Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Știrile false și post-adevărul: anomalie în sistem sau defect de structură? (III)

Știrile false și post-adevărul: anomalie în sistem sau defect de structură? (III)

Noile tehnologii au un efect disruptiv nu doar asupra sistemului mass-media, ci asupra lumii în care trăim. Economia, viața socială, psihologia și cultura noastră sunt afectate profund de prezența persistentă și progresiv ubicuă a acestora. Desigur, inițial, dezvoltarea lor exponențială a fost întâmpinată și reprezentată ca o schimbare esențialmente și inerent pozitivă, iar despre noua eră digitală se vorbea numai de bine. Internetul și gadgeturile inteligente erau – și sunt și acum, într-o mai mică măsură – văzute drept mijloacele viitorului de împuternicire și emancipare a persoanei umane. Posibilitățile sunt aproape nelimitate: interactivitate, conectare, creare de conținut, „multitasking”, acces la un nivel fără precedent la informație de orice fel, „networking”, transferarea în digital a tot mai multor operațiuni și tranzacții cotidiene și multe, multe alte funcționalități care apar de pe o zi pe alta.
Dacă, la început, vocile critice păreau mai degrabă marginale, cu „cârcotași” de serviciu ca Evgheni Morozov, care vedea la mijloc mai degrabă amăgirea ascunsă în promisiunile de împuternicire prin internet (The net delusion) sau Nicholas Carr, care arăta, spre supărarea industriei, consecințele negative pe plan economic și social al noilor tehnologii (The Big Switch), între timp critica adusă, cel puțin, celor numiți „giganții internetului” (Google, Facebook, Twitter) a ajuns aproape mainstream, iar unul din motive este tocmai subiectul de care mă ocup în acest serial – știrile false.
Este adevărat că, cel puțin la nivel academic, s-au făcut numeroase cercetări, prin experimente sociale, observație socială, anchete, care arătau, deja, lucruri îngrijorătoare legate de capacitatea de înțelegere profundă a informației a celor numiți „nativi digitali” (generațiile născute în noul mediu tehnologic, având, astfel, deprinderi „înnăscute” în utilizarea internetului și dispozitivelor inteligente, spre deosebire de generațiile mai vechi de „imigranți digitali”), dar și efectele puternice de contagiune emoțională și de amplificare a polarizării conținute în rețelele sociale. Spre exemplu, un studiu realizat de cercetători în științele educației de la Stanford pe elevi din învățământul secundar și liceal a arătat că majorități îngrijorătoare din acești „nativi digitali” nu pot să facă diferența între un material de advertising (postare plătită, publicitate online) și o știre, nu au deprinderea de a verifica sursa informațiilor vehiculate pe rețele de socializare și nu reușesc să înțeleagă nuanțele unei informații încărcate ideologic, adică prezentate dintr-o perspectivă puternic influențată de ideologia sursei. Studiul, demarat încă din 2015, a intrat în atenția opiniei publice cu adevărat abia după scandalul alegerilor prezidențiale din SUA, în care victoria lui Donald Trump a fost pusă (și) pe seama impactului „știrilor false”.
Un alt studiu, realizat chiar de Facebook, arăta că majoritatea celor care dau share la materiale online citesc doar titlul, fără a mai parcurge și conținutul. Alte cercetări, făcute tot pe populații de școlari, arată că, dacă aceștia citesc același conținut pe format digital sau pe format „print”, raportează niveluri mai mari de satisfacție la lectura pe format digital, dar performează cognitiv mai bine atunci când citesc pe format tipărit. Cu alte cuvinte, da, citim mai rapid și avem impresia că înțelegem mai bine atunci când avem la dispoziție varianta online a informației, însă performăm mai bine, când e vorba de a reda informații de context și de detaliu, atunci când am accesat respectiva informație pe format print.
Aceste lucruri sunt bine cunoscut de creatorii de gadgeturi și de softuri, care își cresc proprii lor copii departe de ecranele dispozitivelor inteligente. Steve Jobs, creatorul Apple, declara unui jurnalist de la New York Times că limitase pe cât posibil accesul copiilor săi la noile tehnologii. Și nu era singurul. Adam Alter, autorul unui volum despre adicția dată de smartphones și de internet (Irresistble), arată că fondatori ai unor siteuri celebre sau ai unor mari platforme, ca Blogger sau Twitter, impun copiilor lor limite stricte în utilizarea acestor dispozitive, interzic prezența ecranelor în dormitoarele lor și le cumpără sute de cărți tipărite în loc să le ia ultimul iPad. Unii dintre cei care au contribuit la succesul rețelelor de socializare privesc, postfactum, cu un ochi mai mult decât critic „monstrul” la nașterea căruia au dat o mână de ajutor esențială. „Refuseniks”, numele acestei mici „secte” din Silicon Valley compusă cu precădere din ingineri de software, sunt alarmați de „economia atenției” creată de mediul digital, avertizând asupra manierei în care mintea umană este antrenată în mediul virtual – în principiu, pentru a satisface nevoile economiei de advertising (Paul Lewis, „Our minds can be hijacked: the tech insiders who fear a smartphone dystopia”, The Guardian, 6 oct. 2017). Au și de ce: cercetările arată că nu doar dependența de smartphone afectează abilitățile cognitive, ci doar simpla sa prezență, fără a include și folosirea dispozitivului, afectează capacitatea de concentrare și reduce capacitățile mentale (efortul depus pentru a ignora telefonul și a rezista „ispitei” de a-l verifica pentru a vedea notificările costă). Unul din acești „insideri” a fost deosebit de vehement cu privire la Facebook. Chamath Palihapitiya, fost vicepreședinte al componentei de creștere a utilizatorilor rețelei sociale, a afirmat, recent, că simte o „imensă vină” pentru contribuția adusă la dezvoltarea Facebook, care „distruge modul în care funcționează societatea”. Chamath a spus că „nu mai avem discurs civic, nu mai avem cooperare, ci doar informare greșită, neadevăr. Și nu este o problemă americană – asta nu e despre ads-urile rușilor (trimitere la alegerile americane din 2016 și implicarea rușilor – n.m.). Asta e o problemă globală.”
Alte experimente realizate în condiții de laborator au arătat, de asemenea, că aceiași oameni care au convingeri ideologice opuse, puși să interacționeze, în mediul virtual, spre deosebire de cel real, vor înregistra cote mari de radicalizare a pozițiilor lor. Internetul nu aduce oamenii împreună și nu creează un for de dezbatere care să permită aplanarea divergențelor. Dimpotrivă, are un efect de „balcanizare” (Cass Sunstein) și de amplificare a polarizărilor și clivajelor din societate. De altfel, polarizarea online este un efect cu dublu sens: pe de o parte, ajută la răspândirea știrilor false sau, cel puțin, a informațiilor tendențioase pentru că ele corespund prejudecăților/fricilor/antipatiilor celor vizați, dar, pe de altă parte, duce la caracterizarea drept „fake news” a informațiilor care contrazic preferințele ideologice și politice sau a informațiilor care nu „corespund” cu adevărul acceptat.
Așadar, problema era deja acolo și avea același potențial distructiv, iar identificarea facilă a unor vinovați, a unor „băieți răi”, că sunt rușii, că sunt cinicii de la Cambridge Analytica, cei care au contribuit la campania online a actualului președinte al SUA, este un fals răspuns. Defectul este de structură, nu (doar) de acțiune umană. Răspândirea știrilor false este doar una din consecințele digitalizării și transferării vieții noastre sociale pe internet și pe rețelele de socializare. Fenomenul nu a realizat utopia promisă, ci, mai degrabă, pune la lucru o distopie care sperie. În raport cu mass-media, efectele sunt la fel de profunde, uneori devastatoare. Digitalizarea și disponibilitatea informației în mediul online au dus la o criză economică puternică a jurnalismului „clasic”. Jurnalistul de investigație nu poate fi înlocuit cu jurnalistul de ocazie, cetățeanul obișnuit care, înarmat cu telefonul inteligent, poate filma și înregistra cu mult înainte ca reporterii de teren să ajungă la locul unui eveniment special. Ancheta presupune, cum am arătat și în materialul precedent, un efort depus pe termen lung, o investiție ale cărei rezultate trebuie așteptate, amânate. Or, importante în noul peisaj online sunt rezultatele imediate. Să ne gândim o clipă la cazul mass-mediei românești. Câte ziare tipărite mai rezistă? Ce diferență uriașă este între presa de astăzi și cea de acum doar douăzeci de ani (un interval deloc impresionant la nivel istoric)? Ziarele „vechi”, chiar și cele care nu erau prea importante, aveau reporteri specializați pe secțiuni speciale (politic, social, economic, cultură, sport etc.) care lucrau, marea lor majoritate, pe teren. În redacțiile mai importante, alături de această echipă complexă, existau și jurnaliști de investigație. Or, astăzi, puținele ziare care mai apar tipărit, o fac mai mult pentru că patronatul a decis să existe, încă, și această variantă, dar nu pentru că se pot susține din tipar. Și, în orice caz, redacțiile mari sunt istorie. Cu câteva mici excepții, ziarele online românești se reduc la echipe relativ reduse de colportori de știri preluate cu copy-paste de pe agențiile de presă sau de pe te miri ce surse. Goana după trafic a dus la forme grotești de clickbyte, la titluri gândite în așa fel încât să provoace „utilizatorul” să dea click pe postare, de unde abundența stridentă de „șocant”, „halucinant”, „nu îți vine să crezi”, sau la forme hilare de titluri formate numai din cuvinte cheie, ca să intre cât mai sus pe paginile de căutare ale Google. De fapt, toate defectele mass-mediei descrise în materialul anterior au fost amplificate de apariția noilor tehnologii, și au apărut forme noi de degradare a actului jurnalistic. Jurnalismul humsterizat, cum a fost denumit, nu-i nici pe departe un fenomen românesc. Însă, la noi, societate periferică, se resimte mai dramatic.
Dar, poate, cea mai mare amăgire legată de rolul pozitiv pe care internetul ar putea să-l joace în raport cu mass-media clasică este accesul direct la informație. În modelul tradițional mediatic, accesul la informație este filtrat de gatekeeper, de cel care transmite evenimentul. În modelul digital, aparent, accesul la informație nu mai este filtrat de politica editorială a unei redacții. În schimb, este filtrat de mecanisme mult mai subtile de structurat informația, anume de algoritmi. Căutările pe Google sunt rezultatul unor astfel de algoritmi. News feed-ul de le contul nostru de Facebook este nu doar rezultatul preferințelor noastre, ci și al algoritmului companiei. Și nu există niciun fel de control public asupra modului în care marile companii de internet își construiesc algoritmii care ne modelează lumea virtuală în care ne mișcăm. În ultimă instanță, noile tehnologii nu sunt doar medii comunicaționale cu vulnerabilități care permit răspândirea de știri false. Noile tehnologii sunt un univers al simulacrului și al falsului.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg