Din aceste colegii […] au apărut […], după căderea Imperiului şi după transformarea provinciilor în state independente şi suverane, organizaţii de constructori, zidari şi arhitecţi care, în Italia şi-au luat numele de francmasoni itineranţi, în Galia pe cel de maçons, în Germania pe cel de steinmetzen, […] Toate acestea erau asociaţii de constructori şi arhitecţi legaţi unul de celălalt prin reguli foarte asemănătoare şi în mod evident derivate din cele care guvernau collegiile romane…
Albert G. Mackey

În perioada de după căderea Imperiului Roman de Apus când, din prefacerile şi suferinţa acelor vremuri, apăreau germenii alcătuirii unui nou conglomerat socio-uman ce va rămâne în istorie sub denumirea latină de Sacrum Romanum Imperium (Heiliges Römisches Reich, în limba germană), collegiile dispar definitiv, ca titulatură, din edictele oficiale. În locul lor, frateriile greco-italice şi breslele galo-germanice de zidari (maurer), pietrari (steinmetzen1) şi arhitecţi încep a funcţiona urmând aceleaşi binecunoscute canoane pe care vechile asociaţii ale artizanilor romani le exersaseră cu mult timp înainte.
Pe fondul proliferării arhitecturii de tip creştin, cercetarea istoriei breslelor din secolele VII-IX semnalează, ca element de noutate, existenţa unor călugări-arhitecţi acceptaţi să lucreze împreună cu maeştrii care conduceau lucrările propriu-zise. Ca atare, confreriile vor fi avut pe atunci o dublă formaţie, ele fiind dominate pe de o parte de spiritul pithagoreic iar, pe de altă parte, de acel autentic şi impetuos avânt monastic, propriu călugărilor devotaţi din perioada de expansiune a creştinismului. Pe timpul lui Carol cel Mare, dar şi în anii ce au urmat, se înregistrează o semnificativă şi benefică înflorire a arhitecturii religioase; edificarea a numeroase abaţii în jurul cărora subzistau atelierele de zidari liberi şi cioplitori în piatră reprezenta, pe atunci, un loc comun unde venerabila artă a geometriei era redescoperită graţie textelor antice şi asiduităţii monahilor cu iubire faţă de învăţătură. Ucenicii Sfântului Benedict2 de la Monte Casino, Saint Gall3 etc. nu doar că au conservat şi redescoperit textele matematice ale antichităţii greceşti şi alexandrine, care s-au păstrat până în zilele noastre, […], dar ne-au transmis cu deosebire mistica pithagoreică a numerelor… (Ghyka, 2016, pp. 211-212)
În paralel cu extinderea transalpină a activităţii confreriilor, în teritoriul controlat de Imperiul Roman de Răsărit, collegiile îşi vor duce nestingherite activitatea lor şi vor continua să existe chiar şi după căderea Constantinopolului. Mai mult decât atât, dată fiind utilitatea publică a acestor corporaţii, sultanii care s-au perindat la conducerea imperiului, după anul 1453, le-au întărit autonomia şi le-au prezervat specificul iniţiatic. Într-o lucrare de referinţă4 apărută la finele secolului al XIX-lea, sunt consemnate ample expuneri privind activitatea breslelor de zidari din Imperiul Bizantin şi este prezentat, ca exemplu relevat, episodul şantierului celebrei catedrale ortodoxe Sfânta Sofia unde şeful lucrărilor era un protomaistor profund animat nu doar de secretele profesionale ci, îndeosebi, de acele taine de sorginte geometrică prin care se putea demonstra ordinea universală, voinţa lui Dumnezeu şi planul celest. (Ghyka, 2016, pp. 209-230)
Treptat, în veacurile de început ale Evului mediu, lăcaşurile de cult creştine, construite cu respectarea rigorilor geometrice încep să se înmulţească, semn că papalitatea patrona încă de pe atunci un vast program de expansiune înspre spaţiul central-european şi înspre Galia, Spania şi Britania – foste mari provincii romane care acum dădeau semne de prosperitate economică şi de independenţă în ceea ce priveşte organizarea statală. Ca urmare, istoriografia înregistrează un adevărat exod al grupărilor de artizani specializaţi în edificarea clădirilor din piatră în direcţia nord către teritoriile locuite de popoarele germanice şi, tot astfel, către vestul continentului. Pentru a-şi proteja privilegiile, confreriile unite între ele prin legături strânse de solidaritate şi întrajutorare, au solicitat un protectorat suprem din partea clerului catolic care să le asigure exclusivitate în ceea ce priveşte edificarea lăcaşelor de cult în spaţiul transalpin şi în cel galez, mărginit la est de fluviul Rhin şi la vest de ţărmurile Atlanticului. În contrapartidă, papalitatea era foarte interesată în a garanta o protecţie specială breslelor scutindu-i pe membrii acestora de impozite şi de orice corvoadă înrobitoare şi asigurându-le dreptul de liberă circulaţie în interiorul teritoriului european din centrul şi vestul continentului. (Clavel, pp. 158-162, Vibert, pp. 33-35)
Pe cale de consecinţă, palatele episcopale, bisericile şi, apoi, impunătoarele catedrale occidentale vor împodobi solemn, din loc în loc, tot acest spaţiu şi, pentru că prezentau semne evidente ale unei concepţii unice, vor alcătui, în final, toate la un loc, un minunat ansamblu unitar şi coerent de imobile reprezentative ale catolicismului european. De aceea, în cărţile de istorie a arhitecturii, se afirmă explicit şi fără drept de apel că toate edificiile religioase din Occident, pendinte de Biserica romano-catolică, îşi vor fi avut sorgintea lor conceptuală într-o unică şi mare şcoală centrală şi că aceast for era animat evident de cosmologia pithagoreică. Acest Centru de comandă servea unei ierarhii sacerdotale distincte ce impunea, cu necesitate, principii similare de convenienţă pentru şantierele implicate în fabulosul proiect creştin-european de transpunere în fapt a geometriei sacre ale căror canoane şi subtilităţi veneau pe căi iniţiatice, din negura istoriei.
Întregul program de edificare a catedralelor mai cunoaşte şi o altfel de consemnare a evoluţiei evenimentelor, anume prin acele semne lapidare pe care meşterii medievali le imprimau la propriu în piatra de construcţie ca apostilă personală, netrasmisibilă şi inconfundabilă. La iniţierea în cel de-al doilea grad al ierarhiei, pietrarul primea din partea breslei un semn distinct pe care-l păstra toată viaţa drept monogramă pentru a-şi marca produselor muncii sale, anume prelucrate spre a fi folosite în edificarea unor imobile gândite să dăinuie şi să transmită mesaje încifrate despre cei care le-au ridicat, despre cosmologia lor pithagoreică şi, mai ales, despre credinţa în ordinea celestă atotcuprinzătoare impusă de o voinţă de natură non-umană. Există, astăzi, numeroase studii5 dedicate semnelor lapidare din Evul mediu şi, totodată, o tulburătoare constatare privind continuitatea obiceiului de a se marca piatra cioplită, printr-o hieroglifă personală, această practică neîntreruptă coborând treptele istoriei până în vremea romană a Pompeiului acoperit de lava vulcanului şi, mai mult, în chiar timpurile lui Hermes Trismegistos şi în vremea piramidelor egiptene. (Ghyka, 2016, p. 210)
Într-un celebru studiu6 destinat cercetării semnelor lapidare este identificată cheia logică şi geometrică a acestor semnături personale pe care, în călătoriile lor, pietrarii medievali le vor fi imprimat ca mărturie despre participarea la lucrare şi despre interacţiunea cu membrii lojilor afiliate. Autorul studiului împarte semnele lapidare în patru mari categorii: (i) cvadraturi obţinute prin dividere ortogonală şi oblică; (ii) triangulaţii derivate din împărţirea unei figuri compuse din două triunghiuri echilaterale; (iii) rozete cvadrilobate asemănătoare trifoiului cu patru foi; (iv) rozete trilobate reprezentând triunghiuri circumscrise. (Ghyka, 2016, pp. 210-213)
În mod similar, o referire subtilă privind istoria breslelor se reflectă în chiar stilurile arhitectonice care au dominat Evul mediu de la începuturile sale şi până la quattrocento când fenomenul renascentist a devenit pregnant ca manifestare şi influenţă pentru întreaga Europă. Aşa se face că după colapsul Imperiului Roman de Apus şi până prin secolul al XII-lea, stilul romanic cu zidurile sale masive, absidele profund armonioase şi ancadramentele semicirculare va domina programul creștin de edificare a construcţiilor de tip bazilical. În continuarea acestei prime perioade, începând cu secolul al XIII-lea, stilul gotic devine preponderant pe întregul continent şi astfel îşi vor face apariţia în peisaj palate flamboiante şi catedrale svelte cu boltă ogivală şi arc butant de susţinere la care se vor adauga rozetele spectaculoase reprezentând, cel mai adesea, o pentagramă multicoloră.7 Aproape fără excepţie, rozetele medievale sunt înscrise într-un cerc director care le defineşte şi le constrânge, în egală măsură, şi care le asigură, totodată, o simetrie fără cusur şi o filiaţiune geometrică riguroasă.
În pas cu moda timpului, cei care populau breslele germane îşi vor spune freie maurer tot astfel cum confraţii de dincolo de Alpi îşi ziceau liberi muratori. La începuturile lor, breslele funcţionau pe lângă municipalităţile care conduceau bourg-urile germane şi, asemenea vechilor collegii romane din care proveneau ca spirit şi specificitate, erau împărţite pe trei grade profesionale. Sub aspect juridic, breasla reprezenta, în esenţă, o asociaţie ierarhizată prin însăşi existenţa gradelor profesionale; asociaţia se particularizează ca urmare a spiritului de întrajutorare şi a colaborării întru lucrarea pe care membrii acesteia erau chemaţi s-o ducă la bun sfârşit. Ospăţul fratern (convivium) organizat periodic în cadrul lojei (Hütten) întărea coeziunea grupului şi favoriza o stare de spirit propice unor împliniri deosebit de măreţe care, altminteri, nici nu se puteau realiza decât prin efort comun, concertat şi liber asumat. În plus, patronajul celor doi sfinţi Ioan8 amintind de cele două solstiţii, cult preluat aidoma şi în francmasoneria modernă, va fi dat un fior metafizic vizavi de ciclicitatea timpului şi de vremelnicia omului ca fiinţă limitată şi perisabilă, aflată în voia lui Dumnezeu. (Faivre, pp. 116-117)
Jurământul pe care neofitul îl presta solemn faţă de lojă îi amintea acestuia nu doar îndatoririle pe care şi le asuma, potrivit tradiţiei, ci şi privilegiile pe care le putea avea ca membru activ al breslei. Ucenicia era dificilă în acele vremuri, mai ales pentru că presupunea o ascultare fără nici un drept de replică; desigur, au existat şi numeroase cazuri când maeştrii au fost abuzivi şi au impus un sistem de cruntă asuprire a ucenicilor fără ca, în schimb, să asigure transferul vreunei influenţe spirituale. La cel de-al doilea grad, ucenicul ajuns acum calfă putea călători şi putea astfel beneficia de calificarea obţinută în meseria sa prin aceea că se putea angaja ca lucrător plătit în executarea unor lucrări pe şantiere aflate la sute de kilometri faţă de locul unde-şi săvârşiseră ucenicia. Călătoria era pe atunci singura modalitatea prin care masonul operativ îşi desăvârşea cunoaşterea sub toate aspectele. Maeştri, la rândul lor, având competenţe mai largi şi o mai aprofundată cunoaştere, erau cei care puteau lua în antrepriză lucrări complexe şi de lungă durată care necesitau nu doar o ştiinţă deosebită şi o credinţă anume ci şi un acces neîngrădit la sistemul relaţional al breslei, toate acestea fiind de natură a garanta comanditarului o buna reuşită a lucrării, sub toate aspectele. (Greer, pp. 61-62 şi pp. 418-421)
Cu siguranţă, cunoaşterea iniţiatică se păstra şi ea în mod ierarhizat. Ucenicii care asigurau baza piramidei erau cei mai numeroşi dar şi cei mai igoranţi în ceea ce priveşte fondul iniţiatic, ei având acces doar la acel sistem bazal de regulile exoterice de uz comun; ca atare ucenicii erau implicaţi numai în acţiuni rutiniere ce necesitau un consum considerabil de muncă brută şi de efort fizic. Calfele aveau acces îndeosebi la secretele profesionale ale breslei (Heimlichkeiten) dar şi la unele elemente de cunoaştere revelată şi aceasta pentru că dovediseră, în anii de ucenicie, statornicie, perseverenţă şi o dorinţă acerbă în a-şi depăşi statutul ontologic. În fine, maeştrii se considerau egali între ei, îşi autoproclamau statutul de om liber şi marcau acest rang al suveranităţii lor prin portul unei pălării ce simboliza, de fapt, coroana omului deplin – regele naturii. Din rândul maeştrilor, puţini la număr, ajungeau să înţeleagă cu adevărat cosmologia pithagoreică şi aceştia, prin poziţia lor, impuneau executarea unor elemente de arhitectură, sculptură sau pictură murală care, pe alocuri, contrastau cu doctrina creştină.
În plin ev mediu dar mai ales către finele perioadei, structura organizatorică a frăţiei devine, treptat, mai complexă, mai ierarhizată şi, astfel, se poate constata o dispunere radială a lojilor în jurul unui ax central numit Marea Lojă, aceasta având un rol integrator în ceea ce priveşte gestionarea întregului fenomen şi asigurarea coerenţei necesare. În fapt, se poate constata că, la un moment dat, existau concomitent patru asemenea mari loji care arondau distinct patru teritorii specifice (Hüttengaue), circumscrise oraşelor unde acestea îşi aveau sediul, respectiv Strasbourg, Köln, Viena şi Berna9. Generic, cele patru mari loji alcătuiau puternica şi mult-respectata Bauhütte10 condusă de către un Obermaister – o confederaţie de asociaţii profesionale, cum am spune astăzi, menită să reprezinte în faţa autorităţilor centrale interesele şi aspiraţiile fraţilor. (Ghyka, 2016, p. 213)
Cea mai veche atestare documentară a Bauhütte o constituie un Hüttenordnung (ordonanţă) din 1397 care avea în antet formularea Hic incipient constitutions artis Geometriae… Din aceeaşi perioadă, ne-a parvenit şi celebrul dicton al maestrului arhitect parizian Jean Vignot care conducea lucrările la Domul din Milano, cu referire la geometria sacră: Ars sine scientia nihil est. Există, de asemenea, trei documente vieneze, datate 1412, 1430 şi 1435 care menţionează Bauhütte şi, apoi, marea ordonanţă de la Strasbourg din anul 1459 unde este specificată arondarea pe zone geografice a lojilor precum şi suzeranitatea marii loji alsaciene asupra tuturor asociaţiilor profesionale ale zidarilor, pietrarilor şi arhitecţilor din spaţiul german. Şirul documentelor care atestă activitatea şi privilegiile Bauhütte va continua pe tot parcursul secolelor următoare iar conţinutul acestor acte lasă să se întrevadă o stare concurenţială între maeştrii care înălţau catedrala din Strasbourg şi cei care edificau catedrala din Köln. (Guénon, 2016, pp. 223-225)
În calitate de confederaţie a Marilor loji din Sfântul Imperiu11, Bauhütte va rezista ca organizaţie până în perioada Renaşterii când stilul gotic începe să-şi piardă din importanţă şi hermetismul din arhitectură devine oarecum revolut sub influenţa revirimentului pe care-l înregistrează ştiinţele naturii şi filozofia acelor vremuri. În perioada istorică următoare, cea a Reformei, atitudinea lojilor – catolică sau protestantă, după caz – va constitui un criteriu de separare şi aceasta va naşte o fisură semnificativă în ceea ce priveşte unitatea confederaţiei. La 12 august 1671, Reichstag-ul abrogă suzeranitatea Marii Loji din Strasbourg asupra Bauhütte pe care însă o va restabili după trei decenii şi jumătate. În anul 1771, Franţa anexează Alsacia însă acest eveniment nu va impieta bunul mers al lucrurilor în interiorul organizaţiei care va continua să existe, sub o formă sau alta, dincolo de toate meandrele istoriei. Către finalul secolului al XIX-lea, un număr important de hünterbruder (fraţi) încă mai militau cu ardoare pentru idealul lor de a salva tradiţia şi de a duce mai departe tradiţia şi ritualurile puternicei Bauhütte, de altă dată. (Ghyka, 2016, pp. 220-221, Mackey, p. 51)

