Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Ștefan Damian – 70 – Eseist, traducător, romancier şi poet

Ștefan Damian – 70    – Eseist, traducător, romancier şi poet

Pentru a pune în legătură două culturi, cea italiană şi cea română, nu atât de apropiate, nu atât de îndepărtate, este nevoie de cercetători, de oameni pasionaţi, de traducători; Ştefan Damian este toate acestea şi chiar mai mult, adică, în afara faptului că scrie studii, este şi romancier şi poet. Mai mulţi ani a condus Catedra de Literatură italiană de la Universitatea din Cluj-Napoca, scriind studii şi traducând mulţi autori italieni în româneşte şi autori români în italieneşte, până într-acolo încât a găsit în limba italiană o a doua sa patrie a inspiraţiei, adică ajungând să-şi scrie unele dintre cele mai bune volume ale sale direct în italiană, fără să mai treacă prin limba-mamă, româna: Segni versi italiani din 2013, prefaţă de Bruno Rombi; Autoritratto frammisto di vento o versi smorti din 2016, prefaţă de Enzo Santese; La provocazione dell’aria din 2017, prefaţă de A. Cabianca, până la recentul
Il sapore alterato del grido, Aracné, 2018. A participat la diferite întâlniri de poezie în Italia făcându-ne să cunoaştem vivacitatea actualei realităţi culturale româneşti şi pe unii dintre cei mai interesanţi poeţi români contemporani şi colaborează cu unele dintre cele mai importante reviste culturale româneşti, printre care Tribuna. Recentă este traducerea sa în româneşte a Cântecelor orfice de Dino Campana.
Scrisul său este angajare poetică şi civilă şi ne apare ca „o investigare liniştită asupra prezentului omului, încăpăţânat în prostia sa. Credem că o poezie atât de esenţială, atât de lipsită de retorică, atât de înscrisă în prezent poate să ilumineze cu o lumină diferită panorama noastră poetică; aici totul este sugerat prin imagini suspendate care îi cer cititorului să se implice şi să citească textul nu numai dinspre partea celui care l-a scris ci dinspre propria sa parte de spectator-actor al aceleiaşi realităţi. Există o amărăciune conştientă pentru faptul că destinul şi-l creează omul nu pentru cea mai bună dintre lumile posibile ci pentru un proces autodistructiv pe care nu ştie cum să-l înfrâneze, iar poetul vorbeşte prin metafore pentru că este prea dureros să spună în mod clar că lumea se pregăteşte să moară. Nici măcar iubirii nu-i este permis nimic, decât să existe şi să fi existat. Pe de o parte îţi vine să te gândeşti la «poezia onestă» a lui Saba, fidelă cu ea însăşi până la a-şi nega orice spaţiu de liricitate: «Il cielo è a qualche chilometro/ pesa con tutto l’odore/ dello zolfo raccolto nelle miniere/ celesti», pe de altă parte la ‚maximele morale’ ale lui Pasolini, de tipul: «Chi è disonesto con la non-Verità è disonesto anche con la Verità» (Din Prefaţă la La provocazione dell’aria).
Citind câteva versuri remarcăm solitudinea, chiar confuzia omului de astăzi şi dezamăgirea, ironia şi autoironia poetului pentru apărarea unui eu care riscă disocierea: „Echivoc acest domn/ ca un preot de ţară/ în compania unei prostituate./ Nu ştie ce să spună, să facă. Mişcă/ mâinile le freacă/ fără încetare/ încercând să se convingă/ că există în mijlocul adevărului. Dar apoi/ pe neaşteptate se opreşte şi se uită rătăcit/ împrejur. Nu există/ nici un suflet viu. Zâmbeşte:/ eforturi zadarnice, mai bine să mergem/ la crâşmă” (Observaţie, din Segni versi italia).
Destinul rapace poate fi un fapt natural, nemodificabil şi, surprinzător, punctul în care viaţa întâlneşte moartea.
„Dacă nu s-a încheiat încă/ se va încheia în curând:/ pe moment vulturul îşi mai păstrează/ incandescenţele sale sonore./ Îşi urmăreşte mica sa victimă care-i abia/ un mic punct pe câmp./ O înfăşoară/ în rotirea ochiului/ deschide ciocul./ Ghiarele sunt deja pregătite/ ca trenul de aterizare/ al avionului care ne duce/ nu se ştie niciodată pe care pistă” (Vânătoare, din La provocazione dell’aria).
Ochiul lui Ștefan Damian, atent şi critic asupra prezentului („istoria personală nu pleacă niciodată de la experienţe colective” scrie Bruno Rombi nella Prefaţă la Segni versi italiani, culegerea care vorbeşte mai mult altele despre iubire) face din poezia aceasta o continuă reflecţie asupra iraţionalităţii comportamentelor umane şi asupra inacceptabilităţii confruntării, mereu perdentă, cu multe prezenţe răutăcioase în viaţa celui care, strâns legat de scris, nu renunţă să se povestească urmărindu-şi propriile vise, chiar şi pe cele nesigure, ipotetice, care îi scapă sau sunt chiar contradictorii.
„Puteam să scriu să nu scriu/ declaraţii de iubire de viaţă/ să urmăresc visuri să le risipesc/ seminţe pe câmp inseminări/ artificiale în pântece/ pregătite să nu primească/ să împrăştii seminţe seci/ ca nişte oase de peşti/ la soare./ Rămâneam uluit/ copil al nesiguranţei/ strivit de cizmele groase ale îngerilor/ acţiunii” (Îngerii acţiunii).
Şi marile aşteptări care au creat instituţiile supranaţionale se ciocnesc cu o realitate care le vede în bună parte neputincioase şi, uneori, complice ale unor noi forme de injustiţie, de sărăcire, de întuneric: „Soarele nu mai are chef să se întoarcă”. Există aici amărăciune, desigur, pierdere a iluziilor pentru speranţele trădate, pentru cele ce puteau să reprezinte pentru viitoarele generaţii utopiile care au urmat imenselor tragedii ale totalitarismelor din secolul trecut, dar poetul nu este liniştit şi prefigurează deja alte înfrângeri, chiar dacă ultimul cuvânt nu poate fi acesta: viaţa se lasă trăită, nu are nevoie de iluzii: „Sunt capabili încă/ să le supravieţuim/ propriilor nedreptăţi” (Viaţă) şi încă: „Dacă viaţa este o serie de greşeli/ a greşi este singura cale/ de a rămâne viu”. Acesta este motto-ul cu care se deschide ultimul volum şi aproape că îl şi defineşte.
„Începe o altă schimbare/ după atâtea care ne-au fost oferite/ prin mila anilor./ Se schimbă şi timpul tot mai bolnav/ de insomnie. / Noaptea se întinde alături de noi/ o simţim cum respiră/ cu însuşi ritmul nostru./ Soarele nu mai are chef să se întoarcă/ Piele lui rămâne/ simbol internaţional de înfrângeri./ Poate că ultima noastră rudă/ îl va fixa într-o zi/ în jurul unei prăjini/ împreună cu existenţele noastre melancolice/ şi va înciza şi DNA-ul/ pentru viitoarele nesigure omeniri” (Schimbare).

În româneşte de
Cristian Alexandru

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg