Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Strategia cooperării

Strategia cooperării

După schimbările din anii optzeci, era clar că țările sunt dependente unele de altele și că viața națiunilor depinde de un cadru pe care cel mai prolific sociolog al epocii (Niklas Luhmann, Die Gesellschaft der Gesellschaft, 1993) l-a numit „societate mondială (Weltgesellschaft)”. Nu avem nici astăzi o teorie pusă la punct asupra acesteia, dar nici o țară nu i se poate sustrage.
Din faptul că umanitatea trăiește în „societatea mondială”, nu rezultă, însă, cum susține globalismul, că problemele vreunei țări le rezolvă vreun centru al lumii, oricare ar fi. Este dovedit că democratizarea este posibilă doar în cadrul național, că soluțiile sociale și dezvoltarea depind de statul național și că însăși globalizarea a rezultat din dinamica unor națiuni. Avantajele statului național bine condus le-au confirmat țările cu decidenți competenți.
În lume s-au trăit, până în 2020, consecințe la distanță ale înțelegerilor Nixon-Kissinger-Mao Zedong-Zhou Enlai din 1972, apoi ale acordurilor de la Helsinki din 1975. Acestea au dat prioritate recunoașterii reciproce, ca subiecți de drept, a statelor existente și respectării drepturilor omului, iar înțelegerile Reagan-Bush-Gorbaciov și Kohl-Gorbaciov le-au reafirmat. Cooperarea a înlocuit astfel „războiul rece”. Economia de piață nu a mai rămas doar în Vest, intervenția statală în economie nu a mai fost rezervată Estului, iar din drepturile omului s-au revendicat toate părțile.
Pe acest fundal studiile strategice, adică cercetări ale organizării și evoluțiilor din societatea mondială, au luat avânt. Autori de calibru (John Mearsheimer, The Tragedy of Great Power Politics, 2001; Helmut Schmidt, Die Mächte der Zukunft. Gewinner und Verlierer in der Welt von morgen, 2006; Hu Angang, China in 2020. A New Type of Superpower, 2011; Zbigniew Brzezinski, Strategic Vision. America and the Crisis of Global Power, 2012; Gerard Chaliand, Michel Jan, Vers un nouvel ordre du monde, 2013; Henry Kissinger, World Order, 2014; Carlo Masala, Welt-Unordnung. Die globalen Krisen und das Versagen des Westens, 2016; Kishore Mahbubani, The Great Convergence. Asia, the West and the Logic of the World, 2018; Theo Sommer, China First. Die Welt auf dem Weg ins chinesische Jahrhundert, 2019 etc.) au exprimat concludent ceea ce se petrece. Nu mai este posibilă înțelegerea lumii fără a arunca privirea în studiile strategice.
În definitiv, nu ai cum capta întregul vieții umane, de care filosofia este, prin natura ei legată, fără a lua act de organizarea și dinamica societății mondiale. Nu mai este nici filosofie relevantă care să nu dea atenție opticii strategice. Faptul se observă la filosofii de prim plan: Heidegger (Schwarze Hefte, 2014-2021), Richard Rorty (Achieving our Country, 1998), Jürgen Habermas (Postnationale Konstellation, 1998); Dieter Henrich (Ethik zum nuclearen Frieden, 1990), John Searle (Making the Social World. The Structure o Human Civilisation, 2010) și alții.
M-am ocupat constant de studii strategice. Am dat la noi prima examinare sociologico-filosofică a cotiturii din jurul anului 1990, când, la invitația universităților „Ludwig Maximillians” din München și Viena, am explicat prăbușirea „socialismului răsăritean” sub eșecul triplu al economiei etatizate, al monopolizării puterii politice și al dogmatismului (Die kulturelle Wende, 2004). Am explorat fundamente ale Europei (Filosofia unificării europene, 2005; The Destiny of Europe, 2011), ale Statelor Unite (Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice, 2017), ale Chinei (Ascensiunea globală a Chinei, 2015) și ale Israelului (Europa și Israelul, 2020). Am examinat apoi alunecarea nefastă a unor tinere democrații în „democrații cu conducător” (România actuală. O diagnoză, 2009). Am sesizat intrarea societății moderne târzii în noi nesiguranțe ( Societatea nesigură, 2016). Am formulat o viziune asupra ordinii internaționale (Ordinea viitoare a lumii, 2017) având în centru teza „geometriei variabile a supraputerilor”.
Evenimentele au confirmat anticipările mele. Le-am amintit aici pentru a nu mai repeta analize.
Este fapt că lumea formată în 1989 – cu prevalența capitalului financiar, globalizare comercială, extinderea democrației liberale, o supraputere solitară – a intrat de mult în schimbare. Corectura globalizării s-a făcut începând cu țara de origine. Mulți oameni se pun în mișcare într-o nouă migrație a popoarelor. Bogăția și sărăcia se polarizează din nou.
În jurul lui 2010, s-a intrat de fapt într-o lume diferită. China a urcat la statutul de supraputere – fapt socotit cea mai mare schimbare în lume de la sfârșitul “războiului rece”. Statul naFal revine mai explicit în rol. Democrația s-a pluralizat din nou.
Sub lovitura neașteptată a pandemiei, în 2020 a început o altă schimbare a lumii. Economiile țărilor revin acum dinspre servicii la producție. Robotizarea promite să fie a patra revoluție industrială. Deocamdată, însă, abia câteva țări ating nivele anterioare de producere. China, de pildă, a declarat pierderea în pandemie, în realizarea Drumului Mătăsii, în care a reunit peste o sută de țări, a cam 20% din resurse. Se reevaluează importanța controlului public în societate. Mobilitățile internaționale se restrâng. Cum a arătat Apelul Vigano, guvernări incapabile să combată epidemia strâng șurubul.
Astăzi relațiile internaționale contează și mai mult în viața națiunilor, iar supraputerile le imprimă direcția. Din interacțiunea supraputerilor economice (SUA, China, UE), celor militare (SUA, Rusia, China), celor politice (SUA, China), celor culturale (SUA, China, Europa), supraputerilor emergente (Germania, Marea Britanie, India) și puterilor noi (Turcia, Israel, Iran, Polonia) rezultă de fapt sensul istoriei actuale.
Ce avem în aceste raporturi acum? Înțelegere nu este, căci divergențe izbucnesc cotidian. La confruntare armată nu s-a ajuns, căci frica de război, cum spunea deja Richard Nixon, descurajează atacul. Avem însă o criză, ce constă în aceea că de la o zi la alta se aruncă acuzații: pe drepturile omului, pe depășirea granițelor stabilite la sfârșitul „războiului rece”, pe intervenția din afară în alegeri, pe amestecul în treburi interne.
Criza de sub ochii noștri angajează principalele supraputeri – SUA și China. Ea atrage în și alte țări. Respingerea reluării „războiului rece” este și ea prezentă. În Europa, Germania, Italia și Ungaria au semnalat-o, deja. În orice caz, criza în relația supraputerilor permite noi observații.
Prima observație este că această criză are loc într-un context nou. Proliferarea nucleară nu a putut fi oprită. Unele țări au dobândit capacități amenințătoare, încât nici o putere nucleară nu mai este singură. Nici nu mai contează câte focoase deții, ci faptul că propriul teritoriu este expus. Înfrânt, teorismul își poate reveni. Scurt spus, nici o țară au are cum să fie sigură într-o astfel de situație, fără cooperări.
A doua observație este că lumea s-a umplut de disparități. De exemplu, este o disparitate economică. Statele Unite au cea mai mare acumulare istorică de capacități, un produs național brut de peste 18000 de miliarde de dolari, cu ridicată productivitate a muncii și pondere de în jur de 20% în economia lumii. China are un număr incomparabil de lucrători (peste 780 de milioane), cu o bună pregătire și motivație și o economie în creștere – acum la peste 15000 de miliarde dolari și pondere de în jur de 16%. Este apoi o disparitate financiară. Marile tranzacții din lume sunt în dolari SUA, dar cele mai mari rezerve de devize le are acum China – după unele estimări peste 4000 de miliarde de dolari. Este, de asemenea, o disparitate investițională. Centrul de greutate al economiei mondiale s-a mutat de două decenii în Asia de Răsărit, ceea ce face să continue fuga de capitaluri spre acea zonă. Este și o disparitate sanitară. Statele Unite au cea mai inovativă cercetare științifică și industrie de medicamente, dar sunt lovite de pandemie. China are o tradiție străveche în medicină, a luat sub control pandemia și și-a refăcut nivelul de producere de dinainte de pandemie.
A treia observație este că Statele Unite dețin avansul tehnologic, dar China nu mai este devansată, ci se află și ea în avangarda inovației tehnologice. După 1978 China a învățat economia de piață, a căpătat altă înfățișare, prin care infirmă clișeele.
Peste toate, China a arătat că istoria nu se lasă epuizată de alternativa capitalism sau socialism răsăritean. Dacă este să ne exprimăm în termenii cei mai accesibili, această țară ilustrează un capitalism al producției, combinat cu un socialism al distribuției și o conducere de către comuniști care preconizează democratizări în țara cu cea mai mare populație din istorie și o altă ordine mondială. Cum observa un fost secretar de stat american, politica axată pe „armonie” atrage. China se alimentează dintr-o moștenire culturală a cărei complexitate abia începe să fie cunoscută. Oricum, profilarea Chinei, ieșind din schemele istorice cunoscute, nu s-a încheiat.
Dar China a anunțat un proiect care acum stârnește apele. Foștii cancelari germani Helmut Schmidt și Gerhard Schröder l-au și reliefat în 2015, la Târgul de carte de la Frankfurt am Main, când au observat că președintele actual al Chinei (Xi Jinping, The Governance of China, 2014) exprimă aspirația afirmării Chinei conform ponderii ei demografice și culturale în lume. Acesta este și miezul „reîntineririi (rejuvenation)” chineze. Calea aleasă constă în „luminarea minților” și „reforma” în continuare.
La prima sa conferință de presă (25 martie 2020) ca președinte al SUA, Joe Biden constata: „China are un obiectiv general. Eu nu îi critic pentru obiectivul general, dar ei au ca obiectiv general să devină țara conducătoare în lume, cea mai bogată și cea mai puternică în lume. Aceasta nu se va petrece sub privirile mele deoarece Statele Unite vor continua să crească și să se extindă”.
Faptele pe care le-am rezumat pot fi pretext de confruntare. Depinde și ce viziune se folosește în a privi „societatea mondială” de astăzi.
China aplică învățăturile lui Confucius și tradiția proprie de reflecție asupra istoriei, bazată pe cicluri. Înăuntrul acestora timpul este perceput plecând de la timpul lung, iar atitudinea ce se cultivă este favorabilă muncii stăruitoare, inovației, încrederii. Recenta investigație organizată de instituții americane în rândul studenților chinezi aflați la universități în străinătate a arătat că atașamentul acestora la patria lor este profund.
Cei care cunosc dosarul filosofic al contemporaneității observă ușor că în unele țări s-a asumat în politica externă distincția datorată lui Karl Popper, între „societatea deschisă” și „societatea închisă”, prin intermediul lui George Soros, care a redus-o la deviza „democrație” versus „autocrație”. Numai că istoria factuală arată un peisaj mult mai divers, în care granița între autoritarism și democrație nu este simplu de trasat. Chiar analize ale armatei americane (Sarah Chayez, The Thieves of State, 2014) au arătat că unii „democrați” din democrațiile emergente sunt doar corupți. Alte analize (Dorothea Gädeke, Politik der Beherrschung, 2017) au arătat cum intervenții din afară pentru „democratizarea” altor țări strivesc democrația însăși și că numai pe fondul autodeterminării fiecărei țări se poate atinge democratizarea. La noi s-a arătat (Radu Călin Cristea, Împăratul cu șapcă. Regimul Băsescu și elitele sale, 2017) cum lipsa culturii democratice la „democrați” subminează democrația.
Scurt spus, distincțiile și procedura apriori ale lui Karl Popper sunt de la început opace la complexitatea istoriei și duc ușor, când se aplică, la rezultate opuse promisei democratizări. Ele ajung să alimenteze noi autoritarisme.
Peste toate considerentele, este clar că nu se va putea continua cu confruntările la „rece” de astăzi. Poate fi periculos și, de fapt, nu se rezolvă nimic, căci, din capul locului, nu pot fi învingători într-o asemenea confruntare. De aceea, Joe Biden a și repetat că nu vrea conflict.
În alegerea cooperării nu este vorba doar de un principiu sau de un cadru general, ci de un imperativ practic. Fareed Zacharia (Ten Lessons for a Post-Pandemic World, 2020) observa că “relațiile internaționale ale secolului XXI vor fi dominate de competiția SUA – China” și avea dreptate să scrie că “un sistem multilateral funcțional ne oferă cel mai bun forum pentru a rezolva probleme globale”. Sunt tensiuni pe scenă, dar strategia rezonabilă nu poate fi decât cooperarea.
Mulți întreabă: nu va profita supraputerea chineză de faptul că a ieșit mai bine din pandemie? Vor schimba SUA actuala ofensivă la adresa Chinei?
Răspunsul meu este că nu știm ce va face concret un actor sau altul. Fiind vorba de supraputeri, nimeni nu poate fi oprit. Dar, peste toate, avem principiul unei ordini pacificate prin înțelegerile de la Beijing (1972) și Helsinki (1975), care încurajează cooperarea. Nu se întrevede altceva în relațiile dintre supraputeri, care să convină fiecăreia.
SUA domină economia mondială cu performanțele ei greu de egalat. Cum s-a spus, „China joacă în economia lumii rolul hotărâtor în toate domeniile imaginabile. Nivelul de salarii, dobânzile, ratele inflației, prețul materiilor prime și chiar al prețului benzinei depind de date conjuncturale și de politica economică a Chinei” (Jean-Francois Susbielle, China-USA. Der programmierte Krieg, 2007, p.69). Pe agenda relațiilor celor două supraputeri rămân de luat decizii în chestiuni complicate. De pildă, în cvasiautomata „foarfecă a prețurilor” în comerțul cu o țară bogată în resurse umane bine calificate precum China. Dar cum remarca The Economist (28 iulie 2005) „capitaliștii din Vest trebuie să fie recunoscători Chinei comuniste” pentru câștigurile prilejuite de deschiderea Chinei.
Nu ar fi, așadar, rezonabilă ridicarea chestiunilor concrete la rang de chestiuni tactice, a acestora la rang de strategie și transformarea iarăși a strategiei în doctrină. Nu ar duce nicidecum departe!
Nu este viabilă oprirea comerțului. Se poate reforma sistemul schimburilor internaționale, dar nu dă rezultate oprirea investițiilor și schimburilor. „Economia americană și cea chineză sunt strâns imbricate” și prezintă azi „o împletire fără seamăn” (Theo Sommer, Die Welt auf dem Weg ins chinesische Jahrhundert, 2019 p.446), încât acțiunile unilaterale sunt contraproductive pentru cel care le inițiază. S-a și estimat că în cazul unei răciri a relațiilor dintre SUA și China, fiecare parte pierde peste 10% din produsul național brut. Revista Der Spiegel scria deunăzi că restricțiile comerciale ce se aplică deja în relația cu China vor avea efectul unui „bumerang”. Datele confirmă susținerea.
Altădată China depindea strict de exporturi. Și acum depinde masiv, fiind „fabrica lumii”, cu toate implicațiile. Dar ea are, pe lângă rețeaua internațională pe care și-a creat-o în ultimele decenii, și rezerva uriașei ei piețe interne. Fie și o ușoară ridicare a nivelului de venituri ale populației în China creează o posibilitate fără seamăn de stimulare a economiei. La care, de altfel, este de așteptat să se apeleze.
Fostul secretar de stat John Kerry a și pledat pentru a se încuraja cooperarea cu China. Nu știu dacă atât de pătrunzătorul Pat Buchanan (Why is Biden creating his own crises?, 24 martie 2021), care propunea să ne acomodăm cu un fel de „război rece” pe patru ani, are acum dreptate. Rămân la opinia că interesul mutual ar fi să se ajungă la cooperare, iar acest interes poate prevala la orice oră.
Un fapt nu poate fi contestat. Privind istoric, înțelegerile Nixon-Kissinger-Mao Zedong-Zhou Enlai, care au îmbrățișat strategia cooperării, au rezolvat mult mai mult decât strategia conflictului. De aceea, debutul discuției de la Anchorage (Alaska), dintre responsabilii de politică externă ai SUA și Chinei a putut fi aspru în deschidere („teatral”, spuneau unii ziariști americani!), din calcule ce se pot bănui. Dar concluzia de cele două părți a fost netă. Consilierul de politică externă american a spus „nu vrem conflict cu China”, iar partea chineză a precizat că cele două supraputeri au găsit „domenii de conlucrare (working together)”.