 

 

Bibliografie

 

Bordet, Marcel – Istoria Romei, Ed. Orizonturi, 2017;
Clavel, F. T. B., – Istoria Francmasoneriei, Ed. Antet Revolution, 2012;
Eliade, Mircea – Tratat de istorie a religiilor, Ed. Humanitas, București, 2013;
Faivre, Antoine – Căi de acces la esoterismul occidental, Ed. Nemira, 2007;
Gardiner, Philip – Societăţi secrete, Ed. Nemira, 2010;
Greer, John Michael – Enciclopedia societăţilor secrete şi a istoriei ascunse, Ed. All, 2009;
Ghyka, Matila, C. – Estetica şi teoria artei, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1981;
– Filosofia şi mistica numărului, Ed. Univers enciclopedic, 1998;
– Numărul de aur, Ed. Nemira, 2016;
Guénon, René – Francmasonerie şi companionaj, Ed. Herald, 2016;
Mackey, Albert – Istoria francmasoneriei, Ed. Herald, 2017;
Stoenescu, Alex. Mihai – Istoria masoneriei moderne, Ed. Rao, 2015;
Vibert, Lionel – Masoneria înainte de apariţia Marilor Loji, Ed. Nemira, 2014.

 

 

Note

 

1 Confreria cioplitorilor în piatră (pietrarilor)
2 Venerat în întreaga creştinătate, Sfântul Benedict (480-543 e.n.) este considerat a fi întemeietorul Ordinului benedictin; după trei ani de asceză s-a stabilit la Mănăstirea de la Monte Cassino care, graţie lui, a devenit un model de viaţă monahală în toată Europa.
3 Misionar benedictin irlandez, Sfântul Gallus (550-646 e.n.) este considerat a fi întemeietorul oraşului St. Gallen din Elvetia.
4 Choisy, Auguste – L`Art de bâtir chez les Bzyantins, Paris, 1883
5 Choisy – op. cit.
6 Rziha, Franz – Studien über Steinmetz-Zeichen, Viena, 1883
7 Uneori pentagrama, atât de adorată de către pithagoreici, va fi fost astfel realizată încât să nu fie vizibilă la o primă vedere; încifrarea mesajului iconografic era dictată de raţiunea de a nu leza sentimentele creştine născute din venerarea crucii cu patru braţe, nicidecum a unui semn geometric alcătuit din cinci elemente.
8 Sfântul Ioan de Iarnă (Botezătorul) şi Sfântul Ioan de Vară (Evanghelistul); această bipolaritate a fost uneori interpretată ca făcând referire la Ianus bifrons – zeul roman care patrona iniţierile antice.
9 În secolul al XVI-lea apare Zürich în loc de Berna.
10 În traducere liberă, Coliba construcţiei (constructorilor); denumirea trimite inclusiv la un statut de smerenie căci, iată, adăpostul celor care sunt în stare să înalţă aici, pe pământ, o impunătoare catedrală nu se va semeţi a fi decât o simplă şi modestă colibă în raport cu Casa Domnului.
11 Având o structură cvasi-nefuncţională, această formaţiune satală multietnică – denumită mai târziu, Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană – va încorpora vaste teritorii din centrul Europei şi va dăinui până la dizolvarea sa definitivă din anul 1806.