Despre poetul Ştefan Baciu, născut la Braşov în 1918, plecat în exil la venirea comuniştilor la putere în România, peregrin şi trăitor pe tărâm american, mort în Hawaii în 1993, se ştiu suficient de multe lucruri cât să-i construiască un mit în locurile natale, dar suficient de puține cât să nu fie valorizat şi aşezat acolo unde trebuie în istoria literară. Ceea ce este şi mai dureros, opera lui vastă şi atât de diversă nu este aproape deloc citită în țară. Interviul pe care mi l-a acordat romancierul, poetul şi criticul literar Adrian Lesenciuc este revelator pentru biografia şi devenirea literară a acestui mare poet nu al Braşovului şi nici măcar al României, ci al lumii întregi. Textul face parte dintr-un viitor volum, care va purta titlul 30 de scriitori români din exil (1945-1989), care va apărea în curând la Editura Basilica.

 

 

Daniela Șontică: Ştefan Baciu este un poet român, mai cunoscut în America Latină decât în România, un profesor universitar care a făcut carieră strălucitoare în Honoloulu, Hawaii, ca emigrat după instalarea regimului comunist la noi în țară. Poet, prozator, traducător, jurnalist, diplomat şi, în acelaşi timp, un promotor al literaturii suprarealiste pe tărâm latino-american. Adrian Lesenciuc, vă rog să dezvoltați această schiță de autor pe care am inițiat-o, astfel încât să înțelegem dimensiunea biografiei şi operei lui Ştefan Baciu.

 

Adrian Lesenciuc: Ștefan Baciu este un poet brașovean care a devenit universal. Dar despre această universalitate avea să vorbească el însuși, într-un interviu pe care l-a acordat scriitorului Nicolae Băciuț, membru al filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România. Întrebat, în spiritul afirmației lui Paul Valéry: „Există ceva mai de preț decât originalitatea: universalitatea”, ce înseamnă a fi original în poezie, Ștefan Baciu a răspuns tăios: „Poezia este, prin însăși esența ei, universală”, continuând: „Ceea ce nu este, în sine, universal, ori de unde ar veni, nu are nici durată, nici conținut. Pablo Neruda a scris poezii mediocre la Paris și Mexico, așa cum Miguel Angel Asturias (care avea să semneze mai târziu scrierile sale în felul următor: Miguel Angel Asturias, Premiul Nobel) a știut să fie mediocru în același Paris, pentru că mesajul său (Stalin) era submediocru”1. Acesta este, așadar, Ștefan Baciu, un poet care nu menaja nici un nume sacru, fie el din lumea literelor ori din lumea politică, dar care putea, înainte de toate, să afirme despre sine că era poet (cum putea, la fel de bine, să spună că este traducător, ori diplomat sau universitar), pentru că nu folosea poezia pentru a ascunde în ea mesajul mediocru al vreunei ideologii. Așadar, poezia lui Ștefan Baciu este una universală prin faptul că este, înainte de toate, poezie, apoi este universală prin faptul că parcurge, împreună cu autorul ei, un traiect fabulos, incredibil. Îl însoțește, fără să se restrângă cumva sau să fie constrânsă lingvistic ori ideologic, în Elveția, Franța, Brazilia, Mexic, Guatemala, Nicaragua, Peru, Cuba, Venezuela, Statele Unite ale Americii (incluzând cel mai îndepărtat stat american, Hawaii) și în multe alte locuri, pentru a se întoarce, de fiecare dată, mai degrabă ca intenție, spre casă, spre Brașovul copilăriei, spre polul magnetic al propriei poezii și al propriei vieți.

 

D.Ș.: Care sunt cele mai interesante momente din viața sa literară din România, înainte de a se exila?

 

A.L.: Ștefan Baciu, mai precis Ștefan-Aurel Baciu, s-a născut la Brașov în 29 octombrie 1918 în familia reputatului intelectual Ioan Baciu, profesor de limba germană la Școala comercială ortodoxă din Brașov, iar apoi, după nașterea fiului său, la Liceul „Andrei Șaguna”. A făcut primele clase în mediul multicultural al Brașovului și în atmosfera plurilingvismului din familie, în limba germană, pentru ca apoi să-și încheie studiile primare și gimnaziale la Școala „Andrei Mureșianu” din Brașov în limba română. A fost admis la Liceul „Andrei Șaguna”, unde i-a avut printre profesori pe tatăl său la germană, pe Emil Cioran, în anul său de profesorat, la logică și filozofie, pe Octav Șuluțiu la franceză, dar și pe Candid C. Mușlea, profesor de istorie și religie, autor al cunoscutei monografii dedicate Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului, Ion I. Ionică, membru al școlii sociologice gustiene, sau Fabius Sânjoanu, dirigintele său, profesor de istorie, pasionat de paleolitic. În 1933, a debutat cu poezia „Eu” în revista „Răboj”, poezie care i-a apărut în același și în versiunea germană în revista „Klingsor”2. Tot în anii de liceu a avut loc și debutul în volum, Poemele poetului tânăr, la Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, o carte rarisimă, aproape necunoscută astăzi, dar care s-a bucurat de o bună primire din parte criticii literare (cu rezerve privitoare la existența unei voci autentice). Tânărul de numai 17 ani Ștefan Baciu primea pentru acest volum de versuri Premiul Scriitorilor Tineri al Fundației Regale (de menționat este un alt aspect important, și anume acela că manuscrisul recompensat a fost predat Fundației de nimeni altul decât Mircea Eliade3) la care a apărut și premiul de debut al Societății Scriitorilor Români. Acel Brașov al anilor ’30, pe care îl va căuta continuu spre a migra (mai degrabă spre a migra în sine, în starea care a dus la clasicul „Poem al poetului tânăr”: „E-atât de bine să stai ușor în zi. Să cânți încet, să nu auzi/ Cum ierburi cresc, să muști din traiul ca un măr/ Să mergi pe drumul neted lângă pomii uzi/ Și să visezi cu palma rătăcită-n basme și în păr”), avea să fie părăsit în 1937, când tânărul Ștefan Baciu s-a înscris la Facultatea de Drept a universității bucureștene, la care a audiat, printre altele, cursurile lui Tudor Vianu. Între 1838 și 1845 a avut o viață literară intensă: a devenit redactor al publicațiilor Univers literar și Gândirea, a colaborat cu Arta nouă, Rampa, Viața literară, Claviaturi (din orașul natal), Familia (din Oradea) și cu numeroase alte ziare și reviste, majoritatea din București, a publicat opt volume de versuri, a întâlnit numeroase personalități ale lumii literare românești, cu unele dintre ele menținând corespondența și după anii războiului. În calitate de responsabil al paginii de literatură tânără, „Cântece noui”, de la „Univers literar” i-a publicat, printre alții, pe Ștefan Augustin Doinaș (care debutase în „Jurnalul literar” al lui G. Călinescu de la Iași) sau pe Ion Caraion (cu poezie de debut, publicată în 1939) și a colaborat cu Al. Paleologu, Emil Botta, Radu Gyr, de asemenea, redactori ai publicației. Între 1941 și 1943 a fost secretar de redacție la „Gândirea”, cunoscându-i, printre alții, pe Ion Pillat și Vasile Voiculescu, unde îl va reîntâlni și pe profesorul său Tudor Vianu. Colaborările sale literare și jurnalistice din anii studenției și din primii ani după finalizarea studiilor merită un studiu distinct. Această perioadă în care tânărul brașovean, extrem de activ, a probat spiritul său enciclopedist și uriașa capacitate de efort (de menționat este faptul că a colaborat ca traducător la Institutul Național de Statistică, a lucrat la Enciclopedia României sub coordonarea lui Dan Botta, a fost redactor la editurile Gorjan și Publicom, a publicat texte umoristice, cuvinte încrucișate ș.a.). La 28 aprilie 1945 s-a căsătorit cu Mira Simian. În același an a mai publicat o carte, Caiet de vacanță, în Colecția Galbenă a Tipografiei Unirea din Râmnicu-Vâlcea, orașul natal al soției sale. La 4 noiembrie 1946 a devenit atașat de presă la Legația Română din Berna, sprijinit fiind de Gh. Tătărăscu, fost prim-ministru al României, la acea dată viceprim-ministru și ministru al Afacerilor Străine, dar și de Șerban Voinea, membru al Partidului Social-Democrat, la acea dată ambasador al României în Elveția. Ștefan Baciu, care avea simpatii de stânga, se înscrisese în Partidul Social-Democrat din România încă din 1941. A obținut acest post la Berna ca urmare a activității sale politice. Plecării tinerei familii Baciu în Elveția s-a opus vehement Petre Constantinescu-Iași, cunoscut astăzi pentru lucrările de istorie privitoare la mișcările muncitorești din România. De la Berna începe fabuloasa călătorie a lui Ștefan Baciu prin țările și culturile lumii.

 

D.Ș.: Aşa cum ați menționat, Ștefan Baciu a avut legături strânse cu scriitorii de la revista „Gândirea” şi s-ar putea crede că a fost influențat într-o oarecare măsură de Nichifor Crainic și iradierile curentului gândirist. În această cheie putem înțelege filonul său tradiționalist? În continuarea acestei idei, faceți, vă rog, o trecere în revistă a etapelor lirice ale acestui poet.

 

A.L.: Ștefan Baciu nu s-a format la „Gândirea”. Filonul tradiționalist preexistent al poeziei sale – până să înceapă colaborarea cu „Gândirea”, Baciu era deja autorul a șase volume de versuri – l-a apropiat de această revistă, cum l-au apropiat, de altfel, relațiile cu scriitori care au publicat frecvent sau colaborat sporadic cu revista condusă de Nichifor Crainic. Pe redactorul și ideologul „Gândirii” Ștefan Baciu îl cunoștea de la Brașov. Crainic vizita Brașovul în care tatăl său, profesorul Ioan Baciu, era unul dintre numele importante și frecventabile ale interbelicului. Ioan Baciu l-a avut pe elev pe Lucian Blaga, asociat grupării gândiriste, pe care Ștefan Baciu îl întâlnea în perioada în care sosea în concediu din serviciul diplomatic de la Viena sau Berna, în casa familiei Gherghinescu-Vania. În calitate de secretar de redacție la „Gândirea”, Ștefan Baciu a cunoscut o bună parte din intelectualitatea vremii reunită în jurul ideilor gândiriste. Nu s-a asociat acestora – „am avut dese contacte”, afirmă Baciu, „fără să pot spune că am trăit alături de ei” –, dar a dezvoltat relații personale cu scriitori importanți, precum Ion Pillat și Vasile Voiculescu: „Cele mai impresionante întâlniri le-am avut cu doctorul V. Voiculescu. Mai cu seamă iarna, când își scotea căciula de pe cap, așteptam să-i văd aura de sfânt de pe frunte. Până astăzi, nu mă pot abține, când mă gândesc la el, să-l așez într-o imaginară icoană a sfinților mei”4. Ștefan Baciu a desfășurat la „Gândirea” o activitate eminamente literară, pe durata a aproximativ trei ani. Ruptura de Nichifor Crainic s-a produs brusc, în 1943, când redactorul-șef al publicației de dreapta a constatat că tânărul poet brașovean, căruia nu putea să-i reproșeze nimic din perspectiva activității profesionale întreprinse la „Gândirea”, era membru al Partidului Social-Democrat, în aripa lui Constantin-Titel Petrescu, cel care avea să se opună mai târziu fuziunii prin absorbție cu Partidul Comunist Român și care avea să fie închis la Jilava și Sighet. Opțiunile politice diferite ale lui Ștefan Baciu și Nichifor Crainic i-au îndepărtat pe cei doi, și, într-un fel, aveau să-l absolve pe poetul de filon tradiționalist de supoziții privitoare la colaborarea cu extrema dreaptă.
Este adevărat, Ștefan Baciu a debutat sub semnele unui modernism alimentat de filonul tradiționalist. Această primă etapă a creației sale poetice include volumele: Poemele tânărului poet (1935), apărut la Fundațiile Regale, bine primit de critica literară și de publicul larg, Poeme de dragoste (1936), Editura Revistei „Familia” din Oradea, Micul dor (1937), apărut la Brașov la tipografia Egetö într-un tiraj de doar 100 de exemplare, care nu au fost comercializate, Drumeț prin anotimpuri (1939), la Editura Frize din Iași, ulterior mutată la București, condusă de fostul redactor-șef al revistei literare brașovene omonime, Mihai Chirnoagă, la care Baciu colaborase în anii debutului său (la aceeași editură Ștefan Baciu publicase cu un an înainte 25 de poeme din Georg Trakl cu o prefață a profesorului său de la „Andrei Șaguna”, Octav Șuluțiu), Căutătorul de comori (1939), Editura Fundației pentru Literatură și Artă „Carol II”, Cetatea lui Bucur (1940), Colecția „Universul literar”, Lanterna magică (1941, în colaborare cu poetul Traian Lalescu5), cu portrete și ilustrații de George Tomaziu, la Editura Mărțișor din București, Muzica sferelor (1943), Editura Prometeu, București, Caiet de vacanță (1945), apărut la Tipografia Unirea din Râmnicu-Vâlcea, și Cântecul mulțimii (1946), publicat la Editura Partidului Social-Democrat6 din București, în colecția „Cartea omului liber”, cuprinzând poeme scrise în anii colaborării cu revista „Gândirea” (ciclul „Melodii cenzurate”, 1941-1944) și fiind însoțită de cuvântul introductiv al lui Ion Pas. Practic, din această etapă avem o serie de volume de versuri încadrabile în modernismul estompat de fior tradiționalist, la care se adaugă un volum militant și lipsit de valoare artistică, anterior amintitul Cântecul mulțimii. În creația lui Ștefan Baciu există cel puțin o a doua etapă, începută târziu, în 1951, cu excelentul volum Analiza cuvântului dor, apărută la Valle Hermosa, Argentina, într-una dintre editurile exilului românesc, Cartea Pribegiei7. Au apărut ulterior multe volume, cele mai importante fiind Poemele poetului pribeag (1963) la Editura Drum din Mexico, Ukulele (1967) la Editura/Colecția Destin din Madrid, coordonată de filosoful George Uscătescu, Poemele poetului Ștefan Baciu (1972), apărute tot la Madrid, la Editura/Colecția Start, cu un studiu critic de Lucian Boz, un portret de Marcel Iancu și cu coperta semnată de Jacques Herold, volumele din 1976, Neîmpliniri, Școala primară „Andrei Mureșianu” și Bilanțul celui din urmă averescan apărute în Honolulu, la propria editură, intitulată Mele, respectiv în Editura Start, Îngerul malagambist în Insula Oahu (1979), Honolulu, Editura Mele, Palmierii de pe Dealul Melcilor (1980), Honolulu, Colecția Start, Poemele poetului singur, Honolulu, Editura Mele, Singur în Singapur (1988), Honolulu, Editura Mele ș.a. Această a doua etapă diferă consistent de prima. În primul rând, față de suspiciunea criticii privitoare la decalcuri imagistice după poeți consacrați ai modernismului interbelic, cea de-a doua etapă se caracterizează printr-o siguranță discursivă indubitabilă și printr-o specificitate tematică care-l diferențiază în creația literară românească. Inserțiile citadine se regăsesc din poemele primei etape a creației, care relevă o geografie locală, a Brașovului copilăriei și anilor de tinerețe, mai apoi a Bucureștiului interbelic prin Cetatea lui Bucur. De altfel, în cadrul acestei prime etape se constată o primă schimbare în registrul discursiv și, cu certitudine, o evoluție a posibilităților lirice odată cu apariția în 1939 a volumului Căutătorul de comori, prin intermediul cărora căutarea devine expresia cunoașterii asumate la Ștefan Baciu, dar mai ales prin deja menționata Cetate a lui Bucur, care începe să-l definească pe poet în termenii unei monografii lirice și ai abandonului formelor anterioare de angajare. Se produce, așadar, o obiectivizare a discursului, în care chipuri și peisaje însuflețite conviețuiesc într-o poezie cu cromatică bogată, anunțând cromatica exotică a viitoarelor volume. Reforma tematică este majoră. Volumele ulterioare sunt mai degrabă reveniri tematice și în limitele unui anumit rafinament prozodic (în Muzica stelelor) la poezia de dinainte de Cetatea lui Bucur. Cea de-a doua etapă a creației, care începe după asumarea exilului și după o pauză de cinci ani de la ultimul volum de versuri publicat în țară, este una a maturității lirice. În poezia lui Ștefan Baciu din continuarea volumului din 1940 se așază, peste imaginile vizuale puternice, vii, încărcate de parfum exotic, o melancolie care dă sens curgerii, care permite confluența tematică a celor mai importante teme atinse în poezia din prima etapă a creației. Tot mai intens, o muzică decupată din spații exotice se instituie, prin sonorități cu funcție magică, într-o poezie care redesenează spațiul citadin, amestecând geografiile. Analiza cuvântului dor, pe care Nicolae Manolescu o vede ca aparținând unei perioade de tranziție spre poezia maturității, deschisă de Ukulele, este una care permite realizarea punților de legătură între geografiile spirituale pe cale a se topi într-un spațiu caracteristic liricii lui Ștefan Baciu, urmând ca apoi melancolia caldă, de amiază târzie, cu lumină piezișă, să se așeze peste toate aceste spații reunite într-un cronotop personal. Cu timpul, lumina se estompează și poezia exilului se exprimă mai frust, dar la fel de dinamic, în ciuda însingurării, în ciuda unei asumări a parcurgerii în intimitatea propriei identități, o viață în care exilul în sine devine identitatea ultimă. Florea Firan, preluând proiecția lui Nicolae Manolescu, vorbește despre trei etape ale creației poetice a lui Ștefan Baciu, trei vârste lirice, separând a doua perioadă a creației între etapa 1950-1970, în care prevalează poezia dorului, de etapa post-19708, în care poetul se întoarce prin poezia naivă la originile presupuselor decalcuri după Voronca, Fundoianu și alți avangardiști din perioada lor preavangardistă. Dacă am privi însă prin prisma a ceea ce observase Virgil Nemoianu ca amprentă a perioadei târzii a creației lui Ștefan Baciu, aceea a cultivării memoriei, cu certitudine că cele două ultime etape în proiecția lui Nicolae Manolescu și Florea Firan sunt, în fond, una singură: a recuperării memoriei dând frâu liber nostalgiei sau a recuperării memoriei cu asumarea curgerii implacabile a spațiu-timpului. Nu găsesc o ruptură între Analiza cuvântului dor și Poemele poetului pribeag în raport cu Ukulele¸ cum nici între acest ultim menționat volum și Poemele poetului Ștefan Baciu, cu excepția acelei maturizări discursive pe care o remarcase cu multe decenii în urmă Nicolae Manolescu. Prin urmare, cred că etapele creației lirice a lui Ștefan Baciu sunt două, neinfluențate de gândirism, puternic impregnate de izul personal al unei poezii a exilului care amestecă spațiul și timpul într-o vâscoasă curgere a cronotopului propriei identități lirice.

 

D.Ș.: Înțelegem că în perioada 1948-1990 în spațiul public românesc, dar şi în cultura scrisă numele şi opera lui Baciu au fost interzise. În mod nedrept şi neînțeles, nici după căderea comunismului cărțile lui Ştefan Baciu nu au intrat în circuitul cultural românesc. Cum vă explicați acest lucru?

 

A.L.: Anul 1948 este important în cariera lui Ștefan Baciu, deoarece tânărul de 30 de ani, devenit între timp consilier de presă, a demisionat din diplomație și a refuzat să se întoarcă în România comunistă, în ciuda viziunii sale de stânga. Pentru tinerii căsătoriți Ștefan și Mira a fost o perioadă dificilă, în care au cerut azil politic în numeroase țări din America Latină, rămânând, până în 1949, până la răspunsul primit din partea Braziliei care le-a acordat viză, în capitala Elveției. În martie 1949 soții Baciu au ajuns la Rio de Janeiro cu sprijinul Organizației Internaționale a Refugiaților, care le-a plătit călătoria și le-a oferit 20 de dolari cu care să își înceapă viața în Lumea Nouă. Evident, în raport cu poziția lui Ștefan Baciu, autoritățile comuniste din România au reacționat dur. Efectele au fost resimțite de familiile tinerilor, în special de tatăl Mirei, avocatul Dinu Simian, închis și torturat la Sighetu Marmației, unde a și murit. Poezia lui Ștefan Baciu a fost interzisă, cărțile retrase, iar la începutul anilor ’50 arhiva lui Ștefan Baciu (din perioada 1933-1946) a fost arsă. Din păcate, după dezghețul din anii ’90, literatura scrisă de Ștefan Baciu nu s-a bucurat de cunoaștere și recunoaștere. A circulat mai degrabă mitul Ștefan Baciu, mitul românului devenit poet în probabil cel mai exotic loc posibil, la Honolulu. Prin eforturile unor oameni de litere din țară cu care menținuse un dialog în perioada comunistă, o parte a lucrărilor au ajuns să fie editate sau re-editate. Destinul spectaculos a deschis foarte târziu, după moartea autorului, porțile unor edituri mari, cum ar fi Humanitas, unde i-a apărut prin grija scriitoarei brașovence Ioana Pârvulescu lucrarea Cetatea lui Bucur, volum inițial publicat în 1940.
Imediat după 1989, Ștefan Baciu s-a bucurat de o receptare critică favorabilă, Ion Negoițescu așezându-l în Istoria literaturii române în zona originalității expresive a marilor avangardiști români, dar și în proximitatea lui Pillat și Voiculescu. În aceiași termeni s-a exprimat și tânărul G. Călinescu, care avea totuși să se simtă iritat de „foile efemere” – „Start” de la Brașov și „Stilet” de la Brăila – pe care Baciu le scosese împreună cu Eugen Schiller (Schileru) și cu Horia Giea. Și Nicolae Manolescu urma să îl situeze în linia unui tradiționalism interbelic cu influențe simboliste și avangardiste. În ciuda acestei receptări critice remarcabile, opera lui Ștefan Baciu a rămas necunoscută în România. Eforturile unor edituri mici, cum este Aldus din Brașov, care a publicat Analiza cuvântului dor, catrenele scriitorului din volumul Sub Tâmpa… din Honolulu, traducerile din Georg Trakl sau Poemele poetului Ștefan Baciu, așadar foarte puține dintre cărțile sale, nu au putut compensa nevoia de cunoaștere a operei. Editura Eminescu publica în 1993 Poemele poetului singur (care vor apărea într-o ediție mai târzie, în 2002, și la Criterion Publishing), respectiv în 1994 Un brașovean în arhipelagul Sandwich-Hawaii, Editura Albatros publica în 1996 Însemnările unui om fără cancelarie și în 1998 Mira, în 2002 Editura Muzeului Literaturii Române scotea în colecția Manuscriptum Căutătorul de comori, iar Editura Humanitas în 2006 Cetatea lui Bucur. Cu excepția ultimului caz, lucrările au apărut în tiraje mici, la edituri puțin cunoscute sau la edituri care au dispărut de pe piața românească, epuizându-se, risipindu-se, topindu-se. Evident că putem avea pretenția cunoașterii operei lui Ștefan Baciu atâta vreme cât cea mai importantă parte a manuscriselor și volumelor sale, donate Academiei Române, nu au fost publicate, câtă vreme nu există o lucrări publicate la Editura Academiei Română sau la vreo altă editură românească importantă care să includă opera completă a poetului într-un tiraj consistent și cu difuzare la nivel național. Apoi, prezența în marile dicționare ale literaturii române (dar absența din Istoria critică a literaturii române a lui Nicolae Manolescu, unde apare menționat printre „autorii de dicționar” din perioada 1916-1947) nu înseamnă decât parcurgerea pentru cel care dorește să se documenteze despre Ștefan Baciu a unui text standard despre viața, opera și reflectările critice ale marelui poet brașovean, repetându-se cumva formule standard, neverificate de la critic la critic, cum ar fi aceea privitoare la debutul lui Ștefan Augustin Doinaș. Dacă mai luăm în considerare faptul că în anul apariției controversatei lucrări Cântecul mulțimii, de care s-a separat definitiv, în nota Editurii Partidului Social-Democrat apărea mențiunea explicită că tirajele volumelor de versuri publicate până în 1943, până la Muzica sferelor, fuseseră epuizate, și faptul că doar două lucrări ale sale au apărut într-o editură cu difuzare națională, cea a Fundațiilor Regale (Poemele poetului tânăr din 1935 și Căutătorul de comori din 1939), putem înțelege de ce opera lui Ștefan Baciu este atât de puțin cunoscută.

 

 

Note
1 În Nicolae Băciuț. (2020). „În ciuda tuturor cenzurilor și deceniilor, mi-am rămas mie însumi credincios”. Ștefan Baciu. Privire prin geamlâc în pașalâc. Târgu Mureș: Editura Vatra Veche. p.28.
2 Publicația de artă și literatură Klingsor, înființată în 1924 de scriitorul Heinrich Zillich, în colaborare cu Gusty Ongyerth, a jucat unn rol important în Brașovul interbelic, în paginile ei (în limba germană) fiind publicate texte ale scriitorilor români I.L. Caragiale, B. Șt. Delavrancea, Lucian Blaga ș.a. Regretatul scriitor și jurnalist brașovean stabilit în Germania, Horst Schuller Anger, a publicat în 1994 o remarcabilă lucrare în limba germană în care analizează rolul publicației, intitulată Kontakt und Wirkung. Literarische Tendenzen in der siebenbürgischen Kulturzeitschrift Klingsor, București: Editura Kriterion (reed. la Böhlau-Verlag GmbH), pentru care I s-a acordat Premiul Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România.
3 Mihaela Albu rezumă traseul manuscrisului câștigător al premiului Fundației Regale astfel: „Într-o scrisoare trimisă lui Eliade în 15.01.1934, tânărul poet îi cerea părerea scriitorului consacrat, iar Eliade, aflăm peste timp, dintr-o altă epistolă, trimisă de data aceasta în 1951, din Rio de Janeiro, îi apreciase poezia, scriindu-i chiar: „Vrei să predau manuscrisul la concursul Fundațiilor Regale, să-și încerce norocul?”. Și, într-adevăr, volumul a fost premiat.”, v. „Scriitorul român Ștefan Baciu – cetățean de onoare al orașului Rio de Janeiro și profesor emerit în Hawaii”, Antilethe, anul I, nr.3, 2018, 9-12. p.10.
4 În interviul cu Nicolae Băciuț, op.cit., p.19.
5 Fiul cunoscutului matematician și academician cu același nume, licențiat în drept ca Ștefan Baciu, cunoscut animator cultural, care debutase ca poet în revista Liceului Spiru Haret din București și în volum în 1939 cu Lumina tristă, și care a publicat, printre altele, în revista brașoveană „Claviaturi” a soților Dumitru și Domnița Gherghinescu-Vania.
6 Editura Partidului Social-Democrat își propunea „răspândirea literaturii socialiste în masele populare cât și în păturile intelectuale”, propunându-și să tipărească opera completă a gânditorilor socialiști Karl Marx și Friedrich Engels.
7 La această editură – fantomatică, o consideră Ioan Petru Culianu – la, care au fost publicate și texte ale lui Mircea Eliade și Vintilă Horia, au apărut numeroase lucrări ale legionarilor români plecați din țară. Andrei Oișteanu chiar numea „Cartea Pribegiei” o editură legionară. Editura, condusă de legionarul Grigore Manoilescu, a fost activă la Valle Hermosa, Sierra de Cordoba și Buenos Aires în perioada 1951-1952.
8 Florea Firan (2017), Ștefan Baciu. Scrisul Românesc. Serie nouă. Anul XIV. Nr.12 (172). 1-3. p.3.