Ion Simuț
Pe ce lume trăim?
Editura Școala Ardeleană, Cluj, 2022

 

 

Titratul critic și istoric literar orădean Ion Simuț „comemorează”, se pare, prin publicarea acestui volum cu titlu ce ne îmbie să-i oferim un răspuns (hmm… parcă n-ar ști), trecerea a trei ani de la apariția textului său intitulat Elegie pentru revistele literare (mă refer deci, aici, doar la al treilea dosar), în care deplângea, oarecum sentențios-ostentativ, „criza de public a revistelor literare”, „abandonate în clișee și inerții”, interogativizând (din nou) asumpțios lumea literară: Mai au revistele literare un viitor? Starostele suprem al Uniunii Scriitorilor și-al revistei România literară a sărit ca mușcat de viperă, iar doi dintre „bodyguarzii” săi (G. Chifu și M. Mihăieș, foști buni amici de-ai lui I.Sim.) au scos flăcări și fum pe nări, ca două furnale ambulante. Pentru că sub pulpana Uniunii apar opt reviste, inclusiv Orizont, stipendiate, desigur. Adevărul e că (părerea mea, a.s.), făcând această vâlvă printre sus-pușii vieții noastre literare (Simuț le zice baroni), preopinentul orădean se gândea, poate, că, ulterior, cărțile lui vor intra în grațiile publicului care dă… iama prin librării. Asta sună a… jumătate de glumă, știu, dar editorul cărților simuțiene spunea, la acea lansare de la Filiala Cluj, în aprilie a.c., că da, chiar se vând bine, în ultima vreme.
Ehee… ce-aș mai râde-n barbă, sau doar aș zâmbi mefistofelic, dar aud în subsidiaritatea-mi ontică un ecou psiho-semantic repercutat în stricta actualitate literară: De ce nu a provocat I. S. această „răzmeriță” încă de pe vremea când voia cu tot dinadinsul (prin anii 2000) să șteargă Poezia de pe fața pământului mioritic (cel puțin)? Adică, să nu se mai publice poezie în reviste, nici să mai apară în volume! Inchizitor sadea, neicusorul, doar că situația revistelor literare era (cam) aceeași și atunci. Ura față de poezie îi ieșea, lichefiată, pe nări (din neuroni) sub formă de venin. Mde, poezia trăiește, bine mersi, cea autentică, desigur. Dar incantada cu revistele literare – care și cum să dispară, doar trei fiindu-i pe plac executorului – a readus în prim-planul notorietății numele… prezumtivului asasin revuistic. Strateg eficient, nu-i așa, criticul literar ostil poeziei, care, altminteri, are un facies blajinel, pe care, la amintita lansare, la Filială, președinta noastră Irina P. îl sorbea din priviri.
Între timp, după trei ani de la detonarea bombiței cu napalm pentru baroni „rom-literarici”, „orizontici” și „apostrofici”, ba chiar și „familistoizi” – de revista Tribuna, cea mai internaționalizată din România, nu știu de ce, n-auzise dumnealui – nu s-a schimbat (mai) nimic, doar că revista fondată de Iosif Vulcan, din Oradea, a devenit – prin voința penelistului reformator Bolojan – o anexă a Bibliotecii Județene „Gh. Șincai”, condusă (revista) de un prozator (relativ tânăr) de viitor, chiar fost student al profesorului Simuț, căruia unii îi zic (cu rezonanțe á la Ernesto Sabato) Simuțon exterminatorul. Exagerat, desigur, pentru că i se poate spune și (ce antinomicitate… superfluă!) apoftegmaticul masochist (era să zic sinucigaș, dar mă abțin, coada mâțuții!), dat fiind că acum, la trei ani de la declanșarea „furtunii”, urmașul lui Ilie Tesviteanul nu mai tună și fulgeră, ci se tânguie (să zic, să nu zic, că e… poetică exprimarea) ca mierla lui Georg Trakl: „Acuzatorilor mei le dau vestea îmbucurătoare că niciodată nu am fost mai singur ca acum în viața literară”. Acuzatorii de la Familia vor fi mustăcind, poate, inclusiv cei de la Romlit și Orizont, subsemnatul doar își șterge, cu radiera, meticulos, o lacrimă uscată pe manuscris(…).