Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Sindromul Siracuza sau pericolul mortal pentru filozoful care se dedică politicii

Sindromul Siracuza sau pericolul mortal pentru filozoful care se dedică politicii

Acest subiect ni s-a părut actual ca urmare a mărturisirii filozofului italian Giuseppe Girgenti, care ne povestește despre acordarea cetățeniei de onoare a orașului italian Siracuza filozofului german H. G. Gadamer,care a definit Sindromul Siracuza – pericolul la care se expune filozoful care se dedică politicii și care a vorbit așa cum ne spune Girgenti de o „Siracuză uraniană” sau „cerească”, adevărata cetate a filozofiei, contrapusă „Siracuzei pandemice” sau „pământene”, cetate pământeană și exterioară supusă prin necesitate corupției și disoluției. În timp ce, continuă Girgenti, în cazul însuși al lui Giovanni Reale și apoi a lui Krämer și Slezak, legăturile dintre Platon și tiranul Dionosie au fost amintite referitor la doctrina despre Primele principii, pe care Platon n-a vrut s-o facă cunoscută și pe care însă tiranul și-a însușit-o, în ciuda opoziției lui Platon, așa cum aflăm din Scrisoarea a șaptea.1
G. Girgenti povestește în continuare faptul că tot cu aceeași ocazie au vizitat împreună „Urechea lui Dionisie” (peștera săpată în formă de ureche) și „Închisorile Raiului”; acea peșteră care se deschide spre o minunată grădină, și care conform legendei create de Caravaggio a fost închisoarea în care tiranul își ținea prizonierii și-i asculta datorită ecoului care din interior reproduce orice sunet; printre prizonieri a fost însuși Platon, și despre care până acum ne-am imaginat, așa cum ni se povestește în dialogul Republica, că ar fi fost numai o transpunere literară.
Girgenti ne povestește în continuare că a profitat de acea ocazie, pentru a le face autorităților din Siracuza o propunere: aceea de a schimba numele de „Urechea lui Dionisie” în „Peștera lui Platon”. Ar fi fost un act simbolic, ne spune Girgenti, foarte frumos, pentru a-l onora prin tentația din Siracuza, sau mai bine zis Sindromul Siracuza, mai mult pe filozof decât pe tiran!2
Girgenti face în continuare un elogiu iluștrilor studioși a lui Platon cum ar fi Gadamer și Derrida împreună cu Michel Erler și Mario Vegetti, și care la Siracuza a avut o intervenție în cadrul Colocviilor de care ne amintește Girgenti.3 Eseurile lui M. Vegetti concentrate pe raportul „Iubire” și „Cetate”. Adică despre o altă față a raportului dintre filozofie și politică, care ne spune Girgenti, ne trimite la implicarea civilă concretă a filozofului sau la statutul utopic al dialogului Republica. Gadamer ne-a avertizat că însăși „gândirea platonică ca formă a utopiei”4 ne dă posibilitatea să evităm interpretarea politicii platonice în sens totalitar, conform lecturii făcute de Popper cunoscută la noi prin publicarea lucrării lui Popper, Societatea deschisă și dușmanii ei.
Girgenti pleacă chiar de la ideea gadameriană a gândirii în utopie ca să arate în detaliu așa cum apare ea mai interesata de influența platonică asupra totalitarismelor din secolul al XIX- lea, tocmai pentru că era mai puțin cunoscută. Gadamer înțelege prin aceasta antica Wirkungsgeschichte pe care Republica lui Platon a exercitat-o asupra gândirii religioase escatologice de inspirație biblică, prima dată asupra iudaismului elenistic și apoi asupra patristicii, așa cum ne-au amintit Roberto Radice și Mario Barbanti 5
Despre acest argument comentează în continuare Girgenti „am avut deja modul de a avansa câteva reflexii critice, care opune apărarea gademeriană a lui Platon acuzațiilor lui Popper și Heidegger, cărora după aceea le-a adăugat pe cele ale lui Natorp. 6 Despre amintita expresie Sindromul Siracuza, continuă Girgenti, ce a fost folosită de Gadamer pentru a stigmatiza tentațiile” politice ale fiecărui filozof care se adresează tiranului de rând, gândindu-se la raportul dintre Platon și Dionisie, dar mai ales la cele dintre Heidegger și Hitler.
Pentru a rămâne în Siracuza oamenilor lui Platon, continuă Girgenti, un text fundamental aparține unui alt elev al lui Socrate la care doresc să mă refer: „Ierone” a lui Xenophan, în care este prezentat un dialog între poetul Simonide (pseudonimul lui Xenophan însuși) și vechiul tiran Ierone (sub a cărui înfățișare este ușor să-l vedem pe noul tiran Dionisie). Acest text a lui Xenophan, ne prezintă o atracție fatală între filozofi și tirani, care, deși la antipozi, au nevoie unul de celălalt; în diferite modalități descrierea lui Xenophon se intersectează cu cea a tiranului pe care Platon ne-o oferă în cartea a IX-a a Republicii, prezentată într-o formă total diferită de descrierea făcută de filozof în cărțile precedente. Pentru Xenophan, tiranul este un om nefericit, conștient de nefericirea sa, în timp ce pentru Platon este nefericit, dar inconștient de nefericirea sa. Pentru Xenophan, filozoful îl poate ajuta pe tiran cu sfatuirile sale, în timp ce pentru Platon filozoful trebuie să-i ia locul tiranului. De fapt filozoful și tiranul corespund la doua tipuri extreme de om, nevinovatul cel drept și nevinovatul vinovat puși față în față în Cartea a II-a, primul cel drept gustă în mod deschis nefericirea și moartea, în timp ce celui nedrept îi revin fericirea și succesul. Chiar la sfârșitul Cărții a IX-a, scrie Girgenti, Platon vorbește de „paradigma cerului”, a cetății ideale tocmai descrise, unica în care filozoful poate trăi cu adevărat conform justiției, lăsându-i tiranului cetatea reală pe pământ; după aceea, în mitul lui Er, care include Cartea a X-a, soarta filozofului și tiranului se schimbă între ele în lumea de apoi, cu fericirea primului și pedeapsa eternă pradă chinurilor pentru cel de-al doilea. Intervenția lui Girgenti se mișcă de-a lungul acestor coordonate, adică eros-ul filozofului și eros-ul tiranului ca bază a cetății ideale și a cetății reale, pentru a arăta influența directă asupra Sfântului Augustin, în teoria celor două iubiri, amor dei și amor sui, ca bază pentru civitas dei și civitas terrena.7
Ceea ce este extrem de important în acest context este aspectul „escatologico-apocaliptic” al catastrofei care se va resimți în cetățile acelor vremuri, adică a evenimentelor istorico-politice care în mod inevitabil se intersectau, scrie Girgenti, cu teoriile filozofice și cu miturile vremurilor ultime. În rest reflexiile politice ale antichității s-au născut adesea din căderile istorice ale respectivelor cetăți; așa s-a întâmplat cu dialogul Republica a lui Platon, scris după înfrângerea militară dezastruoasă a Atenei în fața Spartei la sfârșitul războiului din Peloponez din anul 404 î.I.Hr. , dar la fel s-a întâmplat și cu „Cetatea lui Dumnezeu” a Sfântului Augustin, o adevărată și proprie rescriere creștină a Republicii după prădarea Romei din 410 d.I.Hr. și cu iminenta cădere a Imperiului Roman, care ia în considerare cel mai vechi text latin scris în acel timp de către Cicero în De re publica cu ocazia sfârșitului iminent al republicii. Putem să adăugăm, scrie G. Girgenti, că și Ierusalimul a fost distrus în 70 d.I.Hr. de către romani și că viziunea Apostolului Ioan despre Ierusalimul ceresc, pe care Sfântul Augustin a luat-o ca model pentru escatologia sa, este legată în mod indivizibil de catastrofa istorică a celei pământene. Girgenti dă exemplul lui Xenophan, care povestește chiar înfrângerea Atenei din partea Spartei lui Lisandru din „Elleniche”, făcând trimitere la Tucidide care prezintă Atena ca fiind o democrație numai cu numele, dar cu un guvern condus de unul singur, adică de Pericle.8 Acest eveniment a însemnat trecerea în Grecia de la hegemonia ateniană la cea spartană, cu distrugerea zidurilor, cu cedarea flotei și cu instaurarea tiraniei filo-spartane a celor Treizeci; știm foarte bine că după aceea au venit în succesiune la hegemonia tebană la cea macedoneană, înainte încă de cucerirea romană. Dar, pentru moment, ne spune Girgenti, dacă atunci tebanii au distrus Atena, după mai mult de patru secole romanii au distrus Ierusalimul. Povestea distrugerii Ierusalimului de către Titus, ne amintește Girgenti, o putem citi în Războiul Iudaic a lui Titus Flavius Iosephus (Războiul iudaic, IV, 4, 5-6).
Tratamentul pe care Roma l-a rezervat Ierusalimului, i-a atins pe aceiași romani după aproape patru secole, ca operă a Goților. Prădarea Romei din partea lui Alaric ne este povestită de istoricul Paolo Orosio, un apropiat colaborator al lui Augustin, dar cu un ton mai puțin crud (Orosio, Le storie contro i pagani, VII, 39 și urm.).
Cele trei viziuni ale „Cetății cerești” pe care le găsim în pasajul din Republica lui Platon, scrie Girgenti, în Apocalipsa lui Ioan și în Cetatea lui Dumnezeu a lui Augustin, au fost scrise cu ocazia respectivelor distrugeri istorice ale Atenei, ale Ierusalimului și a Romei. Dacă cetatea pământeană a fost distrusă, este totuși posibil să menționăm, scrie Girgenti, idealurile unui model ceresc al aceleiași, care în schimb este indestructibilă și eternă; este intenția uranică și hiperuranică a lui Platon, și este propriu-zis erosul-filozofic care ne poate conduce la descoperirea acestui model ideal indestructibil ca izvor al Renașterii, în timp ce erosul-tiran, fie în forma sa cea mai nobilă împinsă de dorința de onoare și de glorie, fie în cele intermediare împinse de dorința de bani (oligarhia) și de plăceri (cele democratice), fie de corupția finală împinsă de dorința sa de dominație și de putere (tirania), este condamnată la decădere și la înfrângerea finală. Această progresivă decădere este determinată de starea de spirit înclinată spre lipsa de unitate ca articulare organică a părților, din Cetate, care deja în oligarhie se împarte în două – între cei bogați și cei săraci, cu prevalența bogaților, în timp ce în democrație majoritari sunt săracii care vor să intre în posesia bunurilor celor bogați; toate acestea duc, cât de curând, la dizolvarea democrației și la remediul extrem al tiraniei, destin efectiv al oricărei forme politice concrete. […] unica speranță a lui Platon a fost aceea de a se adresa tiraniei din Siracuza și să înlocuiască erosul neînfrânt al tiranului cu un eros filozofic, care poate să ducă la o Cetate în care filozofii deveniți suverani știu să armonizeze în unitate diversele părți și să-i conducă cu înțelepciune pe războinici și comercianți.9
Toate acestea sunt rezultatul încălcării principiilor elementare ale justiției și care după părerea lui H. G. Gadamer duc la corupția adulatorie. De aceea era nevoie de curaj civil și nonconformism, ca atitudine corectă în fața pericolului, atitudine în care de fapt constă valoarea. „Dar pericolul care ne amenință în mod deschis, scrie Gadamer, și care provoacă o rezistență nu ne apare atât de mare ca acela ascuns, imperceptibil cu care plăcutul seducător, în special, care în acest caz este corupția prin intermediul adulării, adică al aprecierii fără obiect și care ar pune stăpânire pe cineva. Cu această paradoxală transformare valoarea devine o virtute pe de-a-ntregul politică și nu are nimic din unilateralitatea unei educații îndreptate spre duritatea celei spartane. Valoarea autentică constă în faptul că deținătorul puterii fie el un domn sau un funcționar se lasă înșelat de ceea ce fiecare, pe bună dreptate, crede despre sine și că fiecărui deținător al puterii îi este oferită corupția adulatorie.10
Filozoful Mario Vegetti care și-a consacrat întreaga sa viață studiilor platonice, dispărut nu de mult timp, afirma în Puterea adevărului11 dificultatea cercetătorului în sensul că acesta are în față o literatură imensă în ce privește căutarea unei căi de acces fecundă în gândirea politică platonică. Este adusă în discuție autenticitatea celei de-a VII-a Scrisori a lui Platon, analiză prin care putem face legătură între gândirea platonică utopică și falimentul experimentelor politice din Sicilia. Mario Vegetti ne atrage atenția asupra lucrărilor lui Kurt von Fritz, care în lucrările sale mai recente, fapt extrem de important, în sensul că dacă politica lui Platon a fost inventată sau era una reală, în orice caz nu era intenționată să introducă în practică proiectele sale pragmatice, în care cu adevărat se ascunde o altă problemă, adică problema efectivă a măsurii în care gândirea în termeni generali și lucrurile concrete pot să ducă la un acord deplin și satisfăcător față de realitatea noastră schimbătoare, imprecisă. Aici este subliniată schimbarea totală de viziune, față de Karl Popper, prin faptul că studiile lui M. Vegetti despre Platon au surprins anumite motive ale interpretării hegeliene a lui Platon și pe care le-a dezvoltat într-un mod cu adevărat convingător. 12
„Figura istoric indefinită a lui dynastes, scrie Girgenti, este acum transformată în aceea mai identificabilă a tiranului. Tiranul este dotat de putere absolută, deci de maximă putere decizională și eficacitate politică; nimeni mai bine decât un «tiran bun» este dispus să urmeze indicațiile legislatorului – filozof, poate garanta transformarea vieții sociale. Desigur, deoarece un asemenea tiran ca să apară pe scena istorică este nevoie încă o dată de o «soartă» divină; chiar de aceea bună moștenire care conform Scrisorii a VII-a ar fi marcat apariția (dezamăgitoare) a tânărului Dionisie pe scena tiraniei politice din Siracuza. Pornind de la această speranță Platon ar fi fost mânat să încerce intervențiile sale în politica siracuzană. ”13
Acest ultim pas, conclude Vegetti, al teoriei acțiunii politice, aparține mai mult urgențelor de ordin psihologic ale lui Platon decât teoriei (chiar dacă legătura nu este în mod sigur cauzală). Dar intenția de a pune în valoare desenul utopic al figurii unui filozof-tiran sau a unui tiran-filozof, sau al colaborării dintre filozof și tiran, este justificată numai în plan teoretic, acela al înstrăinării modelului utopic de cursul normal al istoriei, al caracterului său puternic „revoluționar”.14
În linie cu Mario Vegetti putem conclude că nu putem dobândi un sistem închis și complet de adevăr, în maniera neoplatonicilor (de aceea în demersul lor filozofii rămân aceiași iubitori ai adevărului, chiar și cu riscul vieții, dar nu înțelepți care să-l dețină în mod complet). Acest lucru nu este decât în funcție de principiul fundamental la care se referă adevărul, în principal cel politic, deoarece la acest adevăr se poate ajunge numai printr-o abordare dialogic-rațională, cu condiția să ai acest partener dialogic, până se ajunge la afirmații indubitabile și împartășite în egală măsură de cei implicați în buna coducere a Cetății.

 

 

Note
1 Cf. lui Platon, Scrisoarea a VII-a, 341 a-c, în Girgenti Giuseppe, Atene e Gerusalemme, Una fusione di orizzonti, Il Prato, Padova 2011, p. 154
2 Cf. lui Girgenti Giuseppe, Atene e Gerusalemme, p. 157
3 Intervenția lui Mario Vegetti a fost după aceea publicată într-un eseu „O paradigmă în cer”. Platon politicul de la Aristotel la 1900, Carocci, Roma 2009
4 Gadamer H. G. , Platone e il pensare in utopie, în L’anima alle soglie del pensiero nella filosofia greca, a cura di Verra V. , Bibliopolis, Napoli 1998
5 Op. cit. , p. 158
6 Op. cit. , p. 160
7 Op. cit. , pp. 159 – 160
8 Cf. Xenophan, Elleniche, II, 2, 3-10
9 Cf. Girgenti G. , Atene e Gerusalemme, p. 161 – 164
10 Gadamer Hans Georg, Platon și gândirea în utopie, în L’anima alle soglie del pensiero nella filosofia greca, Bibliopolis, Napoli 1980, pp. 61-93
11 Vegetti Mario, Il potere della verità, Carocci Editore, Roma 2018
12 Op. cit. , p. 5
13 Op. cit. , p. 15
14 Ibid., p. 16

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg