Consiliul
Județean Cluj

România
100

weekly magazine in english,
romanian and italian

Sonetul erotic şi istoricizat

 

 

Paşcu Balaci
Zborul clandestin al unui rus îndrăgostit
de la Ștei la Moscova și retur
Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2017

 

 

Volumul poetului-dramaturg orădean Pașcu Balaci, intitulat,Zborul clandestin al unui rus îndrăgostit de la Ștei la Moscova și retur îmbină armonios, într-un sugestiv melanj sonetistic, factorul liricizant, erotic, cu acela al unei istoricizări pregnante, în care realitatea nu suferă imixtiuni edulcorante, cu toate că pretextul – descoperirea unor scrisori de dragoste – este ofertant și oarecum permisiv. El pornește – ca un factor-premisă – de la pivnițele Companiei Naționale a Uraniului din orașul Ștei, unde s-a găsit, recent, un seif ce conținea documente cu caracter confidențial, privind situația la zi a livrărilor de uraniu către fosta URSS, ca despăgubiri de război. Dar, lângă acestea, într-o cutie zincată, se aflau și scrisorile de dragoste ale unui tânăr fost inginer de mină acolo, Ivan Ivanovici Ivanov, către iubita sa din Moscova, Liudmila Zenaida Groznâilanskaia. În aceste epistole se află, desigur, „substanța activă” care a făcut posibilă scrierea celor 136 de sonete, autorul subliniind, într-un preambul, „strădania de a traduce aceste epistole tulburătoare, fideli întru totul spiritului și expresiei literei rusești și atenți în depistarea și descrierea atmosferei cripto-comunisto-panslaviste”. Se cuvine relevat, în primul rând, faptul că aceste scrisori ale inginerului Ivanov către iubita Liudmila nu conțineau doar exprimarea ardenței unor efuziuni sentimentale, ci și realități specifice locului, chiar unele întâmplări cu caracter insolit (care se cuveneau a fi tăinuite), din perimetrul exploatării miniere de uraniu Ștei- Băița. Așa se face că cele mai multe file au fost confiscate de către organele locale ale KGB. Nu știm dacă „prin aceste scrisori de dragoste Șteiul s-a metamorfozat într-un Taj-Mahal al Europei Centrale și de Est” (cum se afirmă în preambul), dar ele sunt de natură a stârni un real și legitim interes, mai ales pentru că sunt augmentate cu descrieri și relatări incitante, caracteristice contextului social-economic și politic din acea perioadă ; adică, tocmai așa-numitul (în istoria literaturii române) „obsedant deceniu”(1950-1960), valorizat, cu precădere, în proza noastră de prim-plan. Astfel că, în paralel cu eclatanțele eros-ului și thanatos-ului, luăm cunoștință de „cea mai mare explozie din toată istoria exploatării de uraniu” (pentru a-i „atenționa” pe americani, zice-se) chiar în duminica Paștilor anului 1952, încărcătura fiind „de patru mii de kile de injecții/ Cu explozivi în nișe-adânci prin șchei”, când „Munți de uraniu s-au cutremurat,/ Zvârlind spre cer depunerea fosilei/ Și soarele-nvelind cu un brocart”, cum glăsuiește, în fireștenia-i liminar-estetică, însuși sonetul inaugural.
Inginerul amorezat Ivanov îi relatează Liudmilei sale nu doar efuziuni cu palpit amoros, care energizează cuvintele cu un lirism intrinsec, ci și despre ceea ce i se întâmplă acolo, în comunitatea diriguită de „emisari” sovietici, la mina de uraniu din Ștei-Băița, despre cum, zice, „Ieri am văzut aura de uraniu/ Cum strălucea pe-o cască de miner, (…) N-o fi vreun abur transpirând din craniu,/ Când omul iese din pământ la ger”, sonetul miruindu-ne și cu o comparație „ambetantă”: „Dar azi, Liudmila, când ieșea din șut,/ Văzui iar pâcla ceea nefirească,/ Vie și caldă, ca al tău sărut …” În alt sonet, aflăm despre ceea ce îi relatează lui Ivanov „frumosul și masivul Sașa din Leningrad”, venit și el la mina de uraniu din Munții Bihorului, despre „narodno opolcenie” (voluntarii poporului sau miliția populară, sintagme sub care se cunoaște oficial valul de patriotism popular care a cuprins rezerviștii din Leningrad la vestea atacului naziștilor, dar care au devenit carne de tun, fiind prost înarmați, murind atunci pe linia-ntâi a frontului peste 70.000 de oameni), când „Mii și mii din Leningradul magic/ S-au oferit să lupte voluntari,/ Savanți, artiști, studenți, cu chipul tragic…”
Așa se face că epistolele lui Ivanov către Liudmila sunt, de fapt, niște mărturisiri empatice, unele de un real și neostentativ impact. Sonetul de la pagina 107 ne face co-părtași „unei revolte, în timpul ședinței de primire a tovarășului Voicu David din Oradea, în rândurile Uniunii Tineretului Muncitoresc din România”, când venerabilul orădean de astăzi, fost coleg de bancă cu D. R. Popescu la Colegiul Național „Emanuil Gojdu” din Oradea (trăitor aici, în etate de 82 de ani – n.m.), era „un simbol al tinerimii ieșite din plebei”. Într-un acces de sinceritate, tânărul Voicu a spus: „Nu sunt bun de utemist, întrucât, de curând, tata a suferit o condamnare”.
… „Vai, amuți întreaga adunare,/ Ortacii toți aveau un aer trist,/ Neașteptând o autodemascare/ De viitor și sincer activist.” Voicu David este îndepărtat din UTM, dar scapă în acest fel de angajarea la minele de uraniu care i-ar fi adus moartea… Mai departe, Liudmila este prevenită, de nu chiar ușor și duios… învinovățită, cu privire la acea istorie a contemporaneității „războiului rece”, în plină desfășurare: „Dragă Liudmila, numai dumneavoastră / Nu îi cunoașteți pe militariști,/ Ei nu știu ce bomboane, ce colastră/ Le pregătim de-aici, din Ștei, cu spor,/ Praline Hiroșima cât mai multe/ Și dacă fi-le-va iar de bătaie dor,/ Avem în RDG mari catapulte/ Spre-a le-azvârli lor, drept în cap, din zbor,/Să le-amuțească vocile oculte!”
Sunt multe astfel de episoade, epurate de lirism, în mod deliberat, desigur, în care realitatea dură, ca atare, are cel mai greu cuvânt de spus, o realitate la care – mai mult sau mai puțin direct- bogata mină de uraniu din Munții Bihorului era conectată.
Dar eroul nostru are mintea și sufletul orientate – ca niște vectori de forță spiritual – sufletească – spre Moscova, acolo unde hălăduia neasemuita ființă pe care-o diviniza, și mai multe nu. Așa încât, după ce scrisorile îi sunt confiscate, după ce porumbelul voiajor îi este împușcat, îi vine ideea îndrăzneață de deveni el însuși porumbel… adică ideea nebunească, de a fugi chiar cu avionul Antonov 2 ce transporta eșantioanele bogate în uraniu în capitala Uniunii Sovietice, pentru a se întâlni cu Liudmila sa, ascuns într-un container și protejat printr-o cuirasă de plumb împotriva radiațiilor. În acest sens, mituiește un doctor să-i acorde concediu medical, pentru motivarea absenței de la locul de muncă, după ce, în prealabil, obținuse acordul pilotului și co-pilotului avionului AN2. „Mi-au spus să am răbdare, că-ntr-o clipă/ Vom decola de pe aerodrom./ Elice scumpă, draga mea aripă,/ Învârte-te mai repede că-s om/ Schimbat de dragoste, ba-ntr-o tulipă,/Ba în uranicul și greu atom.” Omul dârdâia în acel container, apoi avionul decolează spre Liudmila, peste Munții Apuseni, Transilvania, Bucovina, trece Prutul, Nistrul, ajunge în Kiev: „Ascunde-te-n butoiul tău din cală!/ Îmi ordonă să reîncep iar chinul,/ Pilotul cu mustața grea, pe oală./ Și-mi acceptai iarăși, supus, destinul/ De Diogene rus cu-amorțicneală.” După ce avionul aterizează la Kiev, pentru a face plinul, are loc un control inopinat: „Butoiul ăsta sună-a gol, tovarăși”,/ Aud deasupra mea deznodământul!”, dar Ivanov este salvat de către piloți, prin prezența lor de spirit: „Avertizăm echipa de control/ Că în acest container e filonul/ Ce-ar face bomba pentru un atol;/ De-l descuiați, e riscul ca radonul/ Să ne adoarmă-ndat cu-al lui formol/ Și punem în primejdii avionul…” Scapă cu bine și din această primejdie („Abia acum pricep ce-i Înălțarea,/ Fiindc-o trăiesc pe viu, prin nervi și sânge,/ Că fost-am ca și mort în disperarea/ De-a nu mai fi(…)” Visează cu ochii deschiși: „Promis-am la piloți un chef de-o noapte./ Iar tu să fii amfitrioana noastră:/ Îmbracă rochia cea lungă-albastră,/ Plăcințile să fie bine coapte…” Dar, piloții de pe AN 2 primesc indicații de la turnul de control, de a ateriza pe o altă pistă, mai izolată, a aeroportului Vnukovo din Moscova, pentru că avusese loc o prăbușire de aeronavă. Încărcătura nu mai este controlată și descărcată la aeroportul moscovit, se primește ordinul expres de a se întoarce la Kiev, unde să fie descărcate containerele cu uraniu, din cauza neprevăzutului accident de avion IL 14, pe aeroportul Vnukovo, aeronavă în care se afla o delegație din partea Partidului Muncitoresc Român. A murit din cauza ceții dense și a unei erori umane de pilotaj echipajul sovietic al avionului și un oficial al delegației române (Grigore Preoteasa), delegație care venea să participe la cea de-a 40-a aniversare a Revoluției Bolșevice din noiembrie 1917 (1917-1957) iar printre membrii delegației era și viitorul președinte al României, N. Ceaușescu. Ca să vezi, ce … ghinion istoric, atât pentru amorezul Ivanov, cât și pentru… România, dar, desigur, din cu totul alte motive. Astfel că avionul AN 2 se întoarce la Ștei, iar eroul nostru își „procesează” dezamăgirea și frustrarea, pentru că fusese atât de aproape de Liudmila, (ah, respiraseră împreună aerul Moscovei, al casei lor rusești, nu-i așa?…), dar este hotărât să mai încerce odată, încă un zbor clandestin, ca să-și întâlnească aleasa inimii. „Cine din lume-ar fi putut concepe/ O astfel de-ntâmplare să pățim?…/ Dar nu-i nimic, armura este gata,/ Și-o cos cu plumb și pentru-a doua oară;/ Tu să m-aștepți, Liudmila,-n primăvară,/ Încrede-te în mine, tu ești fata/ Pe care o iubesc, ca-ntâia oară!” – așa se încheie, în cheie optimistă, cu happy-end, totuși, această aventură româno-sovietică, sau… șteiano-moscovită. Pentru că, la scurt timp după aceea, a avut loc retragerea rușilor de pe teritoriul României, și, desigur, Ivanov avea să se afle în brațele Liudmilei, fără să mai călătorească în container și-n cuirasă de plumb …
Credem că, nu întâmplător, sonetele trimise la concursul Festivalului internațional de poezie Lucian Blaga (Lancrăm-Sebeș) au fost distinse cu Marele Premiu la ediția din anul 2017. Este încă o dovadă că sonetul – de astă dată istoricizat, dar și cu intense inflexiuni/ pulsiuni erotice – își probează perenitatea în cavalcada de habitudini ale post și transmodernității întru bucuria nedisimulată a oricărui cititor.

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg