Consiliul
Județean Cluj

România
100

weekly magazine in english,
romanian and italian

Spații moromețiene

Spații moromețiene

Spațiul în care evoluează Ilie Moromete este acela descris de Andrei Oișteanu în Utopograma satului tradițional, având ca punct central vatra casei, „un centru consacrat și stabilit într-un mod magico-ritual cunoscut”, în jurul căruia se află pridvorul (la Marin Preda, prispa), grădina, curtea, apoi spațiul mai larg, al satului, urmând hotarul, care „delimitează moșia (țarina) satului de spațiul natural rămas în exterior” (Andrei Oișteanu, Ordine și Haos. Mit și magie în cultura tradițională românească, Iași, Editura Polirom, 2004, p.433).
Pridvorul (în roman, prispa) este „un spațiu intermediar (afară / înăuntru), care nu e nici în curte, nici în casă, fiind în același timp și în una și în cealaltă” (Andrei Oișteanu, op. cit., p. 432). Pe prispă Moromeții dorm până când se face frig (un mod de a se abandona în fond naturalului), însă pe aceeași prispă Ilie Moromete vorbește cu Niculaie despre școală, învățătură, despre carte ca ipostază a aceluiași cultural care îl ispitește pe inteligentul țăran din Câmpia Dunării, condiționat sever de realitatea din preajma războiului.
Locul unde se consumă o experiență decisivă pentru Ilie Moromete este grădina care presupune în primul rând „introducerea ordinii într-un spațiu al dezvoltării dezordonate și iraționale și punerea unui hotar între o lume dezlănțuită și o lume care refuză formele violente”. Prin grădina ca semn al creației, omul „reproduce în mic ceea ce dincolo de ziduri există la proporții uriașe și exclude dintre zidurile grădinii tot ceea ce poate produce neliniște, spaimă, durere. Lumina mitică ce înconjoară ideea de grădină, de paradis, e dată tocmai de alungarea durerilor în afara zidurilor. Edenul este o grădină a blândeții și strălucirii veșnice”(Mihai Ungheanu, Marin Preda. Vocație și aspirație, Timișoara, Aditura Amarcord, 2002, p.130). Criticul se referă la imaginea grădinii invadate și decăzute ca „o metaforă a întregii opere a scriitorului”, spațiu care „cade sub demnitatea sa veche prin năvala stihiilor”(Mihai Ungheanu, op. cit., p. 132).
Moromete taie salcâmul din mijlocul grădinii, socotit copacul edenic, un „axis mundi”, dublul său vegetal (Eugen Simion), ori un simbol al demnității și verticalității țărănești. Gestul său presupune o pregătire atentă și o mișcare aproape ritualică, asupra cărora scriitorul insistă de altfel. Momentul ales este al dimineții, înainte de răsăritul soarelui asociat luminii și creației, un timp în care bocetele prevestesc moartea unei condiții. Tăierea salcâmului marchează într-adevăr momentul în care Ilie Moromete se desparte definitiv de mentalitatea satului, a țăranului din Siliștea Gumești, pentru care salcâmul are semnificații profunde ori valoare de simbol.
Cel pe care Moromete îl alege spre a-l însoți este nu întâmplător Nilă, cel mai puțin dotat dintre băieți, cel care nu înțelege și care trebuie să se mire pentru a trăi astfel un moment revelator. Poate că este încercarea lui Moromete de a-l iniția pe inocent într-un alt mod de a gândi. În această situație detaliile secvenței trebuie luate în seamă. Ilie intră în grădină urmat de Nilă, căruia îi deschide calea („Moromete deschise poarta grădinii și-i făcu iarăși semn să vină după el”), trecând amândoi printr-o poartă care, după cum menționează dicționarul de simboluri, marchează schimbarea unei condiții. Mai mult, Nilă trebuie să ia „securea ailaltă, aia veche”, pe care s-o folosească într-o situație nouă, ca semn al metamorfozei despre care vorbeam. Să mai amintim și faptul că puținele cuvinte ale lui Nilă se rezumă la întrebarea „unde mergem?”.
Salcâmul este reper și emblemă a satului, coroana sa având o autentică „boltă” ce-l impune ca imagine a întregului. Copacul are semnificație și valoare afectivă pentru ceilalți, nu însă pentru Moromete. Pentru oamenii din Siliștea Gumești el este salcâmul ăsta, dar mai ales, salcâmul, de care ei sunt legați în primul rând afectiv: „Toată lumea cunoștea acest salcâm. Copiii se urcau în el în fiecare primăvară și-i mâncau florile, iar în timpul iernii jucau mija, alegându-l ca loc de întâlnire (…).Ajungând la capătul ghețușului, vrând-nevrând, copiii îmbrățișau tulpina salcâmului, lipindu-și obrajii înfierbântați de scoarța lui neagră și zgrunțuroasă”. Ilie Moromete privește salcâmul ca pe un obiect care, vândut lui Tudor Bălosu, potolește pentru un timp gura nesățioasă a lumii, îngăduindu-i să se bucure de relativa sa independență.
Poiana fierăriei lui Iocan se impune în roman ca un centru autentic, prilejuind discuțiile din timpul duminical, al sărbătorii, vorbele personajelor fiind umbre pale ale Cuvântului la care omul unui timp istoric nu mai are acces. În acest posibil centru al satului, Ilie Moromete are nostalgia unei alte lumi, ideale, nu atât a politicului, cât a reflectării politicului (la care are acces prin lectură) în cuvântul pe care țăranul îl percepe ca pe o realitate concretă. Prin lectura ziarului, personajul se integrează la modul imaginar unui alt univers, dintr-un București care fascinează și care, după cum remarca Alexandru Dragomir în lectura platoniciană a piesei lui Caragiale, are ecouri semnificative în provincie.
În aceeași poiană, Din Vasilescu, pe care detalii semnificative îl propun ca fiind Artistul, modelează din lut capul lui Ilie Moromete, trecându-și consăteanul din spațiul real, al satului, în universul artei, care-i scoate în evidență personajului ceea ce are el esențial, în special singurătatea ca marcă a independenței sale definitorii: „Era așa cum îl cunoșteau ei, dar parcă era singur, fără familie, fără Iocan și Cocoșilă, fără Dumitru lui Nae și… fără parlament”. Mai mult decât atât, contează însă felul în care Moromete privește și acceptă „opera” lui Din Vasilescu: precum Ulise, care, după George Steiner, plânge ascultând cum sunt povestite propriile isprăvi, îndurerat nu atât de pierderea camarazilor săi, ci fiindcă se gândește că el însuși a trecut în poveste și în artă, murind în felul acesta simbolic, Moromete își privește în tăcere chipul modelat din lut și trecut prin foc, înfiorându-se la gândul trecerii sale în alt-ceva: „Moromete aruncă și el o privire spre poliță dar își lăsă iar fruntea în pământ, ca și când n-ar fi văzut nimic.”
Ilie Moromete se dovedește „cel din urmă țăran” (formulare prin care Nicolae Manolescu surprinde convingător condiția personajului) prin definitoria sa „ezitare” între natural și cultural, cu puternice ecouri în interiorul personajului marcat de această relație sau, după același Andrei Oișteanu: „Relația natură-cultură nu se consumă (numai) în afara omului, ci (mai ales) înăuntrul lui”(Andrei Oișteanu, op. cit. p. 430).
Personajul lui Marin Preda nu lasă nicio clipă măcar impresia că l-ar bucura un anumit loc, după cum nu manifestă niciodată un gest de afecțiune pentru ceea ce are, pentru pământ în primul rând. Mereu invocata lui independență capătă din acest unghi alte semnificații: această independență pe care i-o asigură pământul nu trebuie percepută exclusiv social, ci ca atitudine a individului față de lume. Cu aproape jumătate de veac înaintea lui Moromete, la hotarul satului un țăran săruta pământul, în contextul unor profunde semnificații mitico-simbolice. Ilie Moromete nu sărută pământul, după cum nici nu este nici dispus să vadă în copacul tăiat pentru a hrăni nesățioasa gură socială a realității altceva decât arborele care, vândut pentru utilitatea lemnului său, i-ar putea asigura, măcar pentru o vreme, liniștea meditativă de care el are atâta nevoie.
În finalul romanului, Ilie Moromete este nu întâmplător surprins tocmai în spațiul în care personajul rebrenian se închina pământului. O scenă memorabilă se consumă în locul care „delimitează moșia (țarina) satului de spațiul natural rămas în exterior”, hotarul, limită dintre satul ca organizare, ca un cosmos și ca o certitudine a creației în ultimă instanță, de exteriorul nelimitat, de câmpia care, după tăierea salcâmului, năpădește împrejurimile. Fără veșmintele scumpe ale prințului danez și fără să țină în mână capul bufonului, țăranul din Câmpia Dunării meditează, tocmai la acest hotar, la fel de profund, asupra autenticității propriei existențe dar, mai ales, asupra relației sale cu lumea: „Mi-a arătat mie cineva un drum mai bun pentru ei pe care eu să-l fi ocolit fiindcă așa am vrut eu? S-au luat după lume, nu s-au luat după mine! Și dacă lumea e așa cum zic ei și nu e așa cum zic eu, ce mai rămâne de făcut?! N-au decât să se scufunde! Întâi lumea și pe urmă și ei cu ea.”

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg