Am cunoscut destui oameni pe cărările pe care am tot umblat. Și abia acum, târziu, am priceput ce dar a fost. Pe atunci nu-mi dădeam seama. Eram prinsă, exista un ritm, mă preocupa să iasă ce anume aveam de făcut. Și, când colo, erau de-a dreptul întâlniri unice. Câteva sunt de neprețuit. Cea mai aleasă e cu munteanca mea fără egal.
De trei ori am stat față în față cu Valeria. Şi m-a biruit. Am intrat în ceva din care n-am mai avut scăpare. Era ca şi cum ai fi dat, deodată, de-o vână de piatră dură. Sau de un şuvoi care te ia pe sus. Ştii asta, pe loc.
Valeria Rîmbetea, o femeie simplă din Luncani. Platforma Luncanilor din Munții Orăştiei, Şureanu, în coastă de Retezat. Născută într-un sat de munte cu case risipite. Una aici, alta pe celălalt umăr de deal, iar între ele văi umbroase, adânci, chiar râpe uneori. De netrecut. Cioclovina se numea satul ei. Lângă Peştera de Apă, din care se revarsă, fierbe tumultuos, râul Valea Mare. Și lângă Peştera Seacă, unde s-a aflat prima fosilă de om din paleolitic. Peştera a tot fost locuită apoi, în neolitic, şi e cotrobăită şi astăzi pentru comorile lui Decebal. Se spune că regele ar fi zăgăzuit firul apei din coridoarele subterane, şi-ar fi îngropat bogățiile şi ar fi dat drumul torentului înapoi. Oricum, s-au descoperit aici coliere cu clopoței de bronz –„tutuli”, mărgele în romburi de aur –„fusaiole”, chihlimbare, perle de aur… Valeria, povestindu-mi, râdea încet. Râdea fără sunet. Doar cu ochii. A deprins toate numele rostite de arheologi, astea şi multe, multe altele. Ce de aur, părea a zice tăcut. Și noi, ce de muncă, până am răzbit. Asta-i, c-am răzbit. Contează altceva?
De măritat, s-a măritat în alt cuib al Luncanilor, în Urşici, sat fără lumină electrică lung timp. Nici când am ajuns eu, nu era încă. Măcar drum au tăiat totuşi în cele din urmă. Drum de car sau maşină. Nu de cal sau de măgar, încărcat cu tărhaturi și desagi, precum cel pe care urca şi cobora mai mereu Valeria.
În multe din satele cu case răsfirate pe padine, coaste şi culmi largi ale Luncanilor, în Cioclovina, Urşici, Alunu, Prihodişte, biserici nu erau. Deloc. După cum nu erau nici cimitire, temetee, țintirime sau progadie, cum li se spunea în partea locului. Şi atunci, ce să vezi, în grădinile caselor răsăreau câteva cruci printre flori. Mormintele. „Morminții” le spuneau ei. Ceva mai tainic și mai cu rost nu știam să fi întâlnit niciunde. Printre flori înalte, mai ales dalii și nalbe, tufe de bujori, abia se ițeau.
Valeria cobora în satele cu biserică, în Boşorod sau în Luncani Vale. La fiece sărbătoare, în fiece duminică, pe orice vreme. Aşa am şi cunoscut-o.
Atunci, la biserica din Luncani Vale, stătea leneşă la soare, pe tocul uşii negre, din bârne unse cu ulei ars de tractor, stătea cu obrăznicie şi nepăsare, o salamandră. În plină zi. Nu-mi părea de loc o blasfemie. Ba era chiar grozavă, superbă. Cu arabescuri galbene pe spatele încordat, gata s-o șteargă oricând. Gata să țâșnească ca din arc. Dinăuntru, psalmodia gutural, pe nas, o voce de cantor. Şopârla părea că se desfată, îmbăiată, mângâiată de cântare. Era uşa femeilor, după cum aveam să aflu. Bisericile, aici, au două intrări, una pentru bărbați şi alta pentru muieri, separat. Nu numai înăuntru, în naos, stau aşezați deosebit, ca cei doi plămâni ai omului. Chiar așa. Nu mă gândisem înainte la asta, dar acum mi-era clar. Cei doi plămâni, prin care omul respiră deopotrivă. Dar sunt despărțiți… Uşa se va fi deschis şi a apărut întâia femeie. Cum a ieșit, dădu de mine zgâindu-mă la salamandră. Petele galbene ale șopârlei îi străluceau de-a dreptul, îmi luau ochii. Muierea, țeapănă, îşi trase colțul baticului şi îmi repezi printre dinți: „Da’, bin’e, nu puturăți s-o zgorniți?! Balaurea asta îi neam cu Ucigă-l Crucea! Tomna aice s-o pus. Afurâsâta!”
Încet, încet, s-au perindat şi au apucat-o pe potecă în jos, una câte una, bătrâne sau fetişcane, neveste sau văduve, femei cu broboade sau basmale, într-un şir lung, lung, cu straiele lor întunecate. Poteca se răsucea și ele coborau, melc nesfârșit. Și le țopăiau uneori, pe haine, prin frunziş, stropi de soare. Jucau pe ele luminițe. Rămâneai pironit ca de vrajă. Mărturisesc că-mi ziceam, petrecându-le cu ochii, – uite Neamul Luncanilor cum se duce la vale…
Deodată, munteanca aprigă păru că şi-a amintit ceva şi se întoarse în curtea bisericii, făcându-şi loc, cu greu. Dând la o parte din cărare, cu opinteli, pe celelalte. „Ce te găsî, Valerie ?!” au sărit la ea mai toate.
A venit glonț la mine. M-a împins uşor spre spate, de parcă voia să mă vadă mai bine. Drept în ochi. Și m-a privit lung, cercetător. Apoi, brusc, m-a strâns cu foc în brațe. „Că nu v-oi fi supărat cu vorba me! Să nu vă fie dă pricină. Văd că bateți Luncanii noşti. Neapărat să viniți şi în Urşici, la min’e, la noi. Îmi zice Valeria lu Ionel al lu Dionisie Rîmbetea. Negreșit să-mi veniți. Vă aștept.”
Părea că mi se întâmplase ceva ciudat, fiindcă ea, nu ştiu cum, dar m-a întrebat și care-i ziua naşterii mele. Așa, din senin. Mi s-a părut nepotrivit, dar am răspuns. Şi, când i-am spus, a bătut din palme – „Asta era! D-apoi, de asta v-am sâmțât îndată, năpraznic, ca pe-o soră a me. Suntem deodată, dântr-o zî şi dântr-un an. V-aştept musai. E clară.” Mărturisesc că, atunci, n-am dat mare atenție potrivelii, dar, de dus, m-am dus mai târziu și în Urşici.
Numele satelor vine, cel mai adesea, de la primul om care a făcut acolo vatră de casă. În padinile astea de sub cer, a venit unul Urşic, după cum, pe cel cu care am legat întâi vorbă aici, s-a nimerit să-l cheme tot asa: Adam Urşic. Ne-am dat binețe și ne-am întrebat de nume. Și ce vânt m-aducea. Grozav. Ia să facă orășenii așa. Vedeam scena în imaginație și m-a pufnit râsul… Urșic s-a uitat lung după mine…
Peste mai bine de un an, aproape doi, de la întâlnirea din Luncani Vale, am ajuns şi eu sus, la satul din pragul norilor. Ii trimisesem veste Valeriei, iar ea se pusese să coacă plăcintă cu caş dulce, umpluse deja păhărele cu vinars, se gătise cu o ie bătrânească şi stătea cu răbdare şi cu nerăbdare. Ca pe ace, dar nemișcată. Stătea în geam printre muşcatele înflorite ca ale nimănui alteia. Ochiuri de geam lucind, cu perdele „rupturite”, brodate adică, prin care se zăreau până hăt departe dealurile. Valuri, valuri de dealuri şi nori destrămați. Nici o casă în jur. Stătea ca la poză, cam țeapănă.
În pridvor, în târnațul comnăriei, bucătăria de vară, trona patul din blăni. În aer liber. Doar se dormea afară vara, deşi era munte. Brr… Gaia m-ar fi luat, că-n zori, scoteai aburi ca locomotiva. Pe strujac, salteaua cu paie, o procoiță ghemuită, țolul, cu care s-au învelit azinoapte… Femeia, stânjenită, a dat-o iute deoparte. Bătătura casei noi, cu multe trepte, fusese tăiată, cioplită direct în munte. Chiar în stânca locului, pur și simplu. Îmi amintesc și mă trece și acum fiorul răcorii. Simt umbra rece a pietrelor, a umbrei, că soarele prea puțin stătea deasupra și se trecea dincolo. Curtea răsufla a frig…
În fiece an, la vremea ieșirii din iarnă, Valeria dădea ocol casei şi şurei, cu jar fumegând, pus într-un cățui. Din vatra aprinsă anume afară. Ca o tămâiere, o fumegare ce purifica și sacraliza, în orice religie. Numai că venea dinainte de creștinism… La „Sâmți”, cei 40 de Mucenici, în 9 martie. Iar de Armindeni, la 1 mai, cocoța copăcelul de mesteacăn sus, sus, pe vraniță, la poartă. Stătea acolo ca un steag. Un străjer, până la anul viitor şi tot aşa. „E bine şi de şerpi, că întruna dai de ei, la coasă, la fân”. Iar când dădea lupul peste oile lor sau intra ursul în sadă, livada de pruni, și pleca cu copacul la subraț, Valeria, ca orice băciță, ştia să chiotească. Era de mare folos asta. Chiot de noapte, lung, gutural, spăimos, de alungare. Terminat brusc, tăiat. Țuuuuui-Hî. Țuuuuui-Hî. Cu totul altfel de cât cel de zi, scurt, chemător, când anunțai doar că eşti acolo. Dădeai semn celor aflați cu turme pe alte dealuri… Țui-Hî. Țui-Hî. Atâta tot. Și ursul se retrăgea. Se știa că nu-i plăceau zgomotele stridente.
Tot în ocol, de alături, de pe pragul casei vechi, ne ieşise în întâmpinare o bătrână. Mama Valeriei, venită și ea aici din Cioclovina. Măruntă, cu ochi cât roata şi luminițe hâtre în ei, cu o mână în „şurț’’ şi cu cealaltă îmbrățişând, ca pe-un tovarăş, de toartă, o cruce mărişoară. Ieșise să mi-o arate. Chiar așa. Crucea ei! Pictată în verde-albastru şi cu chipul lui Iisus, cum le făcea cândva Ioana Bodea Sufletoaia din Târsa. „Sufletoaia”, ce strașnic nume! Câte astfel de cruci nu-i trecuseră prin mâini. Și meștera când le meșterea, totdeauna se gândea la cel ce-i va fi pusă la cap crucea. Și-l amintea, poate îl boscorodea, negreșit îi vorbea și-l ierta. Doar se vor fi cunoscut bine. Sufletele li se legau acum pe veci, așa cum au viețuit o vreme, dimpreună sub cerul ăla.
Numai că pe crucea asta i-o făurise bătrânei unul tânar, acu’ vreo şapte ani şi apucase să moară el, bietul, mai înainte. Ochii băbuței-i jucau a zâmbet șiret. Nu-și desfăcea gura a râs. Pe cruce, un pătrat alb, loc lăsat anume pentru scrierea datei „ei”. Numele îi era deja pus. Pentru asta, pentru că-și vedea numele înscris acolo era chiar mândră. În rest, era împăcată, pregătită. „Şi ce dacă mi-o scri-o, am trăit destul! Acuși mi-or scri-o și pe zâua aia”, părea a zice privirea aceea veselă, stăruind apoi în mintea mea. S-au întipărit în mine ochii băbuței și am plecat cu ei…
Bătrâna o fi odihnind acum printre „morminții din grădinuță”. Aşa se îngroapă oamenii aici, nu? În livadă sau chiar în bătătură, printre bujori şi dalii, flori nalte, abia de vezi locul. Abia de-l ghicești. La 40 de zile, se pune o cruce nouă, cu ciocoți, ciucuri negri de lână. Și nu se mai înnoieşte. Crucile de lemn se surpă încet, rămân o vreme rezemate de-un pom, de gard, căzute la pământ. Muşuroiesc uşor şi doar o grămăjoară de pietre, scoase de pe loc la o înmormântare, mai dau de veste c-ar fi fost acolo osemintele cuiva, altcuiva… În fiece grădină, 4–5 cruci, nu mai mult. Cele dinainte s-au măcinat, s-au buruienit, s-au înierbat… Sunt alor tăi, ți-s dragi, ți-s de folos, nu sperie niciodată pe nimeni, dimpotrivă. N-ai să vrei nicicând să fii de ruşine în fața lor, ci de toată isprava. Arunci ochii afară pe geam și știi că ei te văd. Te veghează. Te apără. Vorbești cu ei. Ori tare, ori în gând, cum ți-e voia…