Începe sub ochii noștri o eră nouă în relația supraputerilor SUA și China. Vor fi aplicate noi tactici și măsuri. De pildă, fiecare se va uita la mișcarea investițiilor celeilalte pe teritoriul propriu de două ori. Controalele vor spori. Dar, din punct de vedere strategic, nu va fi alternativă la cooperare. Va fi competiție, chiar pe liniamente oarecum surprinzătoare: SUA au anunțat că vor să creze alternativa la Drumul Mătăsii, China a anunțat că se ocupă să concilieze israelienii și palestinienii în cadrul unei noi politici în Orientul Apropiat.
Nu este deloc nouă diferența de abordare a ordinii internaționale dintre cele două supraputeri. Se știe că SUA iau acordurile existente, inițiate după al doilea război mondial, ca bază a ordinii. Președintele Joe Biden cere Chinei „să joace conform regulilor internaționale, fair competition, fair practices, fair trade”. China a spus deja cu câțiva ani în urmă, prin președintele Hu Jintao, în grădina Casei Albe, că nu a participat la crearea acestei ordini, dar o respectă, afirmându-și, totodată, vederile și opțiunile.
Marea Chinei de Sud pare să fie nucleul discuției – după ce Congresul Statelor Unite a proclamat zona ca una de „national interest”, iar Parlamentul Chinei a declarat-o una de „core interest”. Soluția nu văd cum să fie alta decât aplicarea acordurilor și înnoirea lor prin negociere.
Discuția despre valori este complexă și nu avem aici spațiu pentru ea. Japonezii și chinezii s-au întrebat de mult: preluând tehnologiile și modul de producție occidental trebuie preluate și valorile occidentale? Și japonezii și chinezii au parcurs o „revizie culturală”. Între timp, și unii și alții au arătat că pot atinge eficiență economică mai mare, datorită mentalităților răspândite în populație. Acum țările occidentale se întreabă dacă trebuie ca de dragul eficienței să renunțe la democrație. Sunt de părere că discuția trebuie purtată, dar în termeni mai preciși, luând în seamă fapte.
Cum observă tot mai mulți cercetători, democrațiile în forma de astăzi, din multe țări, au dificultăți care le fac vulnerabile: „democrații au de luptat cu un handicap enorm la alegerea personalului de conducere. Stabilirea de candidați, campania electorală și alergarea după votul alegătorilor – aceste faze obligatorii ale unei alegeri democrtice sunt supuse prea mult întâmplării. Este opinia publică adesea volubilă în situația să aleagă între competitori pe cel mai adecvat să conducă o țară?” (Jean-Francois Susbielle, op.cit., p.106-107). Unii chiar apără o democrație ce a învățat din tradiția meritocrației (Helmut Willke, Demokratie in Zeiten de Konfusion, 2014). Personal am pus problema controlului ulterior al aleșilor de către alegători. Peste toate, nici democrația nu se poate mențione dacă nu devine reflexivă și nu este promovată de democrați!
Opinia mea este că valorile democrației trebuie apărate, dar și promovate consecvent. Nu văd dificultăți ale acestor valori ca atare, doar că democrația presupune un nivel de cultură, ce se poate crea. Nici nu avem alternative mai bune. Dar sub haina democrației nu trebuie tolerat orice – nici de dragul eficienței. Trebuie lucrat la dezvoltarea regulilor democrației ținând seama de derapajele care au loc și astăzi spre „postdemocrație”, spre „democrație cu conducător” și „stat de drept cu șef de stat”. Fapt este că democrația este acum sfidată chiar de „democrații” de carton care s-au creat, înainte de a fi provocată de adversarii ei. De aceea, formula „democrație versus autoritarism” nu epuizează eventualitățile: mai este și democrația propriu-zisă, dezvoltată, de ce nu? ca „formă de viață”, cum spunea John Dewey.
Se știe bine că SUA au tradiție eminamente individualistă, în China este o societate cu tradiție colectivistă. Ambele supraputeri se revendică din democrație și fiecare declară că cealaltă mai are de lucrat. Dar dincolo de polemica generală individualism-colectivism, care rămâne oricum mereu deschisă, chestiunea valorilor se va discuta intens.
Statele Unite reprezintă în continuare libertatea individuală și democrația liberală la propriu. China actuală vine cu valori recunoscute din istoria ei îndelungată – concretețe a interogărilor, pragmatism, alegere rațională, încredere în știință, meritocrație și integritate. Așa stând lucrurile, și premisele cooperării celor mai mari puteri ale zilelor noastre sunt acum diferite de cele ale altor momente ale istoriei.
Se discută tot mai intens în ultimii ani amestecul în alegeri. Democrații americani cred că a fost amestec străin în alegerile din 2016, deși autorități demne de încredere au stabilit prompt că nu s-a influențat decizia alegătorilor. Republicanii spun că s-au falsificat alegerile din 2020, dar probe nu au apărut.
Într-o optică, amestecul în alegerile statelor nu este de azi sau de ieri. El se practică de multă vreme. În altă optică, la care mă raliez, cât timp o țară își organizează curat alegerile, nu este motiv de teamă. Alegerile dintr-o țară, după părerea mea, nu ar trebui să fie temă de politică internațională câtă vreme fiecare țară își apără adecvat acuratețea alegerilor.
Desigur, se spune că emergența Chinei ca supraputere ar fi cea mai mare provocare pentru ordinea actuală a lumii (John Mearsheimer, The Tragedy of Great Power Politics, 2001). Afirmația este reluată și de administrația Joe Biden.
Este adevărat China este „cel mai puternic hegemon” ca populație, ca nivel de calificare a acesteia, ca potențial. Nu este, însă, astăzi ca provocare militară, și nici ca provocare politică, China căci nu face export de sistem politic! Ea declară continuu că are nevoie de timp pentru dezvoltare, ceilalți știind bine că o Chină dezvoltată schimbă organizarea lumii.
Numai că nu este rezolvare a situației altfel decât prin discuții. După al doilea război mondial John Foster Dulles a preconizat strategia „rollback” (împingerii înapoi), George Kennan venit apoi cu strategia „containment” (îndiguirii) Chinei. Care este rezultatul? Cum a observat cel mai bun specialist german în temă (Eberhard Sandschneider, Globale Rivalen. Chinas unheimlicher Aufstieg und die Ohnmacht des Westens, 2007). „politica confruntării nu oprește ascensiunea Chinei”.
Cultivatul analist care este Theo Sommer observa nu de mult că sunt în fața noastră două alternative în relația cu China: „confruntare-criză-conflict” sau „comunicare-cooperare-coexistență”. El conchide că “în ciuda concurenței, în pofida coliziunii ocazionale și a ideologiilor complet diferite, coexistența și cooperarea sunt posibile” (p.434). Altfel, dacă tratezi China astăzi ca dușman, atunci mâine o vei avea ca dușman. Soluția nu este nici „împingere înapoi”, nici „îndiguire”, ci „includere (Einbinden)” în ordinea dată a lumii. Această „includere” oferă oricum avantajul unei stabilizări a lumii contra unor particularisme ce pot fi devastatoare.
Relația cu China presupune acum eliberarea de iluzii – de pildă, iluzia unui curs unitar al lumii, de obsesii – precum cea a dominării lumii de China, și de așteptări ideologice – a copierii de către China a altor civilizații. Lumea rămâne fundamental diversă, încât „scopul trebuie să fie un echilibru al puterii, care asigură pacea și bunăstarea tuturor. Together first” (p.458).Pe acest fundal relațiile în care se angajează diferitele țări sunt cele decisive.
În 1972 schimbarea în relația SUA-China și, odată cu ea, schimbarea lumii, au venit din noi aranjamente strategice. În materie comercială a fost cel mai recent o înțelegere Trump-Xi Jinping, care a dus la semnarea primei treimi a acordului vamal, prin care cele două supraputeri urmau să-și deschidă mai mult ca oricând, în reciprocitate, vastele și râvnitele lor piețe. Va fi dus la capăt noul acord vamal? Va fi un nou acord strategic SUA-China? Eu cred că ambele vin, dar ia încă timp reașezarea pe direcția cooperării.

 

 

(Din volumul Andrei Marga, Viitorul democrației, în curs de publicare)

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg