Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

Stres creativ. La „Nottara”

Stres creativ. La „Nottara”

M-am revăzut cu producătorul rus Oleg Loevski la București, la Teatrul „Nottara”, la jumătatea lui septembrie, nu mult după întâlnirea noastră sătmăreană, în cadrul unui alt laborator teatral. Laboratorul de Teatru Dens („instrumentat” de Marinela Țepuș, directorul Teatrului „Nottara” și Raluca Rădulescu, jurnalist și traducător din rusă) se află la a treia ediție – de altfel cu el s-a inaugurat seria românească a acestor evenimente, în 2016 – iar anvergura sa din acest an a fost impresