Filiația desemnează legătura de descendență dintre o persoană și fiecare dintre părinții săi1.
Filiația apare ca ceva firesc și natural, căci, în fapt, fiecare copil are doi părinți. Însă, dincolo de valența biologică, filiația are și o valență juridică, producând o serie de efecte sancționate legal. Unele dintre acestea se înscriu în sfera relației dintre părinți și copii lor minori, primii având obligația de a se îngriji de creșterea, educarea și supravegherea copiilor, precum și de a asigura întreținerea acestora, iar la rândul lor, copii au obligația de a oferi întreținere părinților ajunși în nevoie. Apoi, de filiație se leagă și efecte din domeniul dreptului succesoral, moștenirea fiind construită în jurul legăturii de rudenie. Odată stabilit că Secundus este fiul lui Primus, cel dintâi are vocația de a culege moștenirea lăsată de Primus, cât și de a veni la moștenirea bunicilor sau a altor rude colaterale pe linia tatălui. De asemenea, anumite interdicții legale sunt întemeiate pe legătura de rudenie, care are ca primă formă filiația, căci odată stabilită legătura dintre părinți și copil, este stabilită și legătura dintre copil și rudele părintelui. În acest sens, Codul civil interzice căsătoria între rudele în linie dreaptă și rudele în linie colaterală până la gradul al patrulea inclusiv. Legătura de rudenie are valențe juridice și în sfera dreptului penal, infracțiunea de omor având o formă agravată dacă victima este rudă cu autorul.
Astfel, apare pe deplin justificată reglementarea legală privind stabilirea filiației. În esență, reglementarea se referă la modurile în care poate fi stabilită filiația, prin recunoaștere sau prin intermediul unei acțiuni în justiție, precum și la condițiile impuse de fiecare formă se stabilire a filiației.
Cum filiația desemnează legătura copilului cu părinții săi, reglementarea vizează atât filiația față de mamă, cât și filiația față de tată. Între aceste moduri de stabilire a filiației există diferențe dictate de realitatea biologică.
Filiația față de mamă, rezultă din faptul nașterii, mater semper certa este. Dovada filiației se face prin actul de naștere întocmit în registrul de stare civilă și cu certificatul de naștere eliberat pe baza acestuia. Actul de naștere se întocmește la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor, având la baza declarația de naștere făcută de oricare dintre părinți, fiind suficientă fie declarația tatălui fie declarația mamei, neimpunând-se prezența ambilor părinți. Alături de declarația verbală, este necesar să fie prezentate: actul de identitate al mamei; actul de identitate al declarantului, certificatul de căsătorie al părinților, dacă este cazul, precum și certificatul medical constatator al nașterii. Acest din urmă certificat nu se confundă ceea ce denumim uzual certificatul de naștere. Certificatul medical constatator al nașterii este un document care atestă nașterea și care alături de declarația părților stă la baza întocmirii actului de naștere, iar pe baza actului de naștere se eliberează certificatul de naștere utilizat în contextele în care se impune dovada stării civile.
Pot exista însă situații în care nașterea nu a fost înregistrată în registrele de stare civilă sau copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți. În aceste situații, chiar dacă faptul nașterii este cert, pentru a fi produse efectele juridice atașate filiației, este necesar ca legătura să fie dovedită. Legea permite mamei să recunoască copilul prin act autentic sau printr-o declarație făcută la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau chiar prin testament.
Recunoașterea care nu corespunde adevărului, poate fi contestată oricând, de orice persoană interesată, indiferent de buna sau reaua-credință a autorului recunoașterii. Luând un exemplu ipotetic, recunoașterea unui copil făcută de o persoană, știind că actul său nu corespunde adevărului, dar care are interesul de a beneficia de întreținere din partea copilului recunoscut, poate fi contestată atât de copilul recunoscut, precum și de orice rudă a acestuia.
Dacă filiația față de mamă nu poate fi stabilită prin certificatul constatator al nașterii, cum este cazul unui copil abandonat imediat după naștere și găsit ulterior, când este evident că nașterea nu a fost înregistrată și nici nu a fost întocmit certificatul constatator, atunci revine mamei rolul de a recunoaște copilul. Dacă nici mama nu îl recunoaște, copilul poate recurge la o acțiune în stabilirea filiației față de mamă. După sesizarea instanței, copilul poate folosi orice mijloc de probă pentru a demonstra legătura de descendență.
Pot exista și situații în care stabilirea filiației implică contestarea filiației stabilite în mod greșit. În aceste ipoteze în actul de naștere este menționată ca mamă o anumită persoană, însă această mențiunea nu corespunde adevărului biologic. În cazul în care în maternitate înainte de întocmirea actului de naștere, copii au fost substituiți între ei sau a fost înregistrată ca mamă o altă femeie, dovada filiației se poate face prin orice mijloc de probă.
În sens biologic, paternitatea rezultă din concepția unui copil de către un bărbat, juridic legătura dintre un copil și bărbatul care este considerat tată este desemnată prin filiația față de tată.
În stabilirea filiației față de tată un rol central în joacă căsătoria părinților. Astfel, copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei este prezumat că îl are ca tată pe soțul mamei. Pentru a fi aplicabilă prezumția, se impune ca filiația față de mamă să fie stabilită, căci este evident că în ipoteza în care mama nu este cunoscută, nu se poate stabili dacă aceasta a fost sau nu căsătorită. Apoi, se mai impune ca mama să fie căsătorită la momentul nașterii sau la momentul concepției. Acest din urmă moment nu poate fi determinat cu precizie prin mijloace obiective, fiind utilizată o prezumție, considerându-se că timpul legal al concepției este intervalul cuprins între a trei suta și a o suta optzecea zi dinaintea nașterii. Această prezumție se întemeiază pe îndatorirea soților de a conviețui și de a respecta obligația de fidelitate.
Paternitatea copilului din căsătorie se stabilește exclusiv prin această prezumție. Un copil conceput sau născut în timpul căsătoriei nu poate fi recunoscut de către o altă persoană, chiar dacă aceasta din urmă este tatăl biologic al copilului.
Însă, prezumția nu are o putere absolută. Puterea relativă a prezumției este impusă chiar de realitatea vieții de zi cu zi în care pot fi regăsite situații când tatăl biologic al unui copil este o altă persoană și nu soțul mamei. Astfel, paternitatea copilului din căsătoriei poate fi înlăturată pe calea acțiunii în tăgada paternității. Prin această acțiune se urmărește, în esență, a se stabili că soțul mamei nu este tatăl copilului. Fiind vorba despre stabilirea unei stări de fapt, este admisibil orice mijloc de probă, expertiza medico-legală a filiației având un rol important.
Sfera persoanelor care pot formula acțiunea în tăgada paternității este restrânsă la soțul mamei, copil, mamă și la tatăl biologic.
Spre deosebire de acțiunea în tăgada paternității, care poate fi formulată de un număr restrâns de persoane care urmăresc să demonstreze că deși sunt întrunite condițiile de aplicare a prezumției de paternitate, soțul mamei nu este tatăl biologic, acțiunea în contestarea filiației față de tatăl din căsătorie poate fi formulată de orice persoană interesată. Această din urmă acțiune tinde să arată că nu sunt întrunite condițiile de aplicare a prezumției de paternitate. În cadrul acestei din urmă acțiuni nu este suficient dovedirea faptului că mama a avut relații extraconjugale sau că soții au fost despărțiți în fapt ci are ca obiect demonstrarea fie a faptului că, concepția a avut loc după divorțul părților sau că nașterea a avut loc înainte de încheierea căsătoriei. De exemplu, dacă printr-o hotărâre judecătorească soțul mamei a fost declarat mort, iar data decesului a fost stabilită ca fiind o dată anterioară concepției copilului, nu sunt întrunite condițiile cerute de lege pentru aplicarea prezumției de paternitate2, copilul fiind conceput în afara căsătoriei, care a încetat la data stabilită ca fiind data la care a decedat soțul.
Există situații în care părinții nu sunt căsătoriți, însă aceasta nu constituie un impediment în stabilirea filiației copilului, spre deosebire de sistemele de drept, cum este cel musulman, care recunoaște doar filiația bazată pe căsătoria părinților, copilul din afara căsătoriei neputând să își stabilească filiația față de tată nici prin recunoaștere nici prin intermediul unei acțiuni privind filiația.
În ipoteza în care părinții nu sunt căsătoriți, filiația față de tată se stabilește fie prin recunoaștere, un act voluntar făcut de tată, fie prin intermediul unei acțiuni în justiție. Și în cadrul acestei acțiuni este utilizată o prezumție legală, dacă se dovedește că pretinsul tată biologic a conviețuit cu mama copilului în perioada legală a concepției, acesta este considerat a fi tatăl copilului. Prezumția nu are puterea prezumției de paternitate, ci are un caracter relativ, putând fi înlăturată prin orice mijloc de probă. Rolul acestei prezumții este de a răsturna sarcina probei, fiind suficient să se demonstreze conviețuirea părinților în intervalul de timp menționat, revenind presupusului tată biologic sarcina de a face dovada contrară. Desigur, un rol important îl ocupă expertiza medico-legală a filiației.

 

 

Note
1 M. Avram, Drept civil. Familia. Ediția a 2-a, revizuită și adăugită. Editura Hamangiu, 2016, p. 365.
2 Trib. pop. rai., Simleu, sent. Civ. Nr. 1860 din 12 decembrie 1961, în J.N. nr. 3/1963, p. 140, notă de I. Gh. Popa în M. Avram, Drept civil. Familia. Ediția a 2-a, revizuită și adăugită. Editura Hamangiu, 2016, p. 403.