Deși numele redactorilor revistei n-a fost publicat în caseta tehnică decât mai târziu, ierarhiile erau cunoscute. Nicolae Mărgeanu era secretarul general de redacție. Un tip jovial, prietenos, autor de farse și bun cozeur. Dodoloț, după expresie ardelenească, pentru a nu spune că era gras (grăsuț), se ambala cu plăcere între noi, tinerii aspiranți la gloria literară, în echipa noastră de fotbaliști, organizând în după amiezele însorite ale primăverii și verii, strașnice meciuri de fotbal în Parcul „Babeș”. Se anunța de la bun început ca arbitru, având și un fluier, cam strident, în care sufla când era și când nu era cazul, motiv de gâlceavă între animatori, pe care tot el o potolea numaidecât dând explicații ce nu aveau nicio legătură cu regulamentul jocului de fotbal. Se acceptau, bineînțeles, și amuzați continuam să ne zbenguim cu pasiuine.
În redacție provoca mereu fel de fel de pariuri pe care, firește, el le câștiga aproape fără excepții. Într-o vreme făcuse rost de o bancnotă de cincizeci de lei, sau de o sută (?!) care avea o serie foarte mare. Cu ea în buzunar, fără să știe nimeni, se înființa în ziua salarului, când tovarășul Breiner dădea salariile, sau când poștașul aducea banii pe colaborări, și provoca pe cine se lăsa provocat: „Ia să vedem, zicea, care are o bancnotă cu serie mai are?!” Se prefăcea că scoate dintre bancnotele primite atunci, una oarecare, căutată printre celelalte, pe care o punea pe masă: „Care are o alta cu serie mai mare, o ia și pe asta!” La început, Grigore Beuran a fost acela care s-a ambalat. Bine înțeles a pierdut de fiecare dată. Până ce, după câteva luni s-a descoperit trucul. Atunci Nae Mărgeanu a trebuit să-i îmbune, invitându-i la „Continental” pe toți pe cei pe care îi fraierise.
Dar, a fost și el păcălit, ca să zic așa, și încă în ce mod. Prin februarie 1960, venise la Cluj, cu mașina proprie, Petru Dumitriu, însoțit de soție. Au petrecut mai multe zile, poate chiar mai mult de o săptămână, făcând vizite prin oraș. A dat și autografe la Librăria „Cartea Rusă”, cea mai importantă din urbe, unde s-a stat la coadă pentru a ajunge să primești un exemplar din Noi și neobarbarii, volumul de eseuri care apăruse în 1957. Alții și-au adus de-acasă cărți mai vechi: Pasărea furtunii, apărută în 1954 sau Cronia de familie, ediția princeps, din 1955. Am stat și eu la coadă, vreo jumătate de oră, cu Cronica de familie subțioară, iar când i-am întins exemplarul pentru semnătură, a ridicat privirea și m-a întrebat: – Cum te cheamă? I-am spus numele dar el văzându-mă îmbrăcat într-un loden, cum se purta pe-atunci, cam sărăcuț, pentru că îl purtasem din primul an de facultate când îl primisem drept premiu pentru reușita de a deveni student, și cum aveam pe cap o căciulă militară, cu clape pe urechi, cu care tata făcuse frontul în vest, a vrut să știe ce hram port. – Ce faci pe-aici prin Cluj? m-a întrebat mai mult ca să se afle în treabă. Colegii care erau prin preajmă zâmbeu amuzați de dialogul meu cu distinsul prozator. – Apoi, am zis eu, luând o mină oarecum inocentă și adoptând un accent curat ardelenesc, cum îmi plăcea (îmi place și acum) să-mi joc țărănia prin limbaj, am venit de la munte cu treburi pe la oraș și n-am vrut să mă întorc acasă fără o carte cu semnătura dumneavoastră. – Da? s-a mirat el. Și ce faci pe la munte? – Apoi, am continuat eu, cu oile… – Aha, ești cioban?! – Cam așa ceva. Colegii începuseră să râdă, să se prăpădească. Dar el mi-a scris o dedicație frumoasă și mi-a strâns mâna. – Îmi pare bine că sunt citite cărțile mele și la țară. Cu asta m-am îndepărtat. Volumul mi-a fost smuls din mână de către curioșii care voiau să vadă ce mi-a scris. Dar volumul s-a perindat și în zilele următoare pe la colegi până ce i-am pierdut urma și n-am mai fost în stare să aflu la cine a rămas. Peste mulți ani, Radu Mareș, care fusese de față la toată scena aceea, mi-a spus că el știe la cine se află cartea mea cu autograful lui Pertru Dumitriu, dar nu vrea să-l divulge pe abilul colecționar de autografe…
În zilele cât a stat prin Cluj a fost și în preajma redactorilor (a unora) de la „Tribuna”. Nu urca în redacție ci intra la Continental, unde se întâlnea cu cei câțiva apropiați, la un pahar de coniac sau whisky, nu știu exact. Între aceștia și Nicolae Mărgeanu, pe care îl știa de la București și pe care îl cultiva cu plăcere pentru că știa o mulțime de bârfe din lumea scriitoricească, pe care le povestea cu haz, Petru Dumitriu amânzându-se, firește. Așa se face că într-o zi i-a solicitat un interviu pentru revistă. „– Măi Nae, i-ar fi zis, acum nu pot să-ți dau niciun interviu, că tot n-o să-l publici degrabă”. „– Nu mă cunoști? s-a îmbățoșat Mărgeanu. Îl public chiar în numărul de sub tipar”. „– Ei, vezi. Tocmai asta nu se poate. Dar îți promit că la întoarcere (Pleca într-o documentare în Germania. Asta se știa oficial), primul căruia îi voi acorda vreun interviu, vei fu tu”. „– Parol?” „– Parol!”. Numai că după vreo două săptămâni s-a aflat, tot oficial, că prozatorul rămăsese definitiv în Occident. Pe chestia asta, Nae Mărgeanu a fost tachinat tot timpul cât a mai stat în Cluj, nu mult, întorcându-se în redacția „Viații militare”, de unde și venise la demararea noii serii a „Tribunei”.
L-am întâlnit rar, în anii ce-au urmat. Ba pe la Uniune, pe la caseria Fondului, unde Bătrâneanu îi servea cu amabilitate pe toți, după cum aveau aprobate cererile de împrumut sau ajutoare de documentare. Slăbise mult în ultimii ani. Iar prin anii ‚70, când mă aflam odată la reciclare la Academia „Ștefan Gheorghiu”, împreună cu Alexandru Căprariu (Ne chemau în fiecare an pe câte zece zile la împrospătarea îndoctrinării), l-am întâlnit pe Nae Mărgeanu în curtea înaltei instituții de învățământ politic. Ne-am bucurat toți trei de revedere. Nae era îmbătrânit, era bolnav, era slăbit, îi lipseau dinții din gură dar era la fel de bine dispus în compania prietenilor. Ne-a soliciat la un pokeraș. Eu, fiind un ageamiu în această disciplină, am refuzat politicos. În schimb Sandu Căprariu l-a luat de braț și duși au fost. Sandu s-a întors la cămin pe la trei noaptea, abia stând pe picioare. S-a dezbrăcat cu chiu cu vai tot bodogănind ceva neînțeles, apoi a deschis geamul – eram la etajul al doilea – și s-a înălțat pe vârful picioarelor și s-a aplecat înainte. M-am speriat și am sărit să-l rețin, crezând că ar vrea să-și dea dumul pe fereastră în jos. M-a respins sever și mi-a spus: „– Asta i-am promis lui Nae, să mă piș pe academia lor. Nu pot să n-o fac”. De atunci nu l-am mai întâlnit pe Mărgeanu și nu mult după aceea am aflat că s-a prăpădit. Cred că a fost ultima lui șotie din lumea asta, pe care a făcut-o fără niciun fel de plăcere.