Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Stendhal, între romantism și realism

Stendhal, între romantism și realism

 

 

În căutarea iubirii

 

Iubirea a fost atât de prezentă ca subiect de roman, temă de inspirație, analiză și etern punct de orientare în viața lui Stendhal, încât a ocupat, prin diversitatea și întinderea ei, o mare parte din timpul biografilor, scriitorilor și criticilor săi. A fi îndrăgostit ca Stendhal, după ce l-ai recunoscut în personajele romanelor sale dar mai ales după ce cunoști destăinuirile făcute de aceste personaje profunde, e la fel de riscant precum o plimbare pe marginea unei prăpastii. Iar prăpastia este chiar iubirea în felul în care o trăiește Stendhal.
Ceea ce observăm parcurgând uimitoarea biografie lui Stendhal, citind operele La vie de Henry Brulard1(Viața lui Henry Brulard), publicată în anul 1890 sau Souvenirs D’Egotisme2 (Memoriile unui egoist) publicată doi ani mai târziu, este acea furie oarbă cu care Stendhal se arunca în jocul iubirilor care uneori apare, tragic, prezentată ca unică lui variantă de a continua și crea. Dovezi suplimentare ne oferă și jurnalele sale dar și corespondența cu Pauline, sora sa mai mică. Prietenii și contemporanii care l-au cunoscut mai îndeaproape, ni-l descriu pe Stendhal ca pe un dandy foarte inteligent, spiritual și elegant care frecventa cercurile sus puse pariziene, mereu în căutarea iubirii totale (ca să nu spunem obsedat de femeile pe care le urmărea).
Ceea ce însă va conta pentru cititorii, criticii și istoricii literari de pretutindeni nu e însă obsesia lui Stendhal pentru amorul total și grav ci faptul că pornind de la admirația sa permanentă pentru sexul frumos va crea mari romane și mai ales va scrie într-un stil total nou, plasat la granița ce separă, sau mai degrabă unește în cazul lui Stendhal, romantismul cu realismul. Totuși, rămâne greu de explicat oscilațiile tânărului Henri Beyle între viața de ofițer al armatelor napoleoniene și cea de etern îndrăgostit de femeile care, în majoritatea lor, i-au populat viața fără să-l iubească. Pe site-urile oficiale, biografia lui Stendhal este însoțită mereu de o listă a femeilor iubite. Lista, prezentă și în Viața lui Henry Brulard, este evident reală iar prenumele eroului principal al cărțíi nu întâmplător este același cu cel al scriitorului.
Lista iubitelor prezentată de Stendhal, cunoscând tendința lui de a considera și înfrângerile ca aventuri amoroase, cuprinde nume de femei din cele mai diferite categorii sociale dar și din zonele cele mai diverse de preocupări, pasiuni și abordări ale iubirii ca stil și intensitate a sentimentelor. În ordinea aproximativa a parcursului amoros al lui Stendhal, lista le cuprinde, după o cronologie pe care o vom respecta aproximativ, pe Adèle Rebuffel, pe Melanie Guilbert3, Mina de Greisheim4, Angela Pietrargua5, Angelina Bereyter6, pe Alexandrine Daru7, Matilde Dembowski8, Clementine Curial9, Giulia Rinieri – Rocchi10 și Azur – Albertine de Rubemprel11. Am mai putea descoperi câteva dacă ne-am dori să mărim lista cu orice preț, așa cum și-ar dori însăși Stendhal.
Dacă reluam citirea listei, trebuie spus ca a discuta despre iubitele lui Stendhal doar pentru că sunt menționate de el pe aceeași listă, este o întreprindere care ar veni în sprijinul lui Stendhal fără a vedea și restul aspectelor. De pildă, prima pe lista în cauză, adică Adèle Rebuffel, o fată mult prea tânără pentru a-i fi amantă și în plus fiind rudă apropiată, trebuie ignorată din start. Apoi, în timp ce Angela Pietragrua era o tânără libertină iar Melanie Guilbert sau Angelina Bereyter pot fi ușor încadrate ca actrițe de rol secundar usor de cucerit, Alexandrine Daru (și ea apropiată ca relație de rudenie), Matilde Dembowski sau Clementine Curial pot fi încadrate ca iubite, cu mențiunea că Stendal a fost refuzat de Mathilde din cauza insistenței sale exagerate iar Clementine Curial l-a părăsit pe Stendhal în mod elegant dar fără ezitări după o scurtă aventură. Toate trei erau persoane din înalta societate care au apreciat mai degrabă talentul de scriitor al lui Stendhal decât calitățile lui de curtezan. Ar mai fi de adăugat că încercările de apropiere de Mina de Greisheim și de Giulia Rinieri nu au fost încununate de succese iar aventura cu Madame Azur – Albertine de Rubempre a durat numai o lună fiind încheiată în grabă de Albertine, care, după ce l-a atras pe Stendal, l-a părăsit la fel de urgent precum l-a atras.
Pare evident că Stendhal nu a admis ușor ideea că ar fi fost respins de cele mai multe dintre iubitele sale. De fapt, o dorință obsesivă de a nota victorii și acolo unde nu prea erau, l-a făcut să scrie în anul 1822, adică undeva într-un moment plasat după marele eșec marcat de respingerea sa de către Matilde Dembowski, cartea De L’Amour12(Despre dragoste). Ideea de a scrie o carte teoretică despre iubire a apărut în decembrie 1819, mai exact în 29 decembrie 1819, o zi pe care Stendhal o declară fericit „zi de geniu”, ca și cum explicarea iubirii pe căi științifice ar fi anulat toate nereușitele în dragoste, capitolul la care au eșuat lamentabil multe genii și au cules victorii neașteptate cele mai stranii personaje. Acolo unde iubirea și-a cules victoriile simple și totale în fața multor personaje celebre, știința s-a dovedit neputincioasă și nu este nevoie de niciun exemplu dat fiind multitudinea de cazuri bizare care au distrus carierele și visele geniilor în lupta cu eroii sau eroinele de duzină, puternice prin indiferență față de parteneri sau abile fără voie, doar prin indiferența lor totală și crudă.
Deci Stendhal se va încăpățâna să explice ceea ce nimeni nu s-a mai încumetat. Să demonstreze că acolo unde dragostea este respinsă, există o explicație solidă științifică ce face ca cel cu merite incontestabile să piardă lupta în mod nedrept și surprinzător. Iar motivul principal al studiului eseu ce tratează iubirea e, evident, Matilde Dembowski. Uneori, prin intermediul textului, Stendhal pare că îi scrie special lui Matilde explicându-i situația concretă existentă în cazul lor: „Poate că femeile sunt susținute în principal de mândria de a face o bună apărare. Și își închipuie că iubitul lor este urmărit de ideea de a le avea; o idee mică și mizerabilă; un om pasionat care se aruncă vesel în atâtea situații ridicule are destul timp să se gândească la vanitate“ (citat din Stendhal, De L’ amour, pag. 96). Cartea este structurată în două părți având titlul Cartea I – care face o analiză psihologică a iubirii și Cartea II – care este un studiu larg sociologic al moravurilor din diferite țări asociat cu o analiză a educației primate de femei din țările alese ca studio. Stendhal va explica, pe etape și în detaliu apariția iubirii și evoluția ei ca intensitate dând și unele definiții sau făcând precizări riscante fără nicio acoperire, ca de exemplu: „Căsătoria este o prostituție legală“ (Stendhal, De L’ amour, Cartea I, Cristalizarea, pag. 66 – 67).
Cartea II are în centrul atenției analiza moravurilor și a sentimentelor de iubire în mai multe țări printre care Franța, Italia, Germania, Anglia, făcând mai ales comparații între moravurile franceze si italiene. Iar concluziile lui Stendhal sunt total favorabile situației moravurilor italiene ceea ce nu ne miră dacă am notat motivul principal al demersului său, adică Matildei Dembowski. Stendhal pare convins de tot ce spune. Vine cu argumente, susține Italia ca fiind, cităm din nou, „singura țară în care plata pe care o descriu crește în libertate” (Stendhal, De L’ amour , Cartea II, pag. 147).
O altă idee pe care Stedhal o introduce în analiză este comparația pe care o face între Werter, eroul cunoscut al lui Goethe, și Don Juan, considerându-l pe Werter eroul pozitiv și cu sufletul deschis. Surpriza concluziei contrazice construcția și dezvoltarea unui roman ca Roșu și Negru, considerat ca reprezentativ pentru Stendhal. De ce merge atât de departe Stendhal cu analiza moravurilor nu ne-ar mira cunoscând suferința lui ca urmare a refuzului Matildei de a-i răspunde la iubirea insistentă. Un învins de talia lui Stendhal trebuia să răspundă într-un fel refuzului femeii dorite. Cum situația era compromisă, Stendhal a răspuns într-un mod superior, criticând femeile (concret pe Matilda), prin notorietatea poziției de mare scriitor. În plus, încercând să mute atenția de la cazul său prezentând o situație generală ce ar fi trebuit schimbată. Cum nemulțumirea lui este mare nu dă însă o atenție suficientă rigurozității analizei ocolind adesea logica și făcând erori evidente. Numai că și el, urmare aceleiași vizibilități a omului de cultură cunoscut, este criticat de alți scriitori și analiști pe care i-a trezit din amorțeala indiferenței obligându-i să-i vâneze erorile si sa le combată prin scris.
Despre iubirile lui Stendhal s-a scris mult, mai ales în strânsă legătură cu felul în care aceste iubiri i-au influențat direct opera. La fel ca autorul însuși, eroii lui Stendhal nu renunță la lupta pentru a-și câștiga locul lângă persoana visată. În toate cazurile, iubita este asediată de îndrăgostit, sau căutată dacă iubirea nu dă rezultate într-o primă încercare nereușită. Chiar dacă la un moment dat pasiunile par a se estompa, întâmplări neprevăzute readuc iubirea, aparent uitată, în prim plan reaprinzând flacăra iubirii. Nu putem să nu-l cităm pe Stendhal însuși când vorbim despre felul în care el înțelegea iubirea: „Dragostea a fost întotdeauna cea mai importantă afacere din viața mea. Ar trebui să spun că singura“ (La Vie d’Henri Brulard).

Legat de pasiunile amoroase lui Stendhal, ca etern neînțeles de femeile iubite, e cunoscută paralela antagonistă făcută adesea între Stendhal și Chateaubriand. În acest sens este interesantă opinia lui Jose Ortega Y Gasset ca răspuns la o biografie a lui Stendhal (lucrarea Viața amoroasă a lui Stendhal) scrisă de Abel Bonnard, ambii personalități de renume în viața literară europeană dar având trasee total diferite. Ortega îl combate serios pe Bonnard aducând unele argumente extrem de bine punctate. El ne spune în lucrarea sa Studii despre iubire, cu referire la Stendhal, că „este vorba de un bărbat care nici nu a iubit și nici, mai cu seamă, nu a fost iubit cu adevărat. Viața sa este o viață plină de iubiri false“. Iar explicația acestui rezultat este că în cazul lui Stendhal iubirea moare pentru că apariția sa a fost de cele mai multe ori una falsă. O eroare.
Continuarea analizei făcută de Ortega primește un argument solid când iubirile lui Stendhal sunt puse în opoziție cu cele ale lui Chateaubriand. Ortega detaliază si subliniază cu seriozitate comportamentul marilor autori alături de eterna temă a lui Don Juan, tratată adesea cu prea multă ușurință. Ortega observă că cei doi mari scriitori si-au dedicate, perioade lungi de timp și eforturi serioase, pentru a reuși în iubirile pe care le visau sau construiau pe drumul lor de mari creatori.
Se poate da un alt citat din Ortega în acest sens, unul extrem de categoric și de surprinzător: „Atât Chateaubriand cât și Stendhal au luat mai în serios iubirile decât opera“. Iar continuarea vine cu și explicația ce îi diferențiază total pe cei doi: „Din punct de vedere al donjuanismului, Stendhal este cel ce se avântă cu cea mai mare tenacitate în jurul femeii, dar el este opusul lui Don Juan. Don Juanul este celălalt (Chateaubriand), mereu absent, învelit în negura sa de melancolic și care probabil n-a făcut niciodată curte unei femei“. Argumentele continuă și nu sunt deloc puține și nici blânde în defavoarea lui Stendhal. Căci, așa cum argumentează Ortega, Stendhal își sacrifică 40 de ani din viață atacului contra zidului feminității. Rezultatul este nul. Stendhal nu a izbutit să fie cu adevărat iubit de nicio femeie. Chateaubriand, dimpotrivă, își găsește iubirea mereu gata făcută. Nu trebuie să se ostenească. Femeia trece pe lângă el și, brusc, se încarcă cu o electricitate magică. Se dăruiește numaidecât și total.

 

 

Note
1 Stendhal, La vie de Henri Brulard, publié par Casimir Stryienscki, Edition G. Charpentier et C. Charpentier Editeurs, 11 rue de Grenelle, Paris 1890. Roman scris în perioada 1835 – 1836.
2 Stendhal, Souvenirs D’Egotisme, Editeur Le Divan, 37 rue Bonaparte, Paris 1927. Roman scris în perioada 1832 – 1833.
3 Melanie Guilbert (Louason), (1780 – 1828) – actriță căsătorită cu un diplomat al Prusiei pe care l-a părăsit. În anul 1804 îl cunoaște pe Stendhal care se îndrăgostește de ea. Vor fi iubiți câteva luni, după care Melanie îl părăsește.
4 Mina de Greisheim ( Minette ) – în perioada 1807 – 1813, trupele franceze ocupă orașul Braunsweig iar Stendhal locuiește aici doi ani începând din 1806. În jurnalul său scrie că s-a îndrăgostit de tânăra Mina Greishein ( Minette ), fata unui general care, așa cum se întâmpla adesea, nu i-a împărtășit iubirea.
5 Angela Pietragrua – o tânără milaneză, cunoscută de Stendhal în anul 1800, căsătorită cu un bărbat nepăsător la aventurile ei. Îndrăgostit dar timid, Stendhal nu a îndrăznit inițial să-și declare dragostea. Reîntors la locul iubirii cu pasiune 11 ani mai târziu, Angela nici măcar nu-și aduce aminte de el dar este gata să îl țină minte din acel moment căci îl primește cu toate onorurile lângă ea și cei doi devin amanți.
6 Angelina Bereyter (1786 – 1841) a fost singura femeie cu care Stendhal a trăit. Prietenia lor a durat din 1811 și până în 1814. Angelina Bereyter a fost o actriță de origine evreiască care făcea parte din compania Théâtre-Italien, ca o a doua sau a treia femeie a companiei. În ciuda muzicii și a sexului, totul a fost o fericire banală, fără un roman. După spectacol, dacă Stendhal era la Paris, i se alătura mereu primitoare și senzuală. Angelina a fost femeia a cărei amintire l-a urmărit cel mai puțin pe Stendhal, cea despre care a afirmat: „Nu am iubit-o niciodată”.
7 Alexandrine Thérèse Nardot – contesă Daru (1783 – 1815), soția cotelui Pierre Daru, apropiat al lui Napoleon Bonaparte care ocupă, de-a lungul timpului, numeroase funcții importante. Pierre Daru e protectorul lui Stendhal la început de carieră, când acesta sosește la Paris și are vârsta de doar 16 ani. În mod cu totul curios, Stendhal se va îndrăgosti de Alexandrine, soția protectorului său și va fi îndemnat să-și continue asediul de către eternul său prietenul Louis Crozet pentru a o seduce pe Alexandrine care, în acel moment, are aceeași vârstă cu el.
8 Matilde Viscontini Dembowski (1790 – 1825 ) – italiancă, s-a căsătorit cu Jan Dembowski, ofițer în armata napoleoniană, a fost luptătoare din patriotism, membră a organizației Carbonarilor, considerată marea dragoste nefericită a lui Stendhal. Va fi arestată și interogată îndelung de poliția austriacă in anul 1821, în timpul marii revolte a carbonarilor. Moare în 1825, la vârsta de 35 de ani.
9 Clementine Curial (1788 – 1840), Contesa Curial, l-a cunoscut și consolat pe Stendhal după eșecul dureros suferit în fața Matildei Dembowski. S-au văzut pentru prima dată într-un salon parizian. Iubirea lor a fost sinceră și profundă dar relativ scurtă. A existat o primă perioadă de contact și pasiune, o despărțite forțată de plecarea lui Stendhal cu obligații față de armată și o reluare ulterioară a relațiilor, pe ascuns. Diferențele sociale nu le permit să rămână împreună.
10 Giulia Rinieri de Rocchi (1801 – 1881) – o nobilă italiană, îl întâlnește pe Stendhal în perioada când el scria romanul Armance și îi declară iubirea sa spre uimirea scriitorului care o cere în căsătorie. Fiind refuzat de tutorele tinerei, vor continua să își scrie și să se vadă, fără a avea o relație concretă.
11 Alberthe de Rubempré (1804 – 1873), verișoară a pictorului Delacroix, îl întâlnește pe Stendhal prin intermediul lui Delacroix. Au o scurtă aventură, de circa o lună, cerută mai degrabă de simțuri decât de inimă, după care „Menti”, cum o alinta scriitorul, îl va părăsi pe Stendhal care va resimțit dureros mult timp despărțirea.
12 Stendhal (Henri Beyle), De L’Amour, Tome Premier, Librairie Universelle, de Pierre Mongie, Boulevard Poissonniere nr.18 et rue neuve de Montmorency nr.2 – Paris 1822 (editie a cărții din Biblioteca Municipală din Grenoble)

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg