul la harta genetică a neamului nostru. Pământurile pe care trăiți astăzi aparțin vechiului popor al lui Ruslanov, iar faptul că din acest popor au rămas totuși, după cum se spune, doar câteva suflete, vă obligă să le căutați zi și noapte, noapte și zi, până când vor primi să ne ierte. Conectați-vă cu toții la Registrele Akashice, cereți să vi se activeze toate programele de vindecare a trecutului și trăiți în pace cu cei ce au rămas din vechiul popor, numai așa veți cunoaște din nou măreția. Acesta să fie idealul vostru.”
Semnat: Vodlanov Zenynski, Rege al Slavghenilor.

— Oh nu… se auzi după câteva clipe de tăcere vocea stinsă a regelui. Acesta este testamentul străbunicului meu, cum au putut oare permite zeii să se întâmple asta? Chiar înainte de începerea noului război, Ruslanov însuși a venit în visul meu și mi-a mărturisit totul, dar eu… Vladimirov, degrabă cheam-o pe Erynis… Trebuie să îi cer iertare…
— Odihnește-te acum, să așteptăm până dimineață, te rog! Nu mai este mult… interveni Kaydara, neînțelegându-i îngrijorarea.
Dar tânărul nu așteptă să primească o a doua cerere din partea lui Yevghenislav, se repezi în grădină și, uitând că doar în lumina soarelui Erynis poate lua formă umană, îi căută chipul, strigând-o cu forță.
— Am auzit totul, Vladimirov… îi spuse tânăra, încercând să nu se arate vulnerabilă în fața lui. Spune-i regelui că îl iertăm… de atât aveam nevoie din partea lui pentru a ne relua viețile.
— Erynis… așteaptă! Am aflat de la Piatra Soarelui cine este Ruslanov…îmi pare rău că l-ai pierdut pe tatăl tău în războiul de acum trei sute de ani.
— Eu și frații mei am rămas pe pâmânt pentru a duce la bun sfârșit această misiune și iată… începând de astăzi, vom fi eliberați din corpurile de păsări dragon, vom trăi în pace, însă nu vom mai avea puterile dinainte și mai mult… vom îmbătrâni și noi, ca toți pământenii! încheie tânăra râzând și plângând în același timp.
— Foarte mult îmi doresc să rămâi, îi spuse Vladimirov încet, îmbrățișând-o.
— Desigur că voi rămâne, aici sunt rădăcinile noastre, primele raze ale Soarelui vor tăia toate legăturile noastre cu trecutul și ne vor…
— Erynis? Uite câtă liniște este în jur! Mi-este greu să înțeleg… ce s-a întâmplat?
— Tot nu știi să asculți, îi reproșă tânăra zâmbind, prefăcându-se deranjată că a fost întreruptă. Nu e nimic ieșit din comun, războiul s-a stins complet imediat ce străbunicul lui Yevghenislav, mă rog, spiritul lui, și-a găsit liniștea… Dar acum trebuie să plec, sunt așteptată!
— Ce bine că vei fi ca noi, strigă Vladimirov în urma ei… nu mă vei mai putea amăgi așa ușor!
— Nici nu te-am amăgit vreodată, răspunse Erynis luându-și zborul pentru ultima dată. Cântecul pe care ți l-am spus înainte de întâia ta călătorie spre mlaștini nu a funcționat? Datorită lui ți-ai descoperit originile, ai eliberat Valea fără Nume, ai găsit arborele-poartă prin care să cobori în lumile subpământene și ai fixat harta genetică în cartea de aur. Sau greșesc cumva? Oh, și am uitat să îți spun, continuă tânăra îndepărtându-se tot mai mult… lumea de sub mlaștinile cenușii se va extinde acum atât sub regatul lui Nayan cât și sub cel al lui Yevghenislav! Așa se întâmplă mereu când misiunile reușesc. Iar când va ocupa interiorul întregului pământ, mlaștinile vor dispărea pur și simplu, lăsând la suprafață labirintul lor solar. Dar mai este mult până atunci…

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg