Consiliul
Județean Cluj

România
100

weekly magazine in english,
romanian and italian

Știrile false și post-adevărul: anomalie în sistem sau defect de structură? (I)

Știrile false și  post-adevărul: anomalie în sistem sau defect de structură? (I)

 

Motto : Nihilismul stă la uşă: de unde ne vine acest oaspete, cel mai straniu cu putință? (Fr. Nietzsche)

 

 

Știrile false, post-adevărul, media alternativă, teoriile conspirației – un adevărat război digital pare că s-a declanșat asupra minților noastre.
Totul a explodată odată cu alegerile din America și deznodământul lor neașteptat (cel puțin pentru unii): alegerea lui Donald Trump, un candidat și, ulterior, un președinte aflat în conflict deschis, frontal, cu marile trusturi mediatice din SUA, care a fost susținut de o serie de siteuri „alternative” ca BreitBart sau Infowars și care comunică cu publicul său prin intermediul Twitterului, într-un fel de parodie distopică a politicii în era internetului.
Drept reacție, giganți ai internetului, ca Facebook sau Google, promit și chiar pun în lucru inițiative de combatere a „fake-news”-urilor, lumea academică își alocă resurse pentru a descâlci subiectul, iar simpli cetățeni se transformă în creatori de softuri și contribuitori voluntari în siteuri de „fact-checking” sau de etichetare a știrilor drept „știri false”. Toată această mobilizare este încadrată într-o narațiune care are o certă funcție reconfortantă psihologic: de-o parte sunt „băieții răi”, colportorii de fake-news, speculanți ai interpretărilor tendențioase, ideologizante, antidemocratici și conspiraționiști, de cealaltă parte, „băieții buni”, apărătorii adevărului și ai obiectivității, garanții democrației.
Astfel încadrate, știrile false par a fi o manifestare patologică, creată de prolifici ucenici vrăjitori capabili să creeze și să răspândească psihoze colective. Ele par a fi o anomalie în sistem, o deviere de la promisiunile generoase de emancipare, împuternicire și participare pe care noua era digitală le aducea la începuturile sale. Cineva mai cârcotaș, însă, ar putea spune că asistăm, mai degrabă, la o dublă infantilizare a persoanei: pe de o parte, prezumată ca incapabilă să distingă falsul de adevăr pe cont propriu, pe de alta, putând fi protejată doar printr-un paternalism luminat, care o ferește de pericolele dezinformării, grăbindu-se să-i livreze informația etichetată/ambalată corespunzător.
Și, totuși, dacă știrile false și rădăcina lor filosofică, post-adevărul, nu sunt o anomalie, o excrescență periculoasă, însă accidentală, într-o manieră similară cancerului, care poate fi letal, dar nu este consubstanțial naturii umane? Dacă, de fapt, știrile false și post-adevărul sunt un defect de structură, de „esență” a lumii postmoderne în care trăim? Dacă adevărul, obiectivitatea, factualitatea, chiar și logica, aceste valori atât de invocate astăzi în apărarea lumii de noii barbari, au murit demult?

Nu există fapte, ci doar interpretări

Pentru a răspunde la această întrebare, ne întoarcem puțin în timp, la un faimos filosof german: Friedrich Nietzsche. Cu o influență majoră asupra culturii occidentale, este asociat, în mod comun, cu celebra afirmație Dumnezeu a murit. Influența sa substanțială s-a resimțit, însă, nu în direcția vreunui proces de dezvrăjire sau chiar emancipare față de gândirea religioasă, ci în maniera în care a demolat fundamentele gândirii raționale moderne, iluministe.
Pentru el, „gândirea rațională” nu mai este un proces cognitiv caracteristic naturii umane, universal, prin care subiectul cunoscător se poate apropia de obiect și poate stabili, conform unei metode, aprecieri adevărate despre realități obiective, proces care ne asigură descoperirea unui adevăr verificabil și exterior, ci doar „o interpretare conform unei scheme de care nu ne putem desprinde (sbl.m.).”(1) Gândirea rațională, așadar, nici măcar nu este interpretare, ci o interpretare, așadar una posibilă printre altele, care corespunde unei scheme mentale, despre care nici nu are rost să discutăm dacă are vreo legătură sau nu cu un adevăr în sine – ei bine, iată maniera postmodernă de a privi mintea umană și problema adevărului.
Mai departe, Nietzsche consideră că însuși adevărul este o chestiune de putere, nu de cunoaștere: „Metodica adevărului nu a fost descoperită din motive care țineau de adevăr, ci din motive legate de putere, de faptul-de-a-vrea-să-fii-superior (sbl.m.).”(2) În mod similar, prin filosofia sa aparte făcută cu ciocanul, Nietzsche face țăndări distincția dintre subiect și obiect, dintre aparență și realitate și, în cele din urmă, însăși ideea ca ar exista fapte: „nu, tocmai faptele nu există, există doar interpretări. Nu putem stabili nici un fapt „în sine”: poate că este chiar o absurditate să vrei aşa ceva (sbl.m.).”(3)
Am evocat aceste frânturi din gândirea lui Nietzsche nu pentru valoarea lor „în sine”, ci pentru că acest mod de a înțelege problema adevărului a devenit mai mult decât o aserțiune, fie ea și foarte cunoscută, a unui foarte influent filosof, a devenit cadru conceptual al epocii în care ne aflăm, un regim al cunoașterii, care precede orice conținut concret al acesteia, iar nu conținutul în sine. Perspectivismul este nucleul forte al filosofiei
nietzscheene, arată Charles Larmore, precum și acea parte a gândirii sale care a influențat principalele mișcări filosofice, politice sau culturale din secolul XX, de la stânga la dreapta.(4) Și, cu toate că filosoful german nu a mers atât de departe încât să nege autonomia existenței/faptelor/adevărului în raport cu mintea umană, această răsturnare radicală de… perspectivă nu a făcut altceva decât să prefațeze filosofiile mult mai categorice ale unui Foucault sau Derrida, potrivit cărora practicile de cunoaștere sunt, totodată, și practici de putere, sau care desființează cu totul orice legătură între autor, text și sens.
Mai mult decât atât, în științele sociale a devenit dominantă perspectiva constructivistă, care reduce orice fenomen din societate la un construct social, criticând, totodată, reificarea acestuia prin raportare la o natură umană obiectivă, identificabilă și universală. Într-o astfel de abordare, „genul”, „sexualitatea”, „boala”, dar chiar și „faptele” și „realitatea” nu există ca atare, nu au nimic „natural” sau „obiectiv”, ci sunt produse ale unor medii socio-culturale. Este derutant aici nu faptul că se descoperă socialul din categorii care, pentru „omul de rând”, par a fi fenomene naturale, ci evacuarea oricărui element de naturalitate și de obiectivitate din astfel de fenomene și raporturi. Ceea ce ne interesează pe noi este că, dacă aplicăm modelul constructiviștilor sociali, nu putem pretinde că avem acces la fapte, ci, cel mult, la reprezentări sociale.
Dar, dacă ne aflăm într-o lume care nu mai crede demult în fapte, realitate, lucru în sine, obiectivitate, și nici în posibilitatea cunoașterii, ba, mai mult, consideră orice discuție în termeni „tari” metafizici despre adevăr sau morală drept tactici perverse de putere și subjugare, atunci de ce ne mirăm că a apărut post-adevărul? (5) Nu este această mirare doar un fake breaking news?

Dezinformarea ca defect de structură

Problema poate fi pusă și în alt registru, cel al mediilor de comunicare. Una din teoriile cele mai fertile din domeniu aparține lui Marshall McLuhan. Redusă la esență, aceasta constă în constatarea că mai important decât conținutul actului de comunicare este forma prin care este realizat acesta. Medium is the message este forma aforistică a acestei teorii prin care McLuhan a încercat să identifice legăturile dintre modul în care e organizată o societate și forma prin care se comunică în aceasta. Unul din discipolii lui McLuhan, Neil Postman, a fost preocupat într-o măsură mai mare de implicațiile pe care o asemenea teorie le poate releva pentru legătura dintre adevăr și mediul de comunicare al unei epoci.
Astfel, pornind de la ideea că adevărul este „un produs al conversației pe care omul o poartă cu sine însuși cu privire la și prin intermediul tehnicilor de comunicare pe care le-a inventat”,(6) Postman consideră că orice canal nou de comunicare, modificând structura discursului public, creează, totodată, „noi forme de rostire a adevărului.” (7) Marea tragedie, pentru Postman, era faptul că tiparul, ca formă structurantă a discursului public și, astfel, a înțelegerii adevărului, fusese devansat (pe vremea sa, cartea citată fiind scrisă la jumătatea anilor 1980) de mijloacele electronice de comunicație, dintre care dominantă devenise televiziunea. Or diferența dintre aceste două medii comunicaționale este profundă. Astfel, într-o cultură tipografică discursul trebuie să corespundă unor exigențe de organizare, liniaritate, logică și coerență, de abstractizare, este dezvoltat „propozițional” și este fundamental… „serios”. Adevărul este atins prin expozițiune în era tiparului, iar, pentru a fi înțeles, are nevoie de o minte care gândește deductiv, secvențial, rațional și ordonat.(8)
Cultura televizuală este cu totul opusă celei tipografice. Într-o lume dominată de TV, „oamenii erau mai puțin preocupați să ofere argumente și mai mult să emane impresii.”(9) Or, acest lucru înseamnă că, pentru public, problema adevărului se reduce la credibilitatea sursei, la gradul de acceptare a „capului vorbitor” din televizor, fie el prezentator, om politic sau cine știe „expert”. Importantă nu este seriozitatea sau soliditatea argumentelor, ci impresia de seriozitate și de soliditate a argumentelor. Postman devine foarte critic atunci când afirmă că, în cele din urmă, televiziunea „dezinformează”, în sensul în care prezintă, structural, „informații înșelătoare – informații nepotrivite, irelevante, fragmentare sau superficiale, informații care îți lasă impresia că ai ști ceva, dar, care, de fapt, te îndepărtează de la a ști”.10 Pe scurt, spre deosebire de tipar, televizorul imprimă discursului public o organizare în mesaje simple, scurte, cu o tonalitate dramatică, lipsită de nuanțe, simplificatoare, instantanee.
Adevărul redus la o chestiune de impresie, emoție și dramaturgie nu sună deloc bine. Iar dezinformarea ca (d)efect de structură a unui mediu comunicațional sună de-a dreptul prost. De fapt, modul în care Postman pune problema face ca adevărul din era televiziunii să corespundă aproape integral definiției post-adevărului așa cum a fost ea (re)descoperită în zilele noastre, într-un cu totul alt context și într-un mediu comunicațional diferit, pe cale să fie dominat de noile tehnologii și de internet.

Note
1 Fr. Nietzsche, Voința de putere, Ed. Aion, 1999, p. 338.
2 Idem, p. 297.
3 Idem, p. 317.
4 Charles Larmore, The Morals of Modernity, Cambridge University Press, 1996, p. 82.
5 Post-adevărul a fost declarat cuvântul anului în 2016 de către Oxford Dictionaries, cu următoarea definiție: „circumstanțe în care faptele obiective sunt mai puțin influente în modelarea opiniei publice decât apelurile la emoție și credințe personale”.
6 Neil Postman, Distracția care ne omoară. Discursul public în epoca televizorului, Ed. Anacronic, 2016, p. 46.
7 Idem, p. 49.
8 Idem, p. 95.
9 Idem, p. 139.
10 Idem, p. 151.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg