Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Starea de discipol: tăcerea

Starea de discipol: tăcerea

 

“Toate necazurile oamenilor vin din incapacitatea lor de a sta singuri şi tăcuți într-o cameră goală.”
Baise Pascal
“Bogăția mea cea mai de preț este tăcerea deplină, în care adun, cresc şi păstrez ceea ce nimeni nu-mi va putea lua prin foc şi sabie.”
Göethe
„Tăcerea poate că este calea regală pentru descoperirea şi valorizarea Sinelui.”
Ion Mânzat

 

Starea de discipol este rodul unui efort conştient pe care novicele şi-l asume în vederea devenirii sale ulterioare. Aceasta nu-l obligă pe aspirant să întreprindă ceva anume, ci doar să se facă disponibil pentru a primi învățătura inițiatică de la maestrul său, adică să se conformeze solicitării de a fi cât se poate de receptiv pentru ca astfel să-şi însuşească metoda de elevare spirituală. Atitudinea de primitor presupunând, în prealabil, o renunțare la vechile convingeri, este perfect ilustrată de binecunoscuta fraza evanghelică: „Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este Împărăția lui Dumnezeu”. Aşadar, în vederea cunoaşterii de Sine, este necesară o eliberare de automatismele acumulate anterior inițierii. Pentru a se realiza această stare proprie uceniciei, este necesar totodată, ca aspirantul să renunțe la orice inițiativă în cadrul acestui proces şi, în genere, la ego-ul său dictatorial, învățat să formuleze judecăți în baza unui raționament analitic şi secvențial.
Starea de discipol presupune, de asemenea, disponibilitatea apirantului de a accepta să fie modelat şi astfel, de a se lăsa cuprins într-un proces de reconfigurare a ființei sale, proces care are drept scop descoperirea a ceea ce a fost mereu prezent în el – câtimea sa de dumnezeire. Un discipol adevărat devine conştient de limitele proprii şi de asumarea unui travaliu interior necesar pentru a parcurge, la propriu, labirintul – drumul de la ego la Sine. Pe măsură ce supremația ego-ului este eliminată, o altă realitate, mai profundă şi mai subtilă, i se dezvăluie aspirantului care astfel, intră parcă într-o nouă lume, total necunoscută până la acel momentul. O detaşare precum cea menționată mai sus va avea ca efect obținerea sentimentului de linişte (isihia) şi de încredere deplină în voința divină. „Facă-se voia ta Doamne, nu voia mea!” spuneau templierii despre auspiciile care guvernau munca lor și care decurg din sacru şi din legea morală înscrisă în inima omului. Este şi firesc să fie aşa din moment ce, candidatul la inițiere a acceptat să-şi continue viața mergând cu ochii deschişi, ca om superior, lucid și conştient. Potrivit regulilor de disciplină spirituală care i-au fost transmise, aspirantul se va conforma canoanelor impuse şi încercărilor inițiatice menite a-i modela noua sa viață.
Cum se știe, termenul de discipol defineşte individul care parcurge un proces de instruire urmând o învățătură tradițională; termenului i se circumscriu, de asemenea, ideile de supunere, asiduitate, disciplină – calități esențiale pentru orice aspirant dedicat instruirii sale. În situația că ucenicul nu manifestă o dorință sinceră de a se elibera de sub condiționările inerente şi nu dă semne că ar putea duce la bun sfârşit sarcina transformării sale, întregul demers va fi un eşec. Desigur înțelegem că, pentru orice neofit, este dificilă depăşirea înclinației spre plăcerile lumeşti. Totuși, dacă a pornit pe drumul cunoașterii, aspirantul va trebui să găsească singur motivația pentru a realiza „înstrăinarea de lume”, atât de invocată în ortodoxie, nimic altceva decât o ruptură cu patimile (păcatele) și cu trecutul său.
Calea spirituală solicită, din partea discipolului un efort ferm şi continuu de întărire a autocontrolului prin care să-şi poată mobiliza energia interioară pentru o transmutare radicală a personalității sale, pentru „şlefuirea pietrei brute”, cum spun francmasonii. Până la urmă, orice astfel de metamorfozare presupune un sacrificiu de sine. Efortul pe care discipolul îl depune în acord cu noua sa identificare este, de fapt, efortul de redescoperire a identității eterne, primordiale, prezentă în toate ființele. Aparența schimbării nu este evidentă decât pentru ființele neiluminate, prinse încă în relativismul spațio-temporal. Pentru cel realizat spiritual, în schimb, iluminarea înseamnă înțelegerea faptului că nu a existat niciodată şi nici nu va exista decât o singură realitate, cea identică cu Sinele suprem.
Starea de discipol mai poate fi definită prin aceea că aspirantul înțelege „teoretic” ce înseamnă iluminarea și ce înseamnă să fii înlănțuit în materie şi astfel, ajunge să-şi dea seama că eliberarea este posibilă. Dat fiind că întregul dans al eliberării se joacă pe scena minții, această „trezire” depinde foarte mult de purificarea sa lăuntrică, adică, simbolic vorbind, de şlefuirea oglinzii mentale. Starea de discipol este aşadar, un proces de dezvoltare a modului în care gândim despre noi înşine cu privire la realitatea ce ne înconjoară.
Necesitatea unui maestru care să-l ghideze pe discipol pe calea spirituală este, desigur, mai mult decât necesară, este obligatorie şi, ca atare, este subliniată ca atare de toate tradițiile. De fapt, nu poate exista discipol în absența maestrului şi nici maestru fără ucenici. Rolul maestrului este acela de a zdruncina gradual toate structurile obişnuințelor care-l înlănțuie pe ucenic în iluzia sa că ar fi o entitate separată și izolată de mediu prin pielea sa. În principiu, maestrul spiritual urmăreşte remodelarea completă a vieții discipolului, pentru ca energia acestuia să fie reorientată către introspecție şi cunoaştere de sine.
În multe cazuri, ataşamentul de bunuri, de produsele muncii proprii, constituie marele blocaj în ceea ce priveşte capacitatea de introspecție şi de autodepăşire. Rolul maestrului în dinamitarea acestui ataşament este major fiind asociat, ca atare, cu focalizarea tuturor energiilor individuale într-un fascicul, orientat exclusiv către Centrul Ființei. Un maestru nu acționează decât ca un om obișnuit ci ca un instrument al sacrului şi astfel, la momentul potrivit, el va face ceea ce trebuie făcut. Prin aceasta, retragerea maestrului în fața realității lui Dumnezeu care-i defineşte existența, influența spirituală va fi cu adevărat operativă; numai o asemenea atitudine îl poate capacita pe ucenic în procesul său de devenire întru Ființă.
În altă ordine de idei, secretul spiritual nu este proprietatea maestrului și nu poate fi distribuit după bunul plac; maestrul nu este decât un depozitar temporar şi un transmițător al secretului. Trebuie înțeles că, din acest punct de vedere, un părinte duhovnicesc nu posedă nimic şi un dăruieşte nimic, ci doar transmite o cunoaştere pe care și el a primit-o, la rândul său. Uneori, astfel de „puteri” pot trece prin ființa umană, ele însă, fiind de natură supraindividuală, nu aparțin omului. În fond, a avea dispoziție pentru a primi învățătura ca recipiendar, înseamnă a accepta că nimic nu-ți aparține şi că totul îți poate fi dat dacă dovedeşti aptitudinile inițiatice consacrate şi dacă respecți canoanele tradiționale, aşa cum sunt acestea cerute de maestru. Înseamnă, de asemenea, că în calitate de ucenic, nu trebuie să cauți a face sau a lua ceva, ci mai degrabă să te străduieşti să înțelegi semnele care îți sunt transmise.
În vederea aprofundării cunoaşterii, vom prezenta în continuare, două imperative majore ale procesului inițiatic la stadiul de ucenic, anume, tăcerea şi ascultarea. Putem spune aici, cu toată convingerea, că exersarea tăcerii este o disciplină inițiatică în sine, o metodă de fortificare spirituală şi, chiar mai mult decât atât, o precondiție a iluminării. Sinele preia comanda Ființei numai când ego-ul tace sau, mai bine spus, când este redus la tăcere printr-o tehnică spirituală consacrată. Este ca şi cum o inteligență necunoscută, apare din liniştea şi pacea interioară astfel obținută, se extinde treptat şi, oarecum, se auto-defineşte ca fiind Conştiința absolută. Numai aşa, prin această întrerupere voluntară a dialogului interior, va putea descoperi aspirantul că el este Ființa însăşi, aflată la intersecția lui aici cu acum, eternă în raport cu timpul şi nemărginită în raport cu spațiul.
Ca tehnică de schimbare a perspectivei asupra realității, exersarea tăcerii în viața de zi cu zi, este cel de-al doilea sens asupra căruia ne propunem să stăruim. În scopul cunoaşterii Sinelui, aspirantul va trebui să-și schimbe setul de convingeri și să opereze o serie de modificări semnificative în conduita sa. Ca atare, probele inițiatice sugerează un drum simbolic care-l va duce pe ucenic de la tumultul vieții dominate de repere mişcătoare şi nesigure, către o tăcerea absolută, dublată de o deprivare senzorială evidentă. O singură clipă de întrerupere a dialogului interior face posibilă iluminarea, cunoaşterea Sinelui prin trăire nemijlocită. Astfel, are loc trecerea de la orientarea predilectă a omului către exterior la orientarea acestuia către Centrul Ființei – Sinele traspersonal şi absolut. Eckhart Tolle menționează că: „Sensul cel mai lăuntric al ființei şi al personalității tale este inseparabil în linişte. Este «Eu sunt»-ul, mai adânc decât numele şi forma”.
Pentru toate acestea câte le-am spus, prima îndatorire a unui ucenic este aceea de a păstra o tăcere absolută cu privire la tot ce i se întâmplă sub aspect inițiatic. Desigur, o astfel de tăcere impusă ca un exercițiu obligatoriu ar putea fi interpretată ca fiind o formă prin care se urmăreşte supunerea oarbă şi smerită ca protagonistului. Ar fi însă, o interpretare nerelevantă, chiar dacă înfrângându-și impulsul de a vorbi, ucenicul se și smerește un pic, ceea ce nu-i deloc rău. Metoda inițiatică urmăreşte, însă, întâi de toate, consolidarea unei atitudini care, prin ea însăşi, este ziditoare de caracter şi are menirea de a determina, la aspirant, o interiorizare accelerată, introspecție şi un mai bun control asupra ființei sale. Tăcerea reprimă tendința centrifugă a omului, îi sporeşte capacitatea de concentrare şi-l îndreptată ferm spre o mai bună mobilizare a resurselor interne şi spre o limitare a exceselor și a risipirii de orice fel.
Zgomotul este expresia tumultului vieții la gradele ei inferioare, strict materiale. Una dintre condițiile principale privind trecerea la un grad superior de subtilitate rezidă în obținerea liniştii / păcii interioare. Totuşi, liniştea interioară este imposibil de realizat fără o metodă consacrată şi fără îndrumare competentă. Tumultul din interiorul ființei înseamnă solilocviile, discuții interminabile dintre intelect şi Sine, certuri datorate unor gânduri, dorințe, identificări şi sentimente rău stăpânite etc. Tăcerea înseamnă întreruperea acestui dialog interior. Pentru a scăpa de „gălăgie”, Aïvanhov recomandă să învățăm să nu mai trăim la suprafața lucrurilor, să ne eliberăm de preocupările prozaice, să ne schimbăm natura nevoilor noastre renunțând pe cât posibil la cele de ordin material şi îndreptându-ne atenția spre cele de natură spirituală căci, este inutil a se spera „… la mari realizări spirituale atâta timp cât nu veți stăpâni curentul zgomotos şi dezordonat al gândurilor şi sentimentelor voastre; ele vă împiedică să aduceți în sufletul vostru adevărata linişte, cea care repară, uşurează, armonizează şi răcoreşte…”
Pentru a lucra cu eficacitate în ceea ce numim transcenderea nivelurilor de conştiință, aspirantul are nevoie de anumite condiții, liniştea interioară fiind principalul ingredient. Alături de linişte, practica ezoterică indică izolarea şi retragerea într-o încăpere întunecoasă. În acest cadru, a medita înseamnă a te detaşa de preocupările curente prin rugăciune, rostirea unei mantre etc. Omul poate intra în lumea spiritului numai prin activarea centrilor săi subtili. Aceştia însă, nu pot funcționa cu eficacitate în mijlocul agitației zilnice. De aceea, tăcerea este condiția sine qua non, dar şi premisa ascezei cu care începe orice tehnică de elevare spirituală. Tăcere este calea spre pacea lăuntrică. Ca urmare, tăcerea este atât premisă, cât şi rezultantă în acest proces subtil de autodepăşire.
Tăcerea are un rol deosebit de important în viața căutătorului de Lumină. Părintele Galeriu spunea: „Această linişte şi rupere de lumea înconjurătoare urmează dorința de a-L găsi pe Dumnezeu şi îi dăruieşte o pace sufletească. Viața este asemănătoare unui ocean: valurile şi zgomotele sunt doar la suprafață, în adâncuri domneşte tăcerea, acolo unde lucrurile îşi au originea. Tăcerea creştină nu este o stare de paralizie a minții, ci o stare de plinătate sau de supra-plinătate, o experiență a celor ce nu pot fi cunoscute de minte şi limbaj”. În treacăt fie spus, ucenicul trebuie să identifice, mai întâi, Umbra din el, Întunericul, şi numai după aceea să purceadă atent, cu metodă şi cu perseverență, către Centrul Ființei sale şi al Universului, deopotrivă. Întrucât face posibilă eliminarea oricărei activități spontane a minții, tăcerea poate fi considerată şi o excelentă metodă de perfecționare spirituală. Aşa cum evidenția Brunelli, „…obținerea tăcerii este o sarcină dificilă ce solicită perseverență şi determinare fermă; este un act de voință foarte susținută. Mecanismul nostru psihologic nu este obişnuit cu o asemenea disciplină, se tulbură şi încearcă să fugă. Un val de impresii, senzații, imagini, emoții şi gânduri invadează câmpul conştiinței şi începe o luptă violentă pentru stăpânirea acesteia. Nu este necesar să recurgem la o acțiune drastică. Există mijloace diverse pe care le putem folosi. Unul este repetarea cu insistență a unui cuvânt sau frază, un altul este repetarea unei imagini şi păstrarea acesteia foarte clară şi fermă”.
La Helsinki, în zona centrală a oraşului, există un mic templu – Kamppi Chapel of Silence – anume construit pentru a intensifica sentimentul de linişte şi de reculegere, un refugiu pentru cei ce încearcă să evite, fie chiar şi pentru câteva clipe, agitația urbană. Materialul fonoabsorbant care căptuşeşte construcția la interior face ca liniştea din interior să devină absolut specială şi, de aceea, mulți oameni vin aici pentru a medita şi pentru a-şi încărca bateriile. Îi vom putea înțelege astfel, mai bine, pe călugării care se retrag în locuri greu accesibile, departe de zbuciumul stresant (pe care noi, ceilalți, îl suportăm cu stoicism, n-avem încotro!) cu speranța că exersând tăcerea, liniştea, izolarea vor apropia întâlnirea cu Lumina cea mare.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg