Una din cele mai acute frământări în gândirea – fie ea economică, sociologică, politologică sau filosofică – de astăzi este soarta democrației.
Sunt frământări nu doar pentru că supraputerile propun concepte proprii – „democrația liberală” a SUA, „democrația participativă” a Europei, „democrația în culori naționale” a Chinei, „democrația dirijată” a Rusiei – care sunt în discuția internațională a ultimului deceniu. Nu altcineva decât Daniel A. Bell semnala sacrificarea meritocrației în condițiile dependenței alegerilor de mari finanțări (Chine and Democracy, „Christian Science Monitor”, 24 dec.2012), chinezii își apără vederile luând în seamă particularitățile unei țări cu peste un miliard de cetățeni (Yu Keping, Democracy is a Good Thing…, Brooking Institution Press, Washington DC, 2011), în Germania se reflectează la imperativul reconjugării democrației liberale cu meritocrația (Helmuth Willke, Demokratie in Zeiten der Konfusion, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2014), iar cercetările consacrate Rusiei actuale pun în față cadrul deciziilor recente (Lee Steven Myers, Putin – der neue Zar. Seine Politik – sein Russland, Orel Füsli, Zürich, 2016). Contextul nu mai este de mult al simplei opoziții democrație-totalitarism, cum era încă în timpul „războiului rece” și cum se mai crede, ci este semnificativ schimbat.
Frământările nu provin nici doar din aceea că la aceste distincții alte țări au adăugat specificări noi, sub presiunea unui internaționalism care a dus la sprijinirea externă a unor clici corupte în numele luat în deșert al democratizării (Sarah Chayes, Thiewes of States. Why Corruption Threateans Global Security, W.W.Norton & Company, New York, London, 2015) sau a folosit presiunea externă ca mijloc de dominație (Dorothea Gädeke, Politik der Beherrschung. Eine kritische Theorie externer Demokratieförderung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2017). Simpla proclamare a adeziunii la democrație sau a intenției de democratizare nu mai este pavăză contra derapajelor. Polemica în jurul șoroșismului – privit ca optică ce reduce istoria actuală la confruntarea teoretizată de Karl Popper, la timpul său, dintre democrație și autoritarism, fără a lua în seamă problemele democrației însăși, și încurajează intervenții ambigue din exterior în numele democratizării – este elocventă. Pe fondul acestei polemici au apărut formule, de la început discutabile și ele, desigur, precum „democrație ierarhică” sau „democrație iliberală”.
Frământările privind soarta democrației au și o rațiune mai profundă, deși aparent simplă. Ea rezidă în aceea că în marginea însăși a democrației liberale – forma cea mai proprie a democrației – a apărut un fenomen pe care unii îl blamează integral drept „populism”.
Este de precizat din capul locului că, analizat cu destulă precizie, „populismul” actual nu se lasă redus la simpla excitare cu mijloace sporite de capacitatea de mediatizare, a opiniilor cetățenilor și de manipulare a publicului, adesea împotriva intereselor proprii, cum se spune frecvent. Fenomenul „populismului” conține și o nemulțumire față de stagnarea organizărilor și politicilor în forme caduce și față de proliferarea de personalități care sunt preocupate mai mult de ocuparea funcțiilor decât de soluții la problemele de viață ale cetățenilor. De la obținerea de joburi, trecând prin egalitatea șanselor sociale, la înfăptuirea dreptății în tribunale!
Fenomenul „populismului” actual ridică însă, din nou, cel puțin patru întrebări: Cum se înțelege democrația liberală? Cum face ea față nevoii de schimbare politică? Ce rol se recunoaște legitimării în actualele democrații? Este posibil adevărul în condițiile diversității de opinii încurajată de democrații, încât acestea să nu se epuizeze în dispute sterile? Pentru a răspunde plec de la cartea cea mai solidă și mai recentă în subiect.
Este vorba de cartea lui Yascha Mounk, The People vs.Democracy: Why Our Freedom Is in Danger and How to Save It (Harvard University Press, 2018). Valoarea ei extraordinară, ca documentare, acuratețe conceptuală, claritate a soluțiilor, a impus-o atenției, încât a și fost tradusă imediat în germană sub titlul mai dramatizant Der Zerfall der Demokratie. Wie der Populismus den Rechtsstaat bedroht (Droemer, München, 2018). Tânărul militant german, desemnat neobișnuit de rapid profesor al Universității Harvard, creează un moment în reflecția asupra soartei
democrației.
Teza cărții, împreună cu faptele principale avute în vedere de doctul autor, le redau în cuvintele acestuia. „În democrațiile din lume se petrec două aparent contradictorii dezvoltări. Pe de o parte, atitudinile oamenilor devin tot mai iliberale. Alegătorii își pierd răbdarea cu instituții independente și sunt gata tot mai puțin să recunoască drepturile minorităților etnice și religioase. Pe de altă parte, elitele câștigă control tot mai mult asupra sistemului politic și îl separă bucată cu bucată de opinia publică. Mai puțin decât oricând cei care dețin puterea sunt dispuși să ia în seamă voința poporului. Tocmai de aceea, liberalismul și democrația, elementele fundamentale ale sistemului nostru politic, intră tot mai puternic în conflict”(p.23). Însuși republicanismul inițiat cu milenii în urmă de romani, este acum în pericol. „În cursul ultimelor decenii s-a ajuns în America de Nord și în țări ale Europei occidentale la prăbușirea democrației. Sistemul nostru politic promite domnia poporului. Dar în praxis se ignoră voința poporului prea des. Neobservat de cei mai mulți politologi, în multe țări s-a insinuat un sistem al dreptului fără democrație” (p.292).
Faptele din actualitate care sunt luate în considerare de Yascha Mounk sunt de naturi diferite. Ele țin de trei șiruri.
Primul șir se referă la rezultate ale sondajelor privind atitudinea cetățenilor față de democrație. Aceasta s-a schimbat, nu neapărat în favoarea democrației. De pildă, în Statele Unite, două treimi dintre cei născuți înainte de 1950 consideră democrația extraordinar de importantă. Dintre cei născuți după 1980 doar sub o treime! În Germania, acum douăzeci de ani fiecare al șaselea cetățean prefera un lider (Anführer) puternic, neinteresat de parlament sau alegeri. Azi fiecare al treilea! În Franța și Marea Britanie fiecare al doilea! Iar statisticile aduc și alți indicatori elocvenți.
În mod particular are efect astăzi migrația de populații, care generează angoase pe scară mare. „În anul 2016, de exemplu, 71 procente dintre danezi, 67 procente dintre maghiari, 57 procente dintre germani consideră imigrația ca cea mai presantă problemă politică…. În Statele Unite ale Americii 7o de procente dintre alegători considerau în 2016 imigrarea drept cel mai important criteriu al votului lor la alegeri, o creștere clară față de 41 de procente în 2012” (p.193). În Europa aproape toate țările își fac probleme cu imigrația, iar perspectiva demografică este de așa fel încât viitorul nu este scutit de dificultăți.
A doilea șir de fapte se referă la evoluția unor democrații. Acestea etalează, uneori în același timp, consolidarea celor aflați la putere și sporirea apatiei politice a cetățenilor. În multe țări prevalează personalități care spun că „cele mai urgente probleme ale timpului nostru au soluții simple“ (p.15), în altele se aruncă vina pe dușmani din afară, se ocupă judecătoriile cu adepți și se iau sub control mass media (p.17), în unele legea electorală s-a modificat în favoarea partidului mai puternic și se optează pentru un „stat iliberal pe baze naționale“ (p.19), în Grecia s-a capitulat în fața finanțelor străine în pofida votului popular, în vreme ce „zona Euro oferă un exemplu extrem al unui sistem politic în care oamenii au sentimentul că pot tot mai puțin să se sfătuiască asupra politicii“. Este răspândit printre oamenii de azi sentimentul că „gândirea lor abia dacă mai are influență asupra acțiunii statelor“ (p.22).
Al treilea șir de fapte se referă la efectele Internetului. Acesta a adus pe scena actorilor politici o forță nouă, greu de controlat. „În ultimii 25 de ani balanța de putere s-a schimbat razant prin Internet și mediile de socializare. Astăzi fiecare cetățean este în stare să împartă cu viteza fulgerului informații cu milioane de oameni. Este mult mai ieftin ca el să fie conectat. Prăpastia tehnologică între centru și periferie s-a micșorat astfel. Și din această cauză căutătorii de neliniște par să câștige controlul asupra forțelor continuității“ (p.26-27). Acești agitatori capătă un fel de ascendent – efectiv de Oberhand – în raport cu politica.
Aceasta – șansa de a comunica nemijlocit, de a face cunoscut altora de către o persoană ce gândește acea persoană – nu este totul. Odată cu Facebook și Twiter, în general cu mediile de socializare, s-a trecut încă un prag. Nu numai că ceea ce gândește o persoană se poate transmite indefinit, dar acea persoană intră în comunicare nemijlocită cu alte persoane și-și poate multiplica indefinit receptorii mesajului printr-o asemenea comunicare directă. „În alte cuvinte, comunicarea unu-la-mulți s-a transformat, datorită avântului mediilor de socializare, într-o comunicare mulți-la-mulți“ (p.164), în care nu mai există nici o instanță orientativă.
Problema practică nu este, firește, de a controla ceea ce-și transmit oamenii, ci cu totul alta. „Dacă vrem să facem era digitală compatibilă cu democrația, nu trebuie să ne mărginim să reglementăm ceea ce este admis să se spună în mediile de socializare – ci trebuie ca în același timp să orientăm (steuern) mult mai hotărât felul cum asemenea conținuturi să fie preluate“ (p.28). Cât timp această „orientare“ lipsește, se constituie o rețea enormă de influențare a minților și comportamentelor ce pune în pericol democrația sub pretextul, de fapt aparența, că informează oamenii.
În joc cel mai direct și înainte de toate este soarta democrației liberale, care oferă prototipul democrațiilor moderne. A devenit clar că “democrația, de la natură, nu este doar liberală”, că ea poate lua și alte cursuri. Astăzi, de pildă, unii vorbesc de “democrație ierarhică” – “care nu se deosebește de democrația liberală prin lipsa de democrație, ci prin lipsa respectului pentru instituții independente și drepturi ale individului” (p.19). Democrația liberală, fiind cea mai exigentă dintre democrații, este însă cea care a intrat în criză și este acum sub asaltul populiștilor. Aceștia “sunt adânc iliberali. Căci o democrație liberală se distinge prin diviziunea puterii: aceasta trebuie să mijlocească între interesele diferitelor grupuri ale populației și, în același timp, să împiedice ca o persoană sau un partid să dobândească prea multă putere. Dimpotrivă, populiștii declară adesea că atât pentru judecătorii cât și pentru opoziție, chiar pentru media și pentru autorități ar fi ilegitim ca adevărata voce a poporului să fie aburită” (p.17).
Criza democrației liberale are astăzi o formă anume: “ea se desface în părțile ei componente, care duc la democrația iliberală, pe de o parte, și la liberalismul nedemocratic, pe de alta” (p.31-32). S-a ajuns la un asemenea grad de insatisfacție în privința funcționării sistemelor politice democratice de azi încât trăim “un pericol existential pentru supraviețuirea democrației liberale” (p.32)
Termenul populism este uzitat copios astăzi, dar, așa cum am mai arătat, el rămâne ambiguu. Populism nu este sau nu mai este doar mobilizarea sentimentală a unor oameni sărmani profitând de precaritatea vieții lor. Este pozitiv faptul că autorul își asumă ambiguitatea și caută să-i facă față. În acest sens, Yascha Mounk propune distincția între formă și efecte. „După formă populismul este atât democratic cât și iliberal. Populiștii încearcă în același timp să exprime frustrarea oamenilor și să submineze instituțiile. Efectul populismului este generator de îngrijorare – căci pe termen lung democrația nu poate supraviețui fără instituții independente” (p.49). Autorul aduce în față sintagmele populismului pe care îl are în vedere: „soluțiile sunt simple, iar cei care nu sunt de acord, mint”; „eu sunt vocea voastră, iar ceilalți sunt trădători”; „poporul decide ceea ce este de făcut cum vrea el”- dacă este să le preluăm prescurtat.
Pentru o discuție asupra democrației și populismului trebuie lămurită, însă, și conotația democrației liberale: “o democrație liberală este, simplu spus, un sistem politic care este în același timp democratic și liberal – care așadar protejează drepturile omului și în același timp transpune voința poporului în politică” (p.38). Altfel formulat – și poate mai explicit – democrația liberală presupune: libertatea individului și dreptul imprescriptibil de a alege fără nici un fel de forțare sau ingerință; poporul este unicul deținător al suveranității ca și corp electoral și prin instituția parlamentului; nimeni și nimic nu afectează alegerile, iar cei aleși sunt legitimați de voința electoratului să ia decizii în numele poporului. Yascha Mounk argumentează insistent ideea că cei care rămân credincioși democrației liberale ar trebui să unească libertățile și drepturile individului cu voința politică a corpului legiuitor și, astfel, cu voința poporului. Altfel se ajunge, remarcă el pe bună dreptate, la maladii ale democrației – la “democrație iliberală” – adică democrație fără drepturi, în teorie și în practică imprescriptibile – și la “liberalism nedemocratic” – ceea ce înseamnnă drepturi și libertăți, dar fără democrație.
Pentru supraviețuirea democrației liberale, expusă astăzi crizei, un fapt trebuie astăzi recunoscut. Ne amintim că unul dintre cei mai profilați gînditori politici de astăzi avertiza că democrația nu este posibilă în afara statului national. Acesta scria că, “privând națiunea de legitimitatea ei, mișcarea democratică aduce la lumina zilei comuniuni de dinainte de democrație. Națiunea democratică a fost medierea medierilor, căci ea lega comuniunea cu consimțământul” (Pierre Mannent, La Raison des nations, Reflexions sur la democratie en Europe, Gallimard, Paris, 2006. p.20). Yascha Mounk ajunge la o concluzie apropiată. El scrie: “dacă vrem să păstrăm democrația fără a renunța la potențialul emancipator al globalizării, atunci trebuie să facem în așa fel încât statele naționale să își poată lua din nou în mâinile proprii destinul lor” (p.27). Nu dă rezultate nici soluția unor economiști, care ne spun că stat național, globalizare, democrație nu merg mână în mână, și nici opinia unor filosofi care cred că soluțiile la problemele economice sunt de acum doar internaționale. Nu se poate opera nici cu optica unor filosofi care pun în fața democrației exigențe extreme, pentru a nega existența ei. Iar politologii și actorii politici comit frecvent confuzia între democrație, liberalism, instituții (p.37).
Yascha Mounk este de părere că sunt de fapt trei condițiii majore ale stabilității democrației: (a)“limitarea răspândirii de puncte de vedere extremiste în mass media, crearea unui pachet de fapte și valori împărtășite și frânarea răspândirii a ceea ce se numesc astăzi <știri false (fake news)>”; (b) „cei mai mulți cetățeni se bucură în timpul stabilității democratice de îmbunătățiri rapide ale standardului lor de viață și-și pun mare speranță într-un viitor chiar mai bun”; (c)„aproape toate democrațiile stabile au fost sau întemeiate ca națiuni monoetnice sau marcate de un grup etnic dominant” (p.158). Ar trebui plecat de la aceste premise și evitate erorile ce abundă în comentariile de astăzi.
În esență, este vorba de patru erori: ignorarea faptului că o criză a democrației în forma „populismului” este în multe țări; reducerea cauzei acestei crize la criza financiară începută în 2008; explicarea monocauzală a crizei, doar prin factori economici sau culturali; punerea crizei pe seama unor realități superficiale. „Pentru a înțelege populismul trebuie să luăm în seamă felul în care angoasele economice și resentimentele rasiste se precipită și în feluri mai puțin evidente în evenimentele noastre politice” (p.159). Este nevoie, în alte cuvinte, de abordări care bat mai profund în faptele nemijlocite din jur, dar și în preluarea acestora în trăirile oamenilor.
Uneori democrația liberală este servită rău, recunoaște Yascha Mounk, de purtătorii ei de cuvânt. De pildă, unii candidați la alegeri vor mai mult funcțiile decât să aplice un program (p.51), cu obligațiile acestuia cu tot.
Autorul extraordinarei cărți, care este Der Zerfall der Demokratie. Wie der Populismus den Rechtsstaat bedroht, ar putea lua în seamă, desigur, situații chiar mai grave. Situații în care, spus direct, lipsește și calificarea și experiența, dar candidații respectivi vor cu orice preț să decidă soarta oamenilor. Înainte de a reprezenta interesele unor grupuri – ceea ce este inevitabil – ei reprezintă interesul personal la a fi în față. Este plină lumea actuală de inși care ajung în funcții cheie, dar nu au vreo idee, nu au program, nu știu de fapt ce este de făcut, dar luptă cu orice chip să „conducă”! În plus, mulți dintre aceștia nu au de fapt idei, vor să decidă, dar atunci când ajung la decizii sunt speriați de complexitate, devin perplecși și nu mai fac mare lucru – nici măcar ce au promis în campanii electorale, care se și uită a doua zi. Ca efect, observând că de fapt, în pofida promisiunilor din campanii, nu se face mare lucru, populația se satură de acei inși, dar și de democrație, și caută alte soluții.
Mai este de amintit faptul că sunt devize actuale înșelătoare chiar în democrații. Yascha Mounk menționează că unii democrați se acomodează cu dictaturi blânde, ce rezolvă problemele de la un moment dat sau fac față noilor solicitări ale vieții în societăți moderne – cum se spune „dictaturi competitive” (p.116). Alții acceptă pretinse „consolidări ale democrației”, care nu sunt decât întăriri ale puterii prezidențiale (p.117). Altfel formulat, și în democrații se petrec autoînșelări.
Terenul democrațiilor este diversificat și se diversifică și mai mult. Din capul locului trebuie acceptat un fapt pe care istoria actuală îl impune atenției: liberalismul și democrația nu sunt unite de la natură. Ele s-au și separat în societățile actuale și atestă cât de întortocheat este drumul până la democrație. „Un sistem care jertfește drepturile individului pe altarul voinței poporului se îndreaptă în cele din urmă contra voinței poporului. Invers, un sistem care ignoră voința poporului în favoarea protejării drepturilor individuale trebuie să reprime în mod mereu mai drastic opiniile deviante” (p.117).
Se părea că libertățile și drepturile duc necesar la democrație, iar democrația presupune cu necesitate libertățile și drepturile individuale Azi suntem confruntați cu această situație, de separare a ceea ce părea unit lăuntric. În realitate, liberalitatea și democrația s-au despărțit, iar cu divorțul lor se trăiește acum.
Întrebările pe care le-am amintit mai sus au devenit astfel presante și cruciale pentru democrați. Să schițăm răspunsul.
Democrația liberală – deja John Dewey (The Ethic of Democracy, 1898) ne-a spus, cu cea mai profundă cunoaștere a mecanismelor democrației – nu are concurent în a asigura domnia poporului, dar sub o condiție care s-a întărit cu timpul: să nu rămână doar „tehnică” de alegere periodică a reprezentanților, ci să devină „formă de viață”. Adică să asigure în mod continuu posibilități pentru exprimarea voinței cetățeanului simplu și formarea voinței politice pe această bază. Altfel, democrația liberală, prevenea cunoscutul gânditor, nu va face suficient diferența de autoritarism!
Azi, nu mai puțin decât ieri, această condiție este valabilă. Mai ales că reducerea democrației la o „tehnică” de alegere periodică a reprezentanților trece în ochii multora drept democrația însăși. Abia satisfacerea acestei condiții asigură distanțarea democrației liberale de autoritarism și, desigur, și de „populism”.
Acolo unde voința politică exprimă voința poporului nu ai cum să excluzi schimbarea politică. Este democrația liberală gata să accepte schimbarea politică? Nu este o întrebare nouă, nu este nici una învechită!
De multe ori în istorie, democrația liberală s-a pus dea curmezișul schimbării politice. De la mijlocul secolului al XIX-lea avem, de fapt, în Europa cel puțin, o sciziune între „democrați”, adepți ai democrației, și „revoluționari”, adepți ai schimbării cu orice preț. Această sciziune a dramatizat lungă vreme istoria europeană. Ea se cere acum contextualizată și înlocuită cu o soluție mai bună.
Când s-a pus dea curmezișul schimbării politice democrația liberală a abandonat în fapt legitimarea pe baza voinței poporului. Acest abandon nu ar trebui admis, căci, odată cu el, liberalitatea democrației se pierde. Ceea ce ar fi de făcut și astăzi, practic, nu este de a respinge de plano schimbarea politică, care este chestiune de voință politică exprimată în alegeri de către popor. Astăzi sunt de adoptat democratic acele reglementări care împiedică stabilirea de măsuri ce limitează libertățile și drepturile. De acele reglementări depinde în mare măsură soarta democrației liberale.
Atunci când a apărut, democrația liberală exprima voința poporului și lua forma unor reglementări legale specifice. Legalitatea și legitimitatea erau unite intim. Însăși democrația liberală a evoluat, însă, iar unitatea originară dintre legalitate și legitimitate, care o caracteriza de la început, a fost relativizată de multe ori. Astăzi democrațiile tind să cultive legalitatea, dar imperativul legitimării rămâne în umbră.
În orice caz, una din problemele cruciale ale democrației liberale este astăzi să restabilească în drepturile ei imprescriptibile legitimarea – ca exigență și ca realitate. Nu se poate face diferență suficientă de autoritarism și de „populism” decât repunând legitimarea în drepturi. Legalitate fără legitimare nu este un concept ce ține de fapt de democrația liberală bine înțeleasă.
Dintre formele de democrație, democrația liberală permite cel mai mult exprimarea diversități de interese, interpretări și opinii privind aceeași situație de viață. Acesta este avantajul ei care o face indispensabilă unei comunități a oamenilor în care fiecare poate să fie subiect. Ea este cea care corespunde naturii lucrurilor – în înțelesul că fiecare își cunoaște cel mai bine interesele și nimeni nu poate pretinde monopolul adevărului și dreptății. Atuul ei crucial este acela că opiniile multiple, fie și diverse, au mai mari șanse de a ajunge la adevăr și justețe decât una singură.
Numai că, dincolo de interesele, interpretările și opiniile diverse, viața socială are nevoie și de adevăruri larg acceptate, într-un înțeles anume, “obiective” și, pe baza acestora, de delimitarea de interese publice recunoscute de membrii comunității. Cum se ajunge, în situații de divergență de interese, interpretări, opinii, la adevăr și, pe baza adevărului, la justețe – adevăr și justețe împărtășite de cei mai mulți membrii ai comunității? Cum se ajunge la adevăr în democrație?
În societățile actuale abia unde sunt democrații liberale maturizate se mai stabilesc, dincolo de interese personale, de interese de grup, de interese partizane, adevăruri valabile cel puțin în mare pentru toți. Sunt și democrații liberale în care se rămâne la diversificare, divergențe și, poate, la scindare a opiniilor. Vedem, de exemplu, ce se întâmplă în discuția din Polonia cu privire la rolul magistraților – guvernanții acuză că aceștia și-au depășit misiunea realizării „dreptății” și au căutat să devină actori politici, iar opoziția cere restabilirea „independenței” magistraților. Sau în discuția din România cu privire la evenimentele din 10 august 2018, când s-a organizat un miting al „diasporei” în condiții ilegale, iar nici o organizație a diasporei nu-l revendică nici astăzi – un miting încurajat de la cel mai înalt nivel al statului și preluat de grupuri violente care ținteau la ocuparea în forță a clădirii guvernului. Jandarmii au intervenit conform obligației lor legale și respectând legislația. A posteriori, opoziția acuză jandarmii de încălcarea legii, iar jandarmii arată că mitingul nu avea autorizare și, în plus, violențele au fost de partea unor mitingiști infiltrați în rândurile protestatarilor.
Este, totuși, o șansă de a se ajunge la adevăr când interesele, interpretările și opiniile sunt profund divergente? Deja contemporanul lui Kant, Moses Mendelssohn (Jerusalem…, 1783), spunea că nu ai cum să forțezi conștiința cuiva. Pentru orice forță din lume conștiința este o redută inexpugnabilă. De la această constatare trebuie plecat, în orice caz.
Un secol mai târziu, Charles S.Peirce (Fixation of Belief, 1878) a arătat că pentru a stabili convingeri nu ajunge nici tenacitatea (este așa, căci eu stărui să cred că este așa), nici evidența rațiunii (este așa, căci eu așa văd lucrurile), nici autoritatea vreunei instituții (toți trebuie să acceptăm că așa stau lucrurile).Tenacitatea poate fi și în falsuri, evidența propriei rațiuni poate fi înșelătoare, nici o autoritate din lume nu poate impune convingeri. După inovativul filosof altă metodă trebuie aplicată. El o numește “metoda științifică”, care constă în a observa consecințele convingerilor în viața oamenilor. O convingere cu consecințe pozitive mai ample este superioară uneia care nu le are.
Numai că prin aceasta problema doar se mută în alt loc, căci stabilirea consecințelor pozitive mai ample în viața oamenilor trece inevitabil prin controversa punctelor de vedere ale celor implicații. Cu aceasta revenin, de fapt, la punctul de plecare: cum ajungem la adevăr când interesele, interpretările, opiniile sunt diverse, poate divergente, chiar contradictorii?
Nu rămâne pentru oamenii maturi într-o democrație decât un singur teren la dispoziție: argumentarea. Democrația liberală este legată de la origini de funcționarea unei “sfere publice” în care adevărurile majore pentru comunitate se stabilesc prin argumentare publică dând câștig de cauză argumentelor mai bune. Soarta democrației liberale este legată de anvergura și vigoarea argumentării publice. Kant (Critica rațiunii practice, 1788) avea dreptate să lege viața împlinită în comunitatea ființelor raționale de morala “imperativului categoric” (poartă-te astfel încât maxima conduitei tale să poată deveni maxima conduitei universale). Numai că prea puțini sunt aceia care se pliază fără discuție la regula profund creștină a reciprocității conținută în acest imperativ.
Din nefericire, nici cu argumentarea nu ajungem decât rareori să facem acceptat adevărul într-o chestiune disputată în societate. Câte argumentări sunt foarte bune, dar nu conving inși opaci la argumente? Câte sunt proaste, dar se acceptă? Câte nu se sfârșesc fără a se decide? Și argumentările sunt străbătute de conflictul intereselor, interpretărilor, opiniilor și adesea nu scot situația din împotmolire.
Argumentarea este, totuși, o operațiune ce poate reuși. Ea reușește în funcție de satisfacerea unor condiții de naturi diferite – aletice, retorice, logice, culturale. Am tratat pe larg această dependență în altă parte (Andrei Marga, Argumentarea, Editura Academiei Române, București, 2012), încât nu stărui aici asupra detaliilor. Insist doar asupra aspectului cultural.
Astăzi nu putem să nu acceptăm ceea ce observa deja Hegel – anume că democrația liberală supraviețuiește doar acolo unde există o “centură culturală”, adică un nivel de cultură anumit. Teorema pe care ilustrul filosof a inspirat-o în zilele noastre sună simplu: democrația liberală, care rămâne, orice s-ar spune, etalonul democrațiilor și astăzi, nu-și poate genera nici ea resursele culturale de care are nevoie pentru a se menține și are nevoie de alimentarea cu resurse din altă parte. De pildă, dinspre cultura comunității respective!
Vreau să captez aici doar o latură a problemei. Plec de la observația simplă că democrația liberală există atâta timp cât sunt democrați care o poartă în sentimentele, gândurile, pledoariile, acțiunile lor. Altfel ea devine o cochilie în care, într-adevăr, nu este mare lucru. Iar comportamentul democratului în argumentare, ca al oricărui alt om, poate fi privit, așa cum pragmatica comunicării din zilele noastre a arătat concludent, sub patru aspecte: inteligibilitatea exprimărilor, integritatea vorbitorilor, adevărul propozițiilor pe care le promovează și justețea interacțiunilor în care intră. Acestea sunt de fapt cerințe ce trebuiesc satisfăcute dacă este vorba ca argumentarea să reușească.
Putem discuta îndelung asupra fiecărui aspect. Dincoace de discuția ce se poate purta, aș pune în relief importanța crescută în societățile complexe în care trăim a integrității vorbitorilor. Adică a faptului că ei gândesc ceea ce exprimă și exprimă ceea ce gândesc, că ei nu tăinuiesc realitățile și iau datele împreună cu ceea ce le transformă în fapte, că ei își aplică lor înșile criteriile pe care le aplică altora.
“Integritatea” poate face oamenii să accepte prevalența argumentelor mai bune. Ea este manifestarea acelui simțământ al “onoarei”, fără de care organizările culturii, oricare ar fi ele, sunt în pericol. De integritatea democraților și de onoarea trăită de ei depinde în mare măsură soarta democrației liberale și, odată cu aceasta, a democrației în general.