Consiliul
Județean Cluj

România
100

weekly magazine in english,
romanian and italian

Știrile false și post-adevărul: anomalie în sistem sau defect de structură? (II)

Știrile false și post-adevărul: anomalie în sistem sau defect de structură? (II)

Dacă în prima parte a acestui eseu am abordat tema „fake news”-urilor dintr-o perspectivă mai degrabă filosofică, în continuare voi dezvolta câteva argumente legate de precarizarea actului jurnalistic în sistemul mediatic contemporan, precum și de tendințele induse de dezvoltarea noilor tehnologii în această privință.
Într-o lucrare clasică, Giovanni Sartori aborda problema opiniei publice și a modului în care se poate obține un consens legitim într-o societate democratică. Interesant este faptul că Sartori opune sistemului de propagandă unicentric, specific statelor totalitare, în care sistemul mediatic centralizat bombardează publicul cu dezinformări, nu un sistem în care ar exista garanția unei informări corecte a publicului, ci unul policentric în care diferența e dată de multitudinea de surse de informare aflate în competiție.1 Așadar, minciunii totalitare i se opune nu adevărul, ci piața. Într-o societate democratică propaganda nu dispare; ea este echilibrată și controlată, însă, consideră Sartori, prin faptul că există o vigilență reciprocă între multiplii producători de opinie. Problema adevărului este abandonată ca o temă idealistă care nu corespunde „realismului” neoliberal ce pornește de la premiza că jocul societal este derivat doar din exercitarea intereselor egoiste ale individului, nu din raportarea la standarde sau valori „în sine” sau din natura cooperantă și predispusă spre bine a indivizilor.
Alți autori sunt mai optimiști cu privire la natura umană, dar mai pesimiști cu privire la virtuțile impersonale ale mecanismelor pieței mediatice în producerea unui consens al opiniei publice realmente democratic. Într-o notă poate ușor radicală, Chomsky și Herman, într-o altă lucrare devenită clasică, vorbesc despre faptul că sistemul mediatic (american, în speță, dar analiza poate fi extinsă la toate sistemele policentrice, cum ar spune Sartori) „manufacturează”, adică produce în mod deliberat și interesat consensul dominant necesar păstrării status-quo-ului în societate prin dispunerea unui model de propagandă bazat pe câteva „filtre”: 1) „industrializarea” presei, sau concentrarea mediei în câteva mari trusturi care formează, practic, un oligopol; 2) influența industriei de advertising sau de publicitate, care face ca presa să fie dependentă financiar, în realitate, nu de clienții săi direcți (cititorii/spectatorii) ci de furnizorii de reclame2; 3) dependența de surse de informare facile pentru a putea întreține fluxul de știri; 4) „tirul de baraj” la care este supus emitentul unui act jurnalistic care „deviază” de la consensul fabricat, pentru a ataca probleme ocolite sau a spune lucruri incomode pentru „sistem”; 5) filtrul ideologic, care constă în impunerea unei viziuni ideologice dominante (care înglobează inclusiv subvariantele care par a fi în opoziție).3
Filtre sau nu, este cert că elementele identificate de Chomsky și Herman sunt identificabile măcar sub forma unor presiuni structurale asupra sistemului mediatic. Dintre ele, insist asupra celui de-al treilea: dependența de furnizori de știri din cauza presiunii crescânde de a întreține fluxul informațional. Este o tendință care se manifestă tot mai puternic și care rezultă, practic, într-o simbioză între industria de relații publice4 și cea mediatică. Așa cum arată autorii citați, știrile provin de la câteva entități care, inevitabil, sunt generatoare de conținut mediatic: autorități publice, diferite instituții sociale, companii private, etc. Aceste entități, sau, cel puțin, cele plasate „strategic” în câmpul de putere al unei societăți, nu mai furnizează demult conținut mediatic „brut”, neprelucrat. Chiar și știrile „pe surse” sunt, de cele mai multe ori, rezultatul implementării unei strategii de comunicare profesionist realizată pentru respectiva entitate. Astfel încât, într-un mod mecanic și aproape inevitabil, presa ajunge releul campaniilor de comunicare al multiplelor surse interesate. În esență, acest fenomen se reduce la o golire de substanță a actului informării: nu gradul în care e adevărat acest act contează, ci eficiența sa în materie de persuadare. Convingerea, nu informarea (cu atât mai puțin corecta informare) publicului a devenit prioritatea reală în sistemul mediatic actual.
Acest lucru înseamnă, concret, că se investește mult mai mult efort în construirea mesajului din punct de vedere psihologic și socio-cultural decât în investigarea faptelor și redarea lor cu acuratețe și  în context. Resursele, dacă există, sunt investite pentru a găsi cele mai potrivire căi de influențare și formare a percepțiilor publicului sau de formare și influențare a atitudinilor acestuia, precum și în găsirea formatelor mediatice cele mai atractive, dinamice și captivante pentru a „targeta” publicuri care sunt „segmentate”, adică identificate prin trăsăturile lor specifice, într-un mod din ce în ce mai rafinat și mai particularizat. Procesul este invers proporțional: cu cât dimensiunea persuadării devine mai importantă și revendică tot mai multe resurse și logistică în sistemul mediatic, cu atât calitatea intrinsecă de adevăr și factualitate a informării devine mai precară. Astfel încât presa a devenit furnizoare nu atât de „relatări”, cât de „povești”, narațiuni care oferă nu atât factualitate, cât scheme de interpretare asupra evenimentelor zilei, prefabricate de sens care încadrează conținutul factual.5  Efectele acestui proces nu sunt, însă, dintre cele mai bune: este sacrificat conținutul de calitate, se renunță la detalierea factorilor diverși care pot situa un eveniment în întreaga sa complexitate, cu scopul de a obține un format accesibil, de regulă puternic dramatizat, „publicului larg” (și antrenant, dacă ne aducem aminte de Postman), de fapt, audienței specifice emitentului.6 Astfel, „narativizarea știrilor duce, inevitabil, la diminuarea funcției informative a știrilor”.7 În ceea ce privește reprezentarea dramatizată a evenimentelor, aceasta are ca efect, pe lângă acea hiperrealitate de care vorbea Baudrillard, în care distincția între realitate și ficțiune devine tot mai greu de păstrat, atât polarizarea publicului, cât și perpetuarea unei scheme dihotomice de înțelegere a lumii.
Existența imperiilor financiare și mediatice în societățile democratice se suprapune, deseori, peste clivaje sociale și politice puternice pe care sistemul mediatic le întreține, reproduce și amplifică. În SUA există FOX News vs CNN. În România, Antena 3 vs Digi 24. Și tot așa. Credința lui Sartori că acest tip de pluralitate și de concurență poate avea un efect de echilibru pare neconformă cu ce se întâmplă în realitate, părând, mai degrabă, că ne îndreptăm spre o adâncire progresivă a acestor diviziuni în societate, lucru la care contribuie din plin presiunea mediatică de a furniza narațiuni conflictuale prin scheme dihotomice: ei vs noi, bine vs rău, lumină vs întuneric, progres vs înapoiere. Plus o atitudine moralistă intransigentă care face ca jurnaliștii să devină un fel de procurori mediatici. Lucrul se aplică și manierei de reprezentare a realităților internaționale, care devine, parcă, o replică mediatică a filmelor și serialelor la modă în care vizionăm dramatice bătălii între imperii ale binelui și ale răului. Factualitatea și nuanțele sunt, economic, ineficiente și contraproductive, iar politic, inoportune.
La un nivel și mai concret, precarizarea actului jurnalistic sau al celui de informare se vede foarte bine în suferința în care se găsește, astăzi, jurnalismul de investigație. Foarte costisitor, cu o rată de producție care are un ritm total inadecvat pentru presiunea știrilor non-stop, cu particularitățile sale care îl fac aproape opus stilului pre-fabricat al jurnalismului de astăzi, pentru că se bazează pe multe date factuale, detalii, context, background, jurnalismul de investigație aproape că a dispărut, de la noi, din presa scrisă, iar în cea vizuală supraviețuiește în măsura în care se adaptează formatului narativ: în cadrul unor show-uri TV care oferă povești, ce-i drept, de această dată, mult mai consistente și mai nuanțate decât cele din jurnalele de știri sau din talk-show-urile obișnuite.
Ce impact au avut noile tehnologii asupra sistemului mediatic și cum au evoluat defectele de structură discutate mai sus sub imperiul „forței” digitale? Aducând o mare promisiune de eliberare și emancipare față de influența covârșitoare a marilor trusturi mediatice, a TV-ului, de democratizare a spațiului public și chiar și a jurnalismului, prin apariția tipurilor de jurnalism „cetățenesc”, „alternativ”, „independent”, noile tehnologii au avut, cu siguranță, cel puțin un tip de efect asupra sistemului mediatic: disruptiv. Despre acest lucru, în „episodul” următor.

Note
1 G. Sartori, Teoria democrației reinterpretată, Polirom, 1999, pp. 108-109.
2 Este interesat de amintit faptul că în timpul controverselor de acum doi ani legate de problemele juridice ale unuia din proprietarii de trust mediatic din România (trustul Intact), s-a încercat boicotarea postului TV de știri al trustului prin determinarea unor mari branduri de a-și retrage reclamele. Campania de boicotare a eșuat, cel mai probabil tocmai din cauza faptului ca poziția pe piață a respectivului post TV este deja prea importantă, însă tentativa confirmă importanța esențială pe care o are industria de advertising pentru sistemul mediatic și dependența asimetrică dintre cele două. Dacă postul respectiv s-ar fi aflat într-o poziție de piață mai slabă sau ar fi fost la început de drum, cu totul altfel ar fi stat lucrurile.
3 Noam Chomski & Edward S. Herman, La fabrique de l’opinion publique, La politique économique des medias américaines, Le Serpent à Plumes, 2003, pp. 1-30.
4 J. Ellul considera că relațiile publice sunt practici de propagandă, deoarece „caută să adapteze individul la societate, la un nivel de viață, la o anume activitate. Acestea (relațiile publice – n.m.) au menirea de a-l face să se conformeze, ceea ce constituie scopul oricărei propagande”. În Propaganda. The Formation of Men’s Attitudes, Vintage Books, 1973, p. XIII.
5  H. E. Fulton, R. E. A. Huisman, J. Murphet and A. K. M. Dun, Narrative and Media, Cambridge University Press, 2005. Autorii pun și ei în evidență relația condiționantă între presă și industria de advertising, arătând că producția mediatică nu este destinată doar consumatorului „obișnuit”, ci și marilor imperii economice care o pot susține prin reclame (p. 4).
6 Idem, p. 243.
7 Ibidem.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg