Pornind de la ideile lui Immanuel Kant, referitoare la contribuția cunoașterii la „producerea” obiectului de cunoscut, prin formele sensibilității (spațiul și timpul), Johann Gottlieb Fichte consideră că este mai important subiectul în sine însuși, despre care vorbea Kant (Subjekt an sich selbst), decât obiectul (Ding an sich selbst). Iar subiectul cu referință la propria persoană este Eul, care înseamnă, firește, și conștiință și, respectiv, gândire. Iar în manieră reproductiv catoptronică, Eul se gândește pe sine ca Eu. Acestuia i se opune non-Eul, considerat însă ca un fel de emanație a Eului care se opune Sieși ca diferit de sine. Și, în manieră kantiană, se realizează apoi sinteza Eului cu non-Eul. Sinteză pe care o face însă tot Eul. După schema speculativă neoplatonică, Eul prin ieșire (proodon) din sine se reproduce catoptronic în non-Eu și prin întoarcere (epistrophe, conversio) la sine se reunește cu sine. Interpretare la care nu s-ar fi gândit Kant, dar pe care a sugerat-o prin schema sa triadică. După această „autocunoaștere”, Eul începe să-și ordoneze non-Eul prin propriile lui categorii, prin „trecerea” însă de la una la alta: de la unitate la pluralitate și prin sinteză (sau reîntoarcere asupra acesteia) la totalitate ș.a.m.d. Altfel spus, Fichte încearcă să deducă categoriile una din alta prin ciclurile lor triadice. „Lucru la care, zice Hegel, de la Aristotel încoace nu s-a mai gândit nimeni”.
Este, firește, o altă modalitate de gândire decât cea intelectivă și rațională, pe care însă Fichte o numește, ca și Cusanus uneori, „intuiție intelectuală”.
Când a revenit asupra propriilor sale idei, Fichte a înlocuit Eul cu Dumnezeu ca Persoană și Ființă absolută, care iese din Sine și se revelează ca Lume în manieră speculativă de tip neoplatonic.
Se poate considera că la Fichte găsim toate elementele filosofiei speculative pe care le va prelua Schelling și apoi Hegel. În rezumat, găsim: 1) temeiul (Grund), baza și punctul de plecare (to proton) al gândirii speculative, care trebuie să fie un necondiționat; 2) acesta reprezintă însă unitatea unor opuși (coincidentia oppositorum), care tind spre separație și opoziție; 3) unul dintre opuși îl produce catoptronic pe celălalt care la rândul său îl reproduce pe primul; 4) tendința este însă de reunire (conversio) a opușilor într-o sinteză cu caracteristicile Temeiului inițial, acesta fiind însă al doilea (to deuteron) ș.a.m.d. în cadrul fiecărei categorii filosofice; 5) acestea se întemeiază una pe cealaltă în procesul autoproducerii de sine a Temeiului.
Friedrich Wilhelm Joseph Schelling a fost unul dintre cei care au „brodat” sisteme filosofice speculative pe „canavaua” de împletituri triadice ale categoriilor, folosind ca Temei: „identitatea” (dintre subiectiv și obiectiv), la început chiar Eul fichtean, apoi „conștiința de sine”, alteori „inteligența” sau „indiferența”, dar și „Absolutul” și, în cele din urmă, „Dumnezeu”. Categoriile de bază au determinat și denumirile diferitelor sisteme filosofice speculative ale lui Schelling. „Eul ca principiu filosofic”, „filosofia identității”, „filosofia indiferenței”, „idealismul absolut”, „filosofia revelației”, dintre care unele au devenit și titluri de lucrări. Cu pretenția însă de acoperire a întregii realități cu rețeaua triadelor speculative „schema” opoziției dintre subiectiv și obiectiv l-a condus pe Schelling la opoziția dintre Natură și Gândire, sau Spirit, dar și la reproducerea lor catoptronică pe baza raportării dialectico-triadice a categoriilor, astfel încât Natura să tindă prin dezvoltare și evoluție, de la anorganic spre organic și spre Spirit, iar Spiritul spre obiectivare.
Schelling a realizat o performanță deosebită. Aplicând schemele triadice unor categorii din domeniul filosofiei naturii, mai precis din „fizica speculativă” (el avea și o revistă de fizică speculativă „Zeitschrift für spekulative Physik”), a obținut niște rezultate pe baza cărora s-au făcut descoperiri epocale, ceea ce a ridicat considerabil prestigiul filosofiei speculative și al dialecticii.
În fine, Georg Wilhelm Friedrich Hegel a realizat un sistem filosofic dialectico-speculativ triadic compus din: știința logicii, filosofia naturii și filosofia spiritului.
Hegel a fost o personalitate deosebită, un bun cunoscător al istoriei filosofiei, al tuturor disciplinelor filosofice și al tuturor științelor din vremea lui, cu istoriile lor cu tot. A fost un spirit enciclopedic, care ar fi putut să devină specialist în oricare dintre științe cu excepția celor exacte, în special a celor matematice. Pe baza distincțiilor dintre facultățile gândirii: Intelect, Rațiune și Speculațiune, s-ar putea spune că Hegel avea însă carențe de inteligență, dovadă și rezultatele slabe la matematici din timpul școlarității, dar și adversitatea lui ulterioară față de matematică și matematicieni, ca și față de Intelect în genere ca facultate inferioară a gândirii. Nici cu Rațiunea n-o ducea Hegel prea bine, căci impunea cu orice preț schema triadică în orice context. Butada că dacă realitatea nu este conformă cu schemele triadice, cu atât mai rău pentru ea, denota carențe serioase în privința respectării adevărului. Se spunea că și în viața privată avusese tot felul de complicații cvasisentimentale și, prin scrierea apărută, ce-i drept postum, despre Viața lui Iisus se dovedește că nu prea era nici creștin. De Rațiune Hegel era însă speriat și, cu toate că a fost un maestru al Speculațiunii, îi zicea „Rațiune pozitivă”, având în minte probabil „Rațiunea Speculativă” a lui Kant. Aceasta, de teamă să nu fie considerat „iraționalist”.
Hegel a fost însă, incontestabil, cel mai mare gânditor speculativ din toate timpurile, tot așa cum a fost și Aristotel în domeniul Rațiunii, deosebirea dintre ei este însă că ultimul a elaborat o logică valabilă până în zilele noastre, pe când Hegel, în loc să-și elaboreze propria lui „logică speculativă”, a încercat s-o falsifice, în maniera „rațiunii speculative”, pe cea aristotelică, cu rezultatul bizar pentru un gânditor de talia lui de a intra direct în conul de umbră și de uitare al Istoriei.
Una dintre cauzele acestei situații este și absolutizarea schemei dialectico-speculative triadice, când, în mod evident mai erau încă din antichitate, dar și pe vremea lui Hegel, și alte scheme, începând cu cea binară și cu cea tetradică și sfârșind cu schemele pentadice, aplicabile toate la domenii diferite, iar ele însele fiind ireductibile la triada hegeliană.
Erorile absolutizăriii triadei, cu sau fără intenție, au deschis câmpul vast al „sofisticii speculative”, iar pentru toate acestea vina îi revine, în mare parte, lui Hegel. În filosofia noastră, Constantin Noica a fost cel care tot repeta că logica lui Hegel ar trebui să fie rescrisă. Noica însă n-a rescris-o și nici n-a încercat s-o facă. Dar locul unei asemenea rescrieri nu este aici, în domeniul Speculațiunii, ci în acela al Rațiunii Speculative, în care s-a exersat Hegel ca logician.
Hegel n-a avut continuatori deosebiți, cei mai importanți au fost Karl Marx și Friedrich Engels, urmați de așa-numiții „marxiști”. Aceștia însă, care apreciau în mod special dialectica, au dat o interpretare materialistă raportului dintre Gândire și Natură, considerând că nu Natura trebuie să fie conformă Gândirii, ci invers, ceea ce este, firește, corect. Numai că simpla inversare a raportului n-ar fi trebuit să fie făcută cu menținerea Naturii așa cum o interpretase Hegel, adică dialectică, pe măsura Gândirii dialectice pe care o reproducea catoptronic. Dar la marxiști Natura a rămas dialectică (Dialectica Naturii), deși în Natură nu există contra-dicții, ci opoziții, iar Gândirea, care nu se reduce la Speculațiune, a rămas aceeași, ca la Hegel. A dispărut însă Filosofia Spiritului, înlocuită cu materialismul dialectic, economia politică și socialismul științific, teorii pe baza cărora a fost instituită (prin revoluție și dictatură) societatea socialistă. Ceea ce a însemnat, la vremea respectivă, un succes deosebit al filosofiei materialist-dialectice.