Scârba sfântului cu sfoară roșie1 este, în aprecierea criticilor cărții, un roman tipic de dark fantasy, ba chiar una dintre rarele lucrări românești care se încadrează în subgen. Brașoveanul Flavius Ardelean, autorul acestui prim roman din seria Miasme, nu se prea ia în serios ca autor de proză dark, ceea ce îl face să afișeze multă dezinvoltură. Când se va lua în serios, de pildă în Vene rare, va pierde tocmai dezinvoltura, adică ceea ce ar fi permis romanului tușat autobiografic să expună ca marcă identitară. Un lucru e cert: Flavius Ardelean are o imaginație nelimitată, un control remarcabil în dozarea poveștii – completând „harul” (doar este vorba despre sfinți!) de povestitor și plăcerea așezării în poveste – și mize estetice în romanul din 2015, ba chiar și alte mize extraestetice, toate asezonate cu o (uneori) duioasă ironie, cu o surprinzătoare detașare și cu un neafectat abandon în normele spațiului fantastic pe care îl creează, care lasă un foarte plăcut gust lecturii, ba chiar care sporește apetitul cititorului.
Fără falsa cadrare în contexte realiste invadate de fantastic, fără pretenția proiecției la nivelul arhitecturii romanești – își subintitulează romanul Un basm, purtând pe pagina de gardă un nume lung, exotic, atemporal, Scârba sfântului cu sfoară roșie, fiind prolegomena la Tratat de rezistența materialelor, despre nașterea, viața și moartea sfântului Taush, adică Aventurile sale din Gaisterștat până la Mandragora: Ce a făcut, ce a zis, ce a văzut și ce a simțit între Lume și ne’Lume, istorisite de Bartholomeus Pumn-de-Oase și culese de Flavius Ardelean – autorul convine cu lectorul asupra unei certe situări în fantastic, testându-i din când în când rezistența la injecția de real. Sub pretextul acestei poziționări (cu note de dark în episoade mai puțin sângeroase decât multe dintre romanele realiste, cu certitudine mult mai cuminți decât cele naturaliste sau decât basmele), adică mizând pe ceea ce înseamnă pactul cu cititorul în raport cu evidențierea unei laturi (să zicem) juvenile a lecturii, de vreme ce basmul are un public mai degrabă tânăr, căutător al aventurii dorice într-o lume fantastică și îndepărtată, în care binele învinge cel mai adesea, Flavius Ardelean își permite să se retragă și să râdă de așteptările și angajarea lectorului, de nesăbuința lui în raport cu capcanele textului, de lectura îndârjit așezată în linia dark fantasy pe care o caută. Autorul este dezinvolt și retractil, își abandonează propriul text care negociază cu cititorul și intervine doar pentru a schimba cursul poveștii chiar atunci când legănatul undelor textuale imprimă o aparentă direcție. Dar în această desfășurare cu numeroase cotituri, anunțate din subtitlurile (și ele atemporale și rezumative) ale capitolelor, în ficțiunea aparent îndepărtată prin lipsa conexiunii din imediatul cel mai adesea redat cu instrumente realiste, injecția de real se produce prin funcția emoțională (în termeni jakobsonieni) a scriiturii: o suspendată temere sau îngrijorare, o presimțire, mereu însoțind textul, tulburând chiar și luminoasele scene erotice ale romanului: „Aceste zile, puține, în Gaisterștat, deveniră prea scurte, așa că fata începu să se furișeze și noaptea în pădure, spre zori, așteptând ca ucenicii săi să iasă din coliba moșului. Se pitea pe după vreun buștean umed și pâsâia după Taush în beznă. Ieșea soarele, era vreme de culcare pentru ucenici, dar nu și pentru Taush, care, luând-o de mână pe Katherina, fugea cu ea la groapa lui care își culcase capul cu câțiva ani în urmă și, trăgând vreascuri și mușchi peste ei, se îmbrățișau în răcoarea pământului și se iubeau ca doi bobi în prag de înmugurare. Iar când copila împlinită își deschidea carnea, strat cu strat, iar aburi ieșeau din pântecele ei dogoritor și nehalit, niciun mădular de sfânt în veci n-avea cum să-i reziste. Sugea oacheșa Katherina seva din el și-n loc să se ofilească Taush al nostru înflorea. Dar uneori se abătea tristețea peste Taush și, când cobora în cetate, zăbovea un timp la mamă-sa acasă, vorbind despre cele ce sunt în spatele Lumii și despre tatăl în prag” (p.84), vine să schimbe accentul, să îl mute pe axa real-imaginar aproape de realul care erodează amplul eșafodaj fantastic asumat prin pactul de lectură. Există, așadar, o subminare a fantasticului prin realul imediat (care umanizează) și prin fantasticul inserat în real ca angajare ilocuționară. Prin suspendarea în fantastic într-un cadru fantastic dinainte convenit, nu fantasticul iese în evidență, ci conturul real al imediatului care permite suspendarea fantasticului.
Avem, prin urmare, o convenție de basm (german), pe care autorul o încalcă prin inserția cojii de real care îi atrage pe lectori nu prin verosimilitate, ci prin contrast, și mai avem și o convenție de cronică, de letopiseț, pe care aproape s-ar putea zice că nu o încalcă dacă am menține povestea centrată pe sfântul Taush și pe celelalte personaje de prim-plan, atât de prezente și atât de vagi totodată. Adevărata miză a lui Flavius Ardelean este cea a creării lumilor în interferență, lăsând impresia explicării la suprafața maniheistă a lecturii, în spiritul teodiceei clasice, pre-augustiniene, a contradicțiilor bine – rău: Lume – ne’Lume, Oameni – ne’Oameni. Dar e ceva mai mult decât această simplă interferență dintre lumile care funcționează după reguli deja anunțate prin pactul cu lectorul. Există și o lume auctorială în facere, care interferează cu cea ficțională, iar rezultatul este fantastic (în toate sensurile acestui cuvânt): „De nu mă crezi, scumpe cititorule, poftește și mă caută la margine de Hărman, spre Bod, și-ți voi arăta falanga degetului mic uitată de scheletul Bartholomeu Pumn-de-Oase pe șemineu. Întreabă-n sat de scheletul Flaviu Coate-Goale și oamenii îți vor arăta drumul. NU râde, bunule cititor, că, nu-i așa?, orice poveste își are prețul” (p.264).
Inserția de la final nu e o simplă ieșire din cadrele poveștii, o agățare de ultima ramă pentru părăsirea limitelor tabloului (rămânând la convenția pe care o propune Michael Haulică în prefață), ci doar întărirea unui anumit tipar de raportare auctorială la text, care îl expune în ipostaza de păpușar ieșit la finalul spectacolului să primească aplauze pentru manevrarea marionetelor, act pe care îl transformă în prestidigitație, în sleight of hand. Pentru o mai spectaculoasă expunere, scheletul legat de sfori manevrează la rândul său sforile unei alte povești, care se deschide în alte cadre ale poveștilor stratificate, creând un multiplu spectacol cu intrări și ieșiri din rame, totul învârtindu-se în jurul unei sfori roșii scoase din buricul sfântului. În acest amplu exercițiu de manipulare prin firele scriiturii ca sistem de sfori al păpușarului, uneori se întrevede, măcar în parte, autorul. I se văd mâinile, se simte manipularea (și acest cuvânt trebuie citit în toate sensurile posibile), creând o relație ambiguă cu adevărul.
Aici apare cel de-al treilea pact, cea de-a treia convenție pe care o stabilește Flavius Ardelean cu lectorii. Pactul privește relația cu adevărul, pe care autorul o expune ca fiind mai laxă, mai neconstrângătoare, prin însăși situarea în fantastic. Dar această convenție este de asemenea încălcată de autor, pe de o parte prin schimbarea la față a tuturor personajelor, care se încarnează sau se descărnează, care poartă în ele germenii monstruozității, uneori materializați, alteori ascunși, iar pe de alta prin construirea, în acest cadru al alunecării, deformării, a însăși căii de comunicare între lumi. În poveștile stratificate, expuse în multiple rame, sfântul cu sfoară roșie alunecă în propriul vis, în care descoperă punțile de legătură dintre lumi și proasta lor tocmire, însuși pactul cu adevărul încălcat în lumina tabloului de referință, răsfrângându-se, prin alterare, asupra celorlalte substraturi sau superstraturi: „Taush avu un vis pe care, mai târziu, mi l-a povestit de câteva ori, dar niciodată până la capăt. Se făcea că umbla ca nebun prin pădure, căutând Cetatea de Lemn și nu mai dădea de ea. Umbla în cercuri până ce dădu de gaura de Lume neîncropită, cea care se temeau că nu se mai închidea, iar în jur toate gângăniile pădurii îi șopteau că Moșu’ Tace și ucenicii săi fură cu toții supți, cu cetate cu tot, în gaura din fața lui. Apoi, îmi povesti Taush, a coborât să-i scoată de acolo, dar n-a izbutit și ce ce a văzut acolo nu se poate povesti. – Mucegai mult, Bartholomeus, zicea. Mucegai mult și putreziciune în căzi gigantice din lemn. Tapal calcă strâmb de mai mult timp și-n talpă și-a găsit acum bășica Lumii și-a ne’Lumii. Și mai știu că, așa mi-a povestit, drag pelerin cu ciolanele în vânt, atunci când s-a întors din gaură nu mai era el, ci altcineva, și de-l strigai pe nume (Taush! Taush!) – nu se întorcea, că avea prea multe nume și nici unul nu era al lui” (p.91).
Așezându-se în povestea adevărului în proximitatea originii, a găurii de Lume neîncropită (pentru cine s-a întrebat de ce sfântul trage sfoara tocmai din buric și evadează în ne’Lume prin sine), tot ceea ce e expus ajunge a fi văzut și pe dos, dar în final are o loc o reglare fină a tuturor axelor după care a fost proiectată povestea. Tot ceea ce e încărcat de mirosul fetid al lumilor în descompunere se expune clar, luminos, ordonat după valorile Frumosului, Adevărului și Binelui, așa cum subliniază și Michael Haulică în prefață: „Totul e despre iubire în cartea asta, nu numai urma cuvintelor în praful drumului” (p.vii). Aceasta e adevărata miză a teodiceei pe care o propune Flavius Ardelean.

 

 

Note
1 Flavius Ardelean. (2015). Scârba sfântului cu sfoară roșie. Un basm. Prefață de Michael Haulică. București: Editura Herg Benet. 268p.