Marii inițiați care dirijau misteriilor antice urmăreau constant să-l introducă pe aspirant la realizare spirituală într-un proces complex de metamorfozare (devenire, transformare, perfecționare) din care, în final, să rezulte un om asemenea Zeului. În linii generale, parcursul autentic inițiatic a rămas neschimbat până în zilele noastre iar acesta presupune două etape distincte care, în antichitate, erau denumite generic micile şi marile misterii. Per total, în economia procesului inițiatic, micile misterii (Orizontala) nu sunt altceva decât o treaptă pregătitoare, subsecventă şi absolut indispensabilă pentru ca recipiendarul să se califice şi să poată fi admis spre a parcurge stagiului următor – marile misterii (Verticala). Aşa cum am sugerat într-un articol anterior, micile misterii presupun, la rândul lor, două etape clar definite sub aspectul exercițiilor ce se impun a fi urmate de către aspirantul aflat pe cale. Prima dintre etape are drept conținut exersarea tăcerii şi ascultării în paralel cu despătimirea (eradicarea viciilor şi cultivarea virtuților), în timp ce următoarea etapă este dedicată în întregime, trăirii la propriu a comuniunii fraterne şi a camaraderiei întru lucrare şi elevare spirituală.
În această ultimă etapă a inițierii, cea a comuniunii fraterne, procesul învățării şi ascultării capătă noi şi nebănuite valențe comparativ cu ascultarea de la stagiul uceniciei. Pe cale de consecință, asocierea aspirantului cu ceilalți frați aflați, ca şi el, pe același drum al cunoașterii de Sine devine necesară şi obligatorie. Mai mult decât atât, asocierea despre care vorbim trebuie să fie guvernată exclusiv de acel deziderat suprem și deosebit fecund al întrajutorării şi solidarității fraterne. Asocierea oamenilor – temporală sau permanentă – este, în sine, generatoare de puteri deosebite ce se pot manifesta prin sacrificiu de sine, persuasiune, emoție creatoare etc. Ca atare, în tot acest stagiu intermediar, maestrul (îndrumătorul duhovnicesc) îi va solicită cu insistență căutătorului de lumină mai multă toleranță, compasiune, integrare în colectiv, dăruire, empatie şi, în genere, o convivialitate superioară şi plină de solicitudine în relația cu ceilalți frați. Drept consecință, după un oarecare timp trăit într-o asemenea atmosferă, modelarea aspirantului de către grupul inițiatic din care face parte devine nu doar evidentă şi benefică prin efectele sale spectaculoase în planul elevării spirituale, ci şi determinantă sub toate celelalte aspectele.
În ortodoxie, tot acest parcurs esențial pentru formarea aspirantului, pe care iată, îl prefigurăm aici într-o versiune sumară, este conținut în ceea ce se numeşte “viața de obşte”, o comuniune întru spirit fratern, trăită la propriu, zi de zi, în cadrul unei colectivități monahale. Viața mânăstirească, în ansamblul său, se alcătuiește din «ascultările» pe care fiecare frate în parte le înfăptuiește cu abnegație și cu deplină devoțiune. În plan personal, amprentarea efectivă a individului ce “viețuieşte” într-un astfel de aşezământ de către grupul din care face parte se produce în mod firesc și natural, ca rezultat al acestui proces tradițional de plămădire și coacere treptată care are loc în cadrul oricărei comunității inițiatice. Fratele nostru este viața noastră! – obişnuia să spună Sfântul Siluan Athonitul.
Tot astfel, companionajul operativ din evul mediu nu era, în esență, nimic altceva decât o formă lucrativă bazată pe practicarea unei meserii. Aceasta lucrare săvârșită împreună de către frați reprezenta un acoperământ pentru dimensiunea inițiatică – cea esențială și fundamentală – care, din afară grupului, era perfect insesizabilă și, astfel, bine protejată de curiozitatea şi eventuala ingerință a profanului. De precizat aici că, în realitate, masoneria medievală nu avea decât un singur grad – companionul sau calfa de meserie, cum i se mai spunea, pe atunci; dat fiind că neofitul din acele vremuri nu era decât un simplu novice pus la încercare în vederea unei eventuale inițieri, ucenicia, ca treaptă în sine, nu necesita un ritual de trecere specific și distinct.
Pentru ca lucrarea săvârșită în comun, de către companioni, să fie rodnică sub toate aspectele, René Guénon menționează trei condiții fundamentale: (i) munca să fie autentic utilă din punct de vedere social, (ii) lucrarea să fi fost sacră şi să fi inspirat sentimente de venerație şi, apoi, (iii) aceasta să fie executată fără cusur. În atare condiții, spiritul de întovărăşire al celor ce înfăptuiesc o împreună-lucrare poate fi, şi el, un ingredient deosebit de stimulativ şi, de aceea, nu doar necesar, ci și indispensabil sub aspect formal şi atitudinal. Într-un climat de o totală dăruire, iubire fraternă şi devotament față de idealul lucrului bine conceput şi executat, companionii au demonstrat, de nenumărate ori în istorie, că pot muta, cu adevărat, munții din loc. De altfel, numeroase înfăptuiri grandioase ale umanității au rezultat în urma unor eforturi comune, pe deplin asumate, după ce în prealabil, cineva inspirat a proclamat un ideal demn de a fi urmat. În aceste sens, pentru francmasoni adevărați, glorificarea muncii înseamnă a sublinia aceasta printr-o calitatea a stării de spirit, printr-un mod de a fi şi de a trăi mai cu seamă prin artă şi prin felul de-a face fiecare bine lucrul său. Această atitudine cere, clipă de clipă, vigilență şi luciditate în lucrarea sau opera pe care zilnic o avem de înfăptuit.
Iată cum concluzionează Guénon cu privire la această problemă a «preamăririi muncii» care, în opinia sa: …răspunde unui adevăr de ordin profund; dar maniera în care oamenii din epoca modernă o înțeleg în mod obişnuit nu este decât o deformare caricaturală a noțiunii tradiționale, mergând până la a o întoarce pe dos. În fine, nu se preamăreşte munca prin discursuri vane, ceea ce nu ar avea nici un sens plauzibil; dar munca însăşi este «preamărită», adică «transformată», când în loc de a nu fi decât o activitate profană, constituie o colaborare conştientă şi efectivă la realizarea planului Marelui Arhitect al Universului. În plus, prin glorificarea muncii sale, un companion din acele vremuri trebuia să fie decus în labore (devotat muncii) şi să înțeleagă în mod superior necesitatea integrării efortului său curent într-o formă de întovărăşire în cadrul unei lucrări concrete (înălțarea unei catedrale, de pildă). În paralel, companionul avea de parcurs împreună cu frații săi un efort de elevare morală şi spirituală. Înainte de toate, aceasta i se solicita unui companion, anume, să fie devotat muncii sale de zi cu zi. In extenso, mulți binefăcători ai omenirii au rămas în memoria colectivă pentru rezultatul muncii lor, pentru o invenție, o capodoperă, o decizie înțeleaptă iar noi, astăzi, îi pomenim cu venerație şi recunoştință. Pentru cel care n-a avut şansa iluminării (fotisis) în mod nemijlocit, munca dusă până la sacrificiu este instrumentul cel mai la îndemână prin care poate obține nemurirea. Asocierea numelui său cu o descoperire, o carieră încununată cu succes, o realizare deosebită constituie garanția că generațiile viitoare îşi vor aminti de faptul că el n-a trăit în zadar.
Glorificarea muncii şi a spiritului fratern (similară cu ascultarea din ortodoxie) constituie îndemnul fundamental la gradul de calfă. Aspirantului i se cerea imperativ să nu-și irosească viața tânjind, în zadar, după idealuri himerice, ci să se angajeze cu toată ființa sa în munca obişnuită, aşa cum venea aceasta, la rând, în viața de zi de zi. I se cerea, de asemenea, să caute să înțeleagă planul divin şi să se conformeze acestuia încercând, cu slabele lui puteri omenești, să fie coparticipant conştient la Creația lui Dumnezeu și să aibă puterea de a accepta orice sacrificiu pentru lucrarea la care era chemat.
Cum spuneam, pe lângă activitatea curentă – proiectarea şi construirea edificiilor sacre – în cadrul acelor colegii, bresle sau corporații meşteşugăreşti medievale, se derulau procesiuni inițiatice tradiționale (ritualuri) menite să asigure companionului inclusiv acea mult râvnită realizare în plan spiritual despre care maeștrii aminteau aluziv, din când în când, pe timpul lucrărilor curente. Fără să se spună explicit, prin aceste demersuri consacrate se urmărea nu doar transmiterea unei influențe spirituale ci, îndeosebi, parcurgerea de către individ a unei perfecționări morale şi spirituale şi, împreună cu aceasta, a unei restabiliri cât mai complete a statutului de om primordial. La apogeu, aceasta echivala cu atingerea statutului de homo universalis (chen-jen, omul veritabil din taoism sau jivan muhti, omul eliberat din hinduism) și avea drept corolar trăirea lăuntrică a iluminării așa cum era aceasta sugerată prin ritual şi simbolistică. Ramana Maharishi a sintetizat acest final de proces, pentru omul modern, folosind următoarea formulare cu valoare de efigie: Cel care îl vede pe Dumnezeu fără a vedea Sinele, nu vede decât o imagine mentală. Cel care vede Sinele, îl vede pe Dumnezeu. Cel care, anihilându-şi complet simțul egoului, vede Sinele, L-a găsit pe Dumnezeu deoarece Sinele nu există separat de Dumnezeu. Prin poziționarea sa intermediară între parcursul uceniciei (katharsis – despătimirea, eradicarea viciilor şi cultivarea virtuților) şi cel de măestriei (desăvârşirea, teosis), întovărăşirea întru lucrare are un rol precumpănitor în cadrul procesului inițiatic de parcurgere a labirintului mundan (drumul sinuos, în plan orizontal, de la periferie către centrul Ființei).
În plus, pe lângă elevarea spirituală și morală a individului, prin întovărăşirea întru lucrare se realizează şi construcția ființei colective – acea entitate complexă numită, uneori, egregor. În acest sens, fiecare colectivitate dispune …de un ordin subtil constituit […] din aporturile tuturor membrilor săi trecuți sau prezenți, şi care, […] este cu atât mai considerabilă şi mai susceptibilă de a produce efecte cu atât mai intense cu cât colectivitatea este mai veche şi se compune dintr-un număr mai mare de membri. Spre deosebire de cadrul profan unde un egregor poate fi folosit pentru obținerea de rezultate limitate şi strict corporale (materiale), în cadrul organizațiilor inițiatice tradiționale şi regulare, membrii colectivității pot utiliza forța subtilă la care au acces, inclusiv, în vederea realizării spirituale ascendente sau descendente, după caz. Pentru aceasta, ruga conştientă a fraților se adresează direct entității colective astfel cum se prezintă aceasta la un moment dat.
În prezent, puterea (energia) psihică a individului și a grupului, deopotrivă, au fost puse în evidență inclusiv de către cercetarea științifică. Prin urmare, se știe acum cu certitudine, că ființa umană dispune de o forță uriașă (factorul psihologic) pe care însă, omul nu o poate stăpâni decât dacă devine pe deplin conștient de valoarea acesteia și îi conferă, ca atare, o utilitate concretă și o întrebuințare corespunzătoare. Energia psihică poate fi benefică sau malefică, în funcție de utilitatea atribuită, aceasta putând fi inclusiv „stocată” într-un egregor. Sacerdoții antici au cunoscut această putere și au utilizat-o în edificarea construcțiilor sociale trecute care, în succesiunea lor cronologică, alcătuiesc ceea ce numim astăzi istoria umanității. Pentru toate acestea la un loc, o organizație inițiatică (depozitară aşadar, a ceva subtil de ordin supraindividual) nu trebuie privită ca fiind un simplu grup oarecare de indivizi, o adunare inertă şi incapabilă de a determina evenimentele realității. Egregorul născut şi întreținut în cadrul unui asemena grup nu reprezintă doar un instrument eficient şi inefabil de comunicare între oamenii, ci şi o forță deosebit de puternică capabilă să integreze cu eficacitate energia și acțiunile oamenilor sau, dimpotrivă, să producă divizare şi dezordine dacă interesele o cer, căci, un egregor poate genera nu doar iubire, ci și ură, viață sau moarte, în egală măsură.
În toate cărțile sfinte se arată că ființa umană este o fărâmă din Lumina cea mare. Dumnezeu este în noi şi în tot – se spune în Cartea Legii Sacre. Pe de altă parte, prin simbolistica cercului rezultat din împreunarea mâinilor (lanțul de unire) se face trimitere la o entitate superioară obținută ca urmare a asocierii fraților în spirit (gânduri, n.n,) şi-n simțiri (emoții, sentimente, n.n.). În aceste condiții, unirea fraților întru Domnul prin alcătuirea unui cerc ritualic înseamnă o concentrare de energie divină adunată, astfel, la un moment dat, din voință comună, pentru ca prin puterea gândului şi a sentimentelor, să se determine o influență asupra evoluției omului şi societății. Legea atracției universale ne învață acest sublim adevăr şi anume că putem determina evenimentele prin forța intelectului şi prin atitudinea noastră şi, cu atât mai mult, prin mentalurile reunite conștient într-un egregor. Simbolurile sacre […] ne conduc spre esența a ceea ce înseamnă a fi om. Chiar şi în cultura contemporană occidentală, dominate de raționalism, consumerism şi inovație vizuală, simbolurile împărtăşite continuă să ne modeleze arhitectura mentală şi emoțională. Dorința de a articula interconexiunile universului şi locul nostru în interiorul său reprezintă o nevoie specific umană, nevoie pe care o avem în comun cu strămoşii noştri cei mai îndepărtați.
Deși perfectă (în sensul că nu-i lipsește nimic) Creația divină nu este finită sub toate aspectele, aceasta presupunând o continuă transformare şi intervenție în cadrul căreia omul poate deveni copartaș la înfăptuirea planului divin. Totul este o continuă devenire. Aceasta vrea să spună Heraclit când afirmă că nu suntem de două ori aceeaşi ființă, noi nu ne scăldăm de două ori în apa aceluiaşi râu; în momentul când punem mâna pe un lucru, el încetează deja a mai fi ceea ce era. Ca atare, omul inițiat, conştient de Sine și de misiunea sa va participa neîncetat la Opera divină, prin gândurile, sentimentele şi acțiunile sale. Dumnezeu a făcut grâul iar omul, continuând planul celest, a produs, la rându-i, pâinea noastră cea de toate zilele! Dumnezeu a modelat lagunele iar omul a construit, în calitatea sa de coautor al Creației, splendida Veneție şi exemplele pot continua la infinit! Cu foarte mult timp în urmă, homo sapiens a înțeles că se poate îndumnezei numai şi numai dacă are puterea de a se dărui pe deplin și de a se sacrifică pe Sine întru desăvârşirea Creației divine. Non nobis Domine, non nobis, sed nomini Tuo da gloriam! – spuneau Templierii pentru a-și justifica acțiunile lor în plan mundan.
Un egregor – ființă psihică colectivă, edificată în cadrul unui grup inițiatic autentic – trebuie să fie întreținut printr-o practică ritmică şi conştientă. Astfel atelierul respectiv capătă o aură de sacralitate şi o direcție de acțiune. Ritualurile utilizate în prezent la gradul de calfă au o încărcătură ezoterică semnificativă şi, deopotrivă, o importanță specială în ceea ce priveşte eficacitatea întregului demers. Textele ritualice trăite la cald şi cu sinceritate de către frați pot contribui la consolidarea unui egregor benefic în grupul lor inițiatic chiar dacă îndemnul de glorificare a muncii vine, cumva, în dezacord evident cu tendința omului obişnuit de a căuta calea facilă, efortul minim şi, în general, sustragerea de la orice ar însemna angajament pentru înfăptuirea unei opere. Omul încearcă, în genere, să-l imite pe Artizanul divin şi într-o măsură oarecare chiar este coparticipant involuntar la Marea operă. Tocmai de aceea, roadele muncii inițiatului – conştient de natura sa divină – sunt mult mai în acord cu planul și opera Marelui Arhitect al Universului, în comparație cu cele ale unui profan insensibil la sacru.