Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Sionismul, Israelul și gîndirea universală (I)

De pe solul Europei au plecat mișcările de afirmare națională. Aici a luat formă și acel Resorgimento al evreilor în jurul revenirii la Muntele Sion. Dar, spre deosebire de alte mișcări naționale, sionismul a survenit după o neobișnuit de lungă diasporă. Drept consecință, el a uimit chiar o seamă dintre evrei, cărora nu le venea să creadă că visul de a reveni în propriul stat, pe propriul pămînt, ce i-a nutrit de secole, se mai poate realiza.
Sionismul este rezultatul lungii evoluții a conștiinței de sine a evreilor, dar și al curentelor de gîndire din epoca modernă. Nu-l putem despărți însă de ascensiunea capitalismului liberal din secolul al XIX-lea, nici de pozitivismul epocii (care a permis, de altfel, constituirea acelei Wissenschaft des Judentums ce a jucat un rol important în emergența sionismului), de căutarea identității națiunilor de către romantismul german, începînd cu Herder, de emergența principiului național în urma Revoluției Franceze, de curentul antisemitismului ce a urmat emancipării, de triumful iluminismului (de care s-a legat Haskala lui Mendelsohn). Toate acestea i-au determinat pe evreii europeni să se angajeze în politica timpului și să-și promoveze propria identitate națională. Cronologic vorbind, „sionismul poate fi considerat drept ultima mișcare națională europeană și ultima care avea să-și vadă realizate obiectivele… dar în afara Europei” (Alain Boyer, Les origines du sionisme, PUF, Paris, 1988, p. 39). Mai mult, sionismul debutează ca „mișcare minoritară” (Alain Boyer, op. cit., p.41), pentru ca apoi, persecuțiile din diferite țări, pogromurile din Răsărit, tragediile fără seamăn legate de nazism și Shoah, represiunile stalinismului și decepțiile „autonomiei culturale” să-i convingă pe tot mai mulți evrei că sionismul este de fapt soluția viabilă.
Mai mult decît oricare altă mișcare de eliberare și afirmare națională, sionismul a fost înconjurat de prejudecăți și neînțelegeri. În fapt, unei populații care, din epoca elenismului, trăia în mai mare parte în alte țări decît în Eretz Israel, i se oferea un nou orizont istoric. O populație care pierduse, în urma revoltei lui Bar Kochba (135), încrederea în soluții pămîntești și s-a unit în jurul Torei și al speranței eschatologice a revenirii la Ierusalim, era chemată de mișcarea sionistă să convertească așteptarea mesianică în acțiune. O populație deosebit de creativă urma să iasă din sistemele economice ale unor țări. O populație cu o cultură străveche urma să revină pe pămîntul ocupat între timp de alții. O populație înalt competitivă urma să ia loc printre națiunile lumii. O populație atașată lumii moderne urma să intervină ca entitate în echilibrele delicate ale statelor. Aceste fapte nu puteau să nu genereze împotriviri. Nici astăzi nu au dispărut cu totul ecourile acestor împotriviri, iar faptul se resimte în devizele și pretextele ce alimentează antisemitismul actual.
Este destul să amintim că prejudecățile și neînțelegerile au fost atît de tenace încît sioniștii, care urmăreau revenirea evreilor pe pămîntul lor istoric, au fost acuzați tocmai de „neocolonialism”! O rezoluție (3379) a ONU, din 1975, a declarat sionismul drept „formă de rasism și discriminare rasială”, pentru ca o altă rezoluție (1775) a aceleiași organizații, din 1991, să anuleze rezoluția precedentă și să suprime aberația. Cum s-a spus foarte bine (Arthur Herzberg, The Zionist Idea, Athenaeum, New York, 1981) „sionismul există, el a avut importante consecințe, dar teoria istorică nu a știut niciodată cum să-l abordeze” (p. 15). Afirmația se confirmă adesea, din nefericire, și astăzi.
Ce putea stîrni de fapt neînțelegeri? Sionismul era, la rîndul său, o mișcare de afirmare națională, dar, spre deosebire de celelalte, el urmărea construcția unui stat fără să aibă la dispoziție teritoriu și limbă comună, care, se știe, au fost condiții ale mișcărilor de eliberare națională din Europa. De această situație adversarii au profitat copios cultivînd imaginea grosieră după care sionismul ar fi o acțiune clandestină, pusă pe rapt. Iar această imagine vine, din nefericire, pînă în propaganda zilelor noastre.
Străvechea și ramificata cultură a evreilor – trebuie spus – a făcut ca sionismul să nu fie singura mișcare printre ei. Evreii au înregistrat și alte mișcări în diaspora la care i-a silit ocuparea, de către romanii conduși de Titus, în anul 70, a Ierusalimului și distrugerea statului evreu. Dar sionismul este mișcarea cea mai caracteristică a evreilor după emanciparea din țările europene și în preajma reconstituirii statului Israel.
Mișcarea sionismului a antrenat evenimente de cotitură în istoria lumii. Am în vedere aici în primă linie formarea statului Israel, în 1948, și reconfigurarea politică a Orientului Mijlociu. Aceasta a pus capăt situației în care cel mai vechi popor (alături de chinezi) păstrat de istorie, cu o contribuție culturală ce a dat în multe privințe forma mentis umanității, a fost privat de statul propriu și teritoriul său, și a creat șansa unei noi dinamici în regiune.
De sionism sînt legate scrieri de cotitură ale gîndirii din vremea noastră. Nu putem separa evoluțiile din religie în secolul al XX-lea de Franz Rosenzweig. Nu putem înțelege reevaluarea religiei fără Gershom Scholem. Nu putem înțelege cotitura spre abordarea comunicării ca mediu al reproducerii culturale a vieții fără Martin Buber. Nu putem înțelege reluarea înțelegerii clasice a politicii fără Leo Strauss și Hannah Arendt. Nu numai că aceste praguri sînt legate de numele pomenite, dar chiar aceste personalități le-au inițiat în mare măsură.
Am putea face o analogie. Idealismul german – cu Kant, Fichte, Hegel, Schelling – a fost în fond un proiect de afirmare a culturii germane în condițiile timpului. Intelectualii sionismului au exprimat, la rîndul lor, cu implicații istorice, teologice, filosofice și de altă natură, proiectul reafirmării evreilor în istoria lumii. Primul a fost un moment de cotitură în cultura universală. Al doilea urcă neîndoielenic la statura unui alt moment, cu inerente particularități datorate premiselor și contextului.
Lumea de astăzi se alimentează din inițiative de gîndire ce au venit din sînul diferitelor națiuni. Ne alimentăm, de pildă, din Romano Guardini și din Rosenzweig, din Rudolf Bultmann și Gershom Scholem, din Heidegger și Martin Buber, din John Rawls și Leo Strauss, din Habermas și Hannah Arendt, din gînditori creștini și din gînditori iudei, deopotrivă. Acest fapt este trecut prea frecvent sub tăcere, încît se ajunge că pînă și antisemiții, pe față sau tăinuiți, să se folosescă de autori evrei fără a-i citi pînă la capăt.
Este foarte important ca în fiecare caz să se ia în seamă scrierea culminantă a operei – bunăoară Der Stern der Erlösung (1921), Les grand courants de la mystique juive (1968), Ich und Du (1923), On Tyranny (1948), respectiv, The Human Condition (1958) – care este recunoscută ca reper internațional. Să o spunem, însă, direct: cititorii rămîn la o înțelegere inevitabil parțială a operelor lui Rosenzweig sau Scholem sau Buber sau Leo Strauss sau Arendt dacă nu iau în seamă angajamentul lor sionist. Iar acest angajament a fost exprimat în scrieri ele însele de referință, care au chestionat în profunzime lumea. Aceste scrieri vorbesc încă despre lumea în care trăim. De aceea, tocmai pe scrierile angajamentului sionist al autorilor amintiți axez intervenția de față.
Vreau să contribui în acest fel la risipirea neînțelegerilor printr-o reflecție asupra sionismului în cinci pași. După evocarea formării sionismului (I) și a opțiunilor operei fondatoare a lui Theodor Herzl (II), voi caracteriza contribuția sionismului la construcția statului Israel (III), pentru ca, în continuare, să examinez asumări ale sionismului, deschizătoare de epocă în gîndirea universală, la Karl Rosenzweig, Leo Strauss, Gershom Scholem, Martin Buber, Hannah Arendt (IV). Voi încheia cu o succintă privire în viitorul sionismului (V). Intervenția mea este evocativă, dar, avînd în vedere prejudecățile și neînțelegerile ce persistă, capătă valențe de lămurire a istoriei.

Constituirea sionismului

Se știe bine că incontestabilul geniu care a fost Hegel, din care se inspiră mulți și astăzi, nu a putut înțelege două popoare – evreii și chinezii. Aceste popoare nu încăpeau, prin istoria lor aparte, în schema de interpretare a istoriei universale concepută de cel mai mare filosof al modernității. Iar cînd a formulat ceva despre acestea, Hegel ne-a lăsat exemple de erori ale celor mai mari gînditori: că evreii ar ține de Persia, că niciodată chinezii nu vor filosofa etc. În cazul evreilor l-a pus în încurcătură unitatea lor în jurul unei viziuni de neobișnuită durabilitate.
Fără a cădea în păcatul scrierii istoriei din vreo perspectivă a prezentului, trebuie observat că sionismul vine dintr-o caracteristică a vieții evreiești dintotdeauna: fidelitatea față de ea însăși în credința redobîndirii „pămîntului promis”. Chiar această caracteristică istoricii (vezi Alain Boyer, op.cit.) o explică prin contribuția evenimentelor. Pe de o parte, începînd cu vestitul rabin Jonathan Ben Zakkai (69), în condițiile distrugerii Tempului, iudaismul a înregistrat codificarea în forma „iudaismului sinagogal”, ce a devenit reperul unității spirituale. Pe de altă parte, stigmatizați, marginalizați, persecutați, evreii s-au repliat mereu în dreptul moștenirii proprii. Ei au cultivat-o și au fost constrînși să o cultive.
Să ne întoarcem, însă, fie și foarte concentrat, din interpretări cuprinzătoare, pe firul istoriei. Începutul databil al sionismului este legat de un fapt tragic: o mînă de evrei din Siria au fost acuzați în 1840 de omor ritual, torturați și asasinați (cum ne spune Jacques Attali, Les juifs, le monde et l’argent, Artheme-Fayard, Paris, 2002). Abia intervenția Înaltei Porți otomane a împiedicat atunci un măcel pe scară mare. Oricum, faptul a atras atenția asupra soartei plină de riscuri a vieții evreiești.
În Ierusalim trăiau în acel moment opt mii de evrei, într-o populație de cincisprezece mii de locuitori. De această comunitate s-a interesat baronul englez Moses Montefiore, care a construit un sat lîngă zidul Ierusalimului spre a-i ajuta pe evreii din Palestina. În spațiul german Moses Hess a publicat cartea Rom und Jerusalem (1862), în care a chemat la stabilirea unei comunități evreiești în Palestina și a privit mișcarea evreilor din Europa ca eliberare națională. În 1863 la președintele american s-a prezentat preotul canadian Monk, care trăia la Ierusalim, pentru a-i mărturisi că se simte trimis de Dumnezeu să restabilească statul lui Israel. Cu acest prilej, Abraham Lincoln și-a exprimat „speranța că evreii vor putea să-și restaureze căminul național (national home) în Palestina”. În 1860 la Paris se întemeiază Alianța Evreiască Universală, care construiește cîteva școli în apropiere de Jaffa și Ierusalim.
Ideea unui stat evreiesc a aparținut lui Leo Pinsker, care, în cartea Autoemancipation – ein Mahnruf an seine Stammesgenossen (1882), a vorbit de „renașterea politică, națională și spirituală a poporului evreu din Palestina” și de „casa lui Jacob”. Cu aceasta începe celebra Alya (Urcarea) spre Ierusalim, mai ales a evreilor din Rusia, Polonia și România. Baronul german Maurice de Hirsch cumpără teren în Palestina pentru a-i instala pe evreii întorși în Țara Sfîntă și construiește primele ferme. Poeta americană Emma Lazarus obține gravarea pe Statuia Libertății de la intrarea în portul New York a chemării la a face din Palestina „țara celor fără de patrie”. Murindu-i unicul fiu, von Hirsch își dedică averea emigrației evreilor ruși (care erau peste trei milioane pe atunci) spre Argentina și organizează, în 1890, Jewish Colonisation Association.
Ziaristul vienez Nathan Birnbaum lansează termenul de „sionism” (în publicația „Selbstemancipation”, 1891), pentru a desemna mișcarea de eliberare națională a evreilor și de formare a unui stat național pe pămînturile din jurul muntelui Sion, la Ierusalim. În timp, au fost, discuții asupra apartenenței la poporul evreu – ceea ce s-a lămurit prin apel la Hala’ha (lege). Au fost discuții asupra statutului juridic al comunității ce urma să fie formate („colonie autonomă” sau „cămin” sau „stat național”?), asupra religiei (s-a constituit, alături de „sionismul iudaic”, și un „sionism creștin”) și asupra teritoriului (context în care s-a vorbit și de „sionism fără Sion”). Istoria a înaintat, însă, cu toate argumentele istorice, juridice, culturale și politice spre statul național al evreilor.
Scriitorul rus Asher Ginsberg a propus, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, un acord între evrei și arabii din Palestina și stimularea emigrației de intelectuali. Cînd în Rusia au explodat pogromurile, președintelui Harrison, înalte oficialități americane, creștini și iudei, i-au cerut „a se lua în discuție reclamarea Palestinei de către evrei, vechea lor patrie”, din care au fost forțați să plece și la care sînt din capul locului îndreptățiți. Inițiativa a trecut, însă, la începutul anilor nouăzeci, în mîna unui ziarist vienez, Theodor Herzl, care avea să dea formă doctrinară sionismului.
Sionismul s-a articulat ca mișcare organizată, cu doctrină proprie, într-o situație de explozie a antisemitismului în Europa. Așa cum arată analize recente, a fost vorba de un proces cu două laturi. Pe de o parte, în țările europene a avut loc, pe fondul revoluției industriale, o urbanizare rapidă care a adus mulți evrei la oraș și i-a făcut vizibili. Imediat s-a stîrnit un antisemitism virulent, cu Viena drept campioană, încît trebuia căutată o altă soluție decît simpla emancipare. Pe de altă parte, în Rusia, Polonia, România evreii erau săraci, iar evreii occidentalizați i-au privit cu superioritate, ceea ce a alimentat un alt fel de antisemitism. Și această situație cerea o soluție.
Theodor Herzl și-a asumat să dea soluție la ambele laturi ale problemei și a scris: „Vreau să dau evreilor din toate națiunile un colț de lume în care ei pot trăi în pace, nu tracasați, ofensați și disprețuiți” (Briefe und Tagebücher, vol. 3, p. 55). Sionismul el îl concepe ca mișcare a „reprezentanților poporului evreu risipit” pentru „stat al evreilor” (Briefe und Tagebücher, vol.3, p.23). Theodor Herzl spunea că „printre noi… săracul este cel mai de plîns” (p. 58) și că sionismul trebuie să se îndrepte mai întîi spre cei săraci.

II. Importanța operei fondatoare a lui Theodor Herzl

În 1895, deci acum o sută și douăzeci de ani, Theodor Herzl, o personalitate din prima generație de evrei emancipați – traumatizat de strigătul „Moarte evreilor!” pe care îl auzise la Paris în timpul afacerii Dreyfuss – începe să redacteze cartea sa Statul evreilor (în ebraică Medinat Hayehoudin, cităm aici din Theodor Herzl, L’Etat des juifs, La Decouverte, Paris, 2003). Scopul pe care și-l propune este „crearea unui stat pentru evrei” (p. 15) prin utilizarea unei „forțe motrice” prezentă în realitate, care este „suferința (detresse) evreilor” (p. 16). Nu este vorba de o „utopie”, ci de o certitudine istorică. Pe de o parte, „statul evreilor este o necesitate pentru lume și, de aceea, va fi stabilit” (p. 18). Pe de altă parte, „evreii care vor statul lor îl vor avea și în vor merita” (p. 19). În mod evident, Theodor Herzl era încrezător în învățămintele istoriei moderne a Europei și în capacitățile poporului evreu. El adăuga observația că „luarea în posesie și crearea țării noastre vor putea să se facă în condiții necunoscute pînă astăzi, cu șanse de reușită excepționale” (p. 91).
Theodor Herzl era însă convins în egală măsură de persistența antisemitismului. Observația sa profundă era aceea că așteptata emancipare a evreilor nu i-a făcut mai puțin ținta atacurilor. Și cînd se proclamă egalitatea în drepturi în societate evreii sînt exclusi din armată, servicii publice, mai nou din comerț („nu cumpărați de la evrei!” se spune, fie și în șoaptă). „Opresiunea este generală” (p. 34), căci „popoarele printre care evreii trăiesc sînt antisemite”, pe față sau pe ascuns (p. 34-35). Toleranța este urmată de regulă de persecuții. În fapt, asimilarea sporește antisemitismul și pericolele (p. 22-25). Evreii se pot contopi cu popoarele respective, dar ostilitatea reapare după nici două generații (p. 39). „Lupta socială va trebui, așadar, să se dea pe seama noastră, pentru că ne aflăm în posturile cele mai expuse, fie în capitalism fie în socialism”(p. 35). Iar din această situație nu se poate ieși.
Autorul Statului evreilor avea o explicație sociologică profundă a antisemitismului timpului său. În trecut cauzele acestuia au fost religioase, dar acum chiar condițiile economice alimentează antisemitismul. Bunăoară, în ghetto-uri evreii erau concurenții burgheziei mijlocii, dar în condițiile asimilării ei devin concurenții marii burghezii industriale și bancare (p. 38). Altădată, evreilor li se reproșa că și-au păstrat o religie diferită; acum li se reproșează că sînt concurenți prea puternici. Ofensiva la adresa lor crește pe măsură ce evreii dau semne că nu sînt atinși.
Theodor Herzl nu ezita să dea expresie demnității umane a evreilor. „Noi nu sîntem diferiți de alți oameni – spunea el. Este sigur, însă, că nu ne iubim inamicii” (p. 39). Dacă se prezintă uniți, ca oricare alt popor, evreii se expun și mai mult atacurilor antisemiților. Mai este sigur, continua Theodor Herzl, că evreii nu se pot ascunde în nici un fel, căci rămîn un “popor recognoscibil” (p. 40). „Personalitatea noastră națională este istoricește prea celebră, iar valoarea ei încă prea înaltă, în pofida tuturor umilințelor pe care le-am suferit, pentru ca disparițiea ei să fie desirabilă” (p. 39). Situația ne obligă să acționăm, conchidea Theodor Herzl. Problema este de a crea un stat, un „veritabil stat model” (p. 40). În acest scop, este nevoie de o suprafață de pămînt (p. 41) și, după negocieri cu cei vizați (p. 91), de organizarea migrației în condiții reglementate juridic cu statele respective (p. 30).
Theodor Herzl a preconizat crearea unei Society of Jews, ca organizație, cu acordul guvernelor țărilor respective, care să se ocupe de plecări și de negocierea de teritoriul: Palestina sau Argentina (p. 41-43). El a propus crearea unei Jewish Company, ca organizație care preia organizarea activității economice a evreilor în teritoriul în care ajung (p. 42). Negocierea este soluția.
Autorul Statului evreilor a oferit detalii multe privind organizarea celor două agenții și activitatea lor în cadrul legal și economic existent. Ieșirea evreilor din economia și statele existente și construcția unei noi economii, în cadrul statului propriu (cumpărarea de pămînturi, chestiunile imobiliare, construcțiile muncitorești, muncitorii necalificați, asistența, piața, organizarea industriei, mobilizarea de capital, pregătirea profesională etc.) ocupă restul reflecțiilor sale. Primii care urmează să ia calea Alya vor fi evreii cei mai săraci (p. 42).
Theodor Herzl a reflectat asupra organizării instituționale a statului evreilor. El a început lămuririle cu legitimarea, care, în situația dată, trebuie să apeleze la „necesitatea rațională” (p. 86), singura accesbilă în condițiile diasporei. Relația dintre guvernanți și guvernați trebuie să fie aceea de negotiorum gestio, în care „ansamblul cetățenilor este dominus negotiorum, iar guvernul gestor” (p. 86). Apoi a continuat cu caracterul statului, care, în calitate de „gestor al evreilor, trebuie să fie, în orice accepțiune a cuvîntului, o persoană morală” (p. 88). El a înaintat enunțînd nevoia unei „constituții moderne, cea mai bună posibilă” (p. 91), în care „forma de stat și principiul guvernării trebuie să se echilibreze” (p. 92). Democrația fără autoritate legală nu i se pare soluție, căci „duce la palavrele parlamentare și la apariția speciei atît de detestabile a politicienilor de profesie” (p. 92). În optica sa, „politica trebuie să se facă „de sus în jos” (p. 92), încît soluția este „republica aristocratică” (p. 93). Theodor Herzl a încheiat exprimîndu-și încrederea de nezdruncinat în succesul „statului evreilor”. „Lumea – scria el – va fi eliberată prin libertatea noastră, îmbogățită prin bogăția noastră, înălțată prin grandoarea noastră” (p. 104).

(Discurs la reuniunea internațională consacrată tineretului sionist, susținut în 21 octombrie 2015, la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca)

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg