21 iunie este cea mai strălucitoare, cea mai frumoasă, cea mai lungă zi; ziua în care aveau loc în mod tradițional prezicerile de viitor și este, de asemenea, ziua libertății, a răzbaterii la „lumină” în sens figurat. Tema mea are, prin urmare, titlul: „Singur nu poți fi liber” – ceea ce sună puțin ca un apel și sper că este permis, la urma urmei, se apropie Sânzienele, și solstițiul de vară creștin este denumit după Sfântul Ioan Botezătorul, care, printre altele, a fost un propovăduitor al pocăinţei. Îndemnul meu de pocăinţă este așadar în spiritul lui Ioan Botezătorul: Nu poți fi liber singur!
Saloanele și asociațiile culturale burgheze își derivă în esență ritualurile din perioada barocului timpuriu, când oamenii au început să se întâlnească în case aristocrate pentru a discuta despre lucruri care pentru acea vreme nu erau deosebit de relevante. Erau întâlniri întrucâtva secrete ale erudiților. Fenomenul s-a numit „Iluminism” și la aceste saloane nu numai că s-a instigat „libertatea de a gândi”, ci și noi forme de comunitate. Aceste noi forme s-au bazat, printre altele, pe ideea conform căreia constituția unei comunități, a unei țări și chiar a Europei, nu ar trebui să fie determinată de proprietate, religie sau politica matrimonială, sau de legea de moștenire a nobilimii, ci de ceva complet nou, și anume acordul liber al oamenilor liberi. Legată de aceasta a fost ideea că astfel de acorduri ar trebui instituționalizate și, prin urmare, chiar ar putea fi mai trainice decât orice alt legământ tradițional. Regula de bază: Suntem liberi pentru că putem decide ceea ce dorim și apoi să ne ținem de asta, fapt pe care semenii noștri se pot baza cu adevărat.
Toate acestea sunt rodul Iluminismului, care a fost de fapt la începuturile sale o mișcare de reuniune și de salon – mai ales de mici saloane nobile precum cele ale familiei Wiepersdorf Bettine și Achim v. Arnim. Și prima mea concluzie, derivată de aici, spune: În înțelegerea sa substanțială, „libertatea” este alegerea liberă de a se putea uni cu ceilalți – și nu numai pentru a cânta și a face artă – ci pentru toate formele de comunitate și viață care se pot conveni. – (De altfel, aceasta este celebra „libertate pe care o revendicăm”, slăvită de francmasonul Max von Schenkendorf și care, după cum se spune, „i-a umplut inima”). „Nu poți fi liber singur” înseamnă: Libertatea este ocazia de a ne uni cu ceilalți, spre a lupta pentru acele lucruri după care noi – în inimile noastre – tânjim.
„Singur nu poți fi liber” trebuie privit însă și individual, adică raportat la persoană, conform devizei: „Eu”-ul nu poate fi liber singur. La început pare a fi tocmai invers. Nu sunt eu în mod deosebit „liber” când sunt singur și celibatar? Și nu sunt blocat în constrângeri când trebuie să mă pun de acord cu ceilalți, pentru orice eveniment, festivitate, afacere și învoială? Deci, nu mă pot simți deosebit de liber și relaxat fără ceilalți, ca să spun așa, după motoul aici sunt om, aici pot fi eu? Dar, pe de o parte, Goethe nu spune: „Aici sunt liber, aici pot fi eu”, ci „aici sunt om” – și, pe de altă parte, a fi om, așa cum bănuim, nu este doar o chestiune individuală, deoarece oamenii trăiesc în comunitate. Libertatea are, de asemenea, semnificația unei eliberări de constrângerile și de șantajul la care suntem expuși de alți oameni prea bogați și prea puternici. Ea poartă totodată și sensul umanismului – din nou ceva obştesc. Dar această comunitate este cumva amicală și agreabilă. Herder, contemporanul lui Goethe, vorbește, de exemplu, despre umanitate (Humanitas) ca o „calitate” la care toată lumea ar trebui să aspire, dar pentru care e nevoie și de libertatea de a gândi, a simți și a acționa dincolo de toate limitele anterioare. Tihna fără de ceilalți nu este libertate. Asemenea separatisme duc mai degrabă în prăpăd. Iar „eu”-ul ce se crede a fi liber în acest fel este doar de o natură foarte săracă. De asemenea, mi se pare o greșeală convingerea că eu-ul este în cea mai bună stare când este singur. Dimpotrivă: eu-ul se simte cel mai bine atunci când nu este singur, ci cu alții, de exemplu într-o comunitate festivă sau la locul de muncă, adică atunci când eu-ul este distras de la sine spre ceilalți, când corespunde cu ceilalți și uneori chiar se mișcă visător cu ceilalți, aproape uitându-și propriile probleme și suferințe – ca la o festivitate.
Singur nu poți fi liber. Nici în sens social, nici individual. Este marea eroare a multora astăzi, fie că sunt politicieni, bancheri sau liberi profesioniști ori adepți ale unor anumite partide – a crede că statul, societatea cu constrângerile sale, etc., i-ar împiedica doar să-și dezvolte adevărata identitate sau desăvârşirea ei. Marii eroi ai tradiției liberale, cum ar fi David Henry Thoureau, nu erau eroi pentru că ei credeau că se vor descurca mai bine într-o cabană din pădure decât cu restul societății; erau eroi pentru că s-au eliberat de constrângerile sociale imaginare și au arătat cu cât de puțin se pot descurca fără a avea o mare pierdere a fericirii. Dar știau cu toții că nu va merge fără ceilalți!
Din păcate, liberalii de astăzi sunt departe de o astfel de gândire și de aceea au puțin de spus în Europa în acest moment, deoarece Europa de astăzi – și asta mă aduce în prezent, se prăbușește sub eroarea ego-ului chiar în fața ochilor noștri dacă nu ne schimbăm cu toții cât mai repede posibil. Și acum ajung la partea propovăduitoare a textului meu, ca să zic așa.
Europa de astăzi este – din păcate în multe regiuni – caracterizată prin opinia că lucrurile ar merge mai bine fără ceilalți. Franța, Anglia, Grecia, Ungaria, România. Eroarea eu-ului crește peste tot. Și nu este vorba doar de țări. Există, de asemenea, corporații și bănci ai căror reprezentanți acționează ca și când ar putea fi liberi doar pe cont propriu. Cu puțin timp în urmă am auzit un discurs parlamentar englez îndelungat, care, cu o mândră amintire a rămășițelor Imperiului, a regresat public în tonul secolului al XIX-lea, când Bismarck a putut deveni încă popular cu propoziția: cei singuri sunt cei mai puternici .
Dar asta nu este adevărat. Cine nu a înțeles acest lucru trebuie să fi dormit în ultimii o sută de ani și, din fericire, politicienii noștri par să fi înțeles. În urmă cu ceva timp am fost invitat pentru o conversație privată la Academia Catolică din Berlin, unde s-a discutat întrebarea unui profesor de politică italian, dacă Germania nu ar trebui să-si accepte în cele din urmă oficial rolul dominant în Europa și să pună unele țări europene – precum Grecia – mai mult sub presiune în loc să insiste întotdeauna asupra comunității. Norbert Lammert, președintele Bundestag din Germania, a fost printre interlocutori și trebuie să spun că rareori am observat atât de multă panică prudentă din partea unui politician responsabil precum în ​​răspunsul său, și anume că respectivul coleg italian ar putea să aibă dreptate despre marea influență germană, dar că, în același timp, ar fi sigur că această putere ar fi sfârșit în același moment în care Germania ar revendica public un astfel de drept pentru sine. Aceasta ar fi nerespectarea gravă a principiului conform căruia unificarea europeană a început ca un acord liber între egali.
Este puțin de adăugat la asta. Germania poate fi puternică și se va confrunta cu acuzații cu privire la poziția sa dominantă, dar „singuri” nu am fi nicidecum liberi, am fi doar singuri. Și cei care sunt singuri se pot simți liberi și puternici pentru o vreme, dar nu sunt liberi pe termen lung, mai degrabă sunt deosebit de neputincioși, și anume, sunt deosebit de sensibili la șantaj – așa cum se întâmplă din nou când SUA ne șantajează pentru a ne alinia industria energetică la importurile americane. Dacă Anglia ar fi încă în Europa, n-ar face-o. Cu toate acestea, în cele din urmă, țările mai mici din Europa ar fi și, în special, dezorientate, deoarece, în afară de câțiva oameni egoiști, bogați, nu ar putea ajunge la un „acord liber” cu alții. Imaginați-vă cât de puternic este un membru al unei puternice societăți de prieteni. Iar Europa este o uniune de prieteni – și nu un cartel de interese! Așadar, există un vis comun aici – comunitatea ca festivitate.
Anglia, Grecia, Spania, Ungaria, România, Polonia, Frontul Național din Franța cu susținătorii săi dubioși – Europa încă nu este – trebuie spus din păcate, – în niciun caz o „uniune liberă a egalilor”, în ideea pe care saloanele Iluminismului ne-au încredinţat-o. Astăzi, Europa apare din nou multor politicieni locali și spiritelor limitate ca o semi-dictatură birocratică nedreaptă, sub al cărei înveliș națiunile își trimit reprezentanții în centrul puterii, de parcă Regele Soare ar fi întronat acolo. Drept urmare, uneori nu mai este iubită și, din păcate, mulți spun: „Ne-am descurca mai bine singuri”.
Un salon este un stabiliment care amintește de tradiția cetățenilor de a se aduna – cu risc – în mod dezinvolt pentru a-și cultiva visele comune. În această măsură este politic. Totul a început cu saloane, cântatul în cor, cultivat în epoca romantică – cu cluburi de gimnastică și întâlniri masonice – iar astăzi suntem aproape la destinație! Această destinație este o stare de lucruri la care s-a visat istoric văzut încă „ieri”. Visul a variat de la muzică și poezii până la idei politice – cum ar fi visul parlamentelor sau al unei Europe comune a culturilor și ideilor. Astăzi, saloanele sunt adesea privite ca apolitice și un fel de pașaport cultural în epoca unei Europe deja atinse asemănător unui model de afaceri american. Dar Europa nu a fost încă atinsă! Există încă suficientă barbarie financiară și economică, egoism și gândire provincială lipsită de educație – și nu fără motiv saloanele din Europa se bucură din nou de un puternic vânt prielnic.
Aparent într-un salon este cultivată doar frumusețea. Aparent „doar” frumosul. Dar – noi nu prea avem încredere în frumos. Grecii numeau frumos, aproape nimeni nu se mai gândește la asta – ceea ce năzuim în profunzimea inimilor noastre. Și astfel multora le sunt frumoase atâtea lucruri diferite, dar în același timp este acel ceva după care tânjește toată lumea. Deci, într-un anumit sens, un salon este o reamintire la ceea ce aspirăm cu toții.
„Singur nu poți fi liber!” Sentința stă scrisă în prezent pe unele blocuri de beton din Berlin, inclusiv în fața Ministerului de Externe German. Aceste pietre sunt menite să amintească lumii că libertatea a fost odată un vis comun al oamenilor care de fapt se puteau întruni la început doar în saloane. În acest sens, chiar și astăzi, orice salon nu este doar un exercițiu cultural și de muzică, ci – cu sau fără foc de solstițiu – un far al activității semnificative din punct de vedere politic. Un fel de mică faptă eroică în spiritul libertății. Mai ales de Sânziene, desigur, când tindem cu toții spre lumină, așa cum se știe.

 

 

Traducerea din limba germană de
Tünde Lassel