Pentru Dan Gavriș, sculptura este un mod de a fi. Adept al cioplirii directe, artistul are o legătură viscerală și nemijlocită cu lemnul, material în care se exprimă plenar. Deși ajunge la formele dorite din doar câteva tăieturi, drumul de la trunchiul de copac la lucrări este, în principiu, lung și anevoios. Lemnul îi cere, pentru a i se supune, un timp de grație, care ține mai degrabă de coordonatele regnului vegetal decât de timpul de lucru propriu-zis. Nu este vorba despre super-finisaje, ci despre starea de grație în care trebuie să intre artistul pentru a debita materialul în felul dorit, și în același timp într-un mod pe care îl permite structura proiectată în el.
Pentru a scoate forma gândită din masa de lemn, Dan Gavriș trebuie să se detașeze de orice algoritm, lucru știut, sau tehnică, până în momentul în care va simți că tăietura sau incizia operată ese identică până la suprapunerea ideală cu primele astfel de gesturi care au fost vreodată făcute. Nu contează doar forma în sine, ci și modul în care a ajuns la ea. Concepția potrivit căreia materialul, respectiv lemnul, păstrează inscripționate procesul, ritmul, cadența, interacțiunea cu unealta și legătura dintre gând și acțiune are conotații sacre și nu poate fi explicată prin prismă logică sau măcar profesională. Lucrarea Sinele meu, un omagiu adus de artist lui Brâncuși, se înscrie complet în coordonatele schițate mai sus.
Discipol al lui George Apostu, alături de care a lucrat la începutul anilor ’80, apoi student al lui Paul Vasilescu și Horea Flămându, Gavriș a evitat împrumuturile și soluțiile marilor artiști în ambianța cărora s-a format, reușind să se exprime în totalitate pe sine. Faptul de a avea ceva de spus, și, mai mult decât atât, de transmis prin arta sa l-a determinat să caute în sculptură mijloacele potrivite care, așa cu am afirmat anterior, transcent finalitatea. Între artist și sculptura sa, privită ca obiect, există o relație vie, de coordonare. Nu este vorba în niciun caz despre fuziunea cu lucrările sale, despre vreun transfer (magic) de personalitate sau de pneuma.
Fagurii, Psalmii, mai nou, Sinele, am numit aici câteva dintre ciclurile importante din creația sa, sunt o pledoarie pentru sculptură și mai ales pentru ceea ce se află dincolo de cele care se lasă văzute în ea.
După cum s-a autocaracterizat, Dan Gavriș este paradigmatic, introvertit, ascet, un om care uită de sine în momentele în care lucrează, întreaga sa viață fiind o sesiune de lucru, o cale spre adevăruri mai profunde decât cele care se pot lăsa transpuse în semn. Din punctul său de vedere, toate drumurile noastre diurne sunt amprentate de Drumul Crucii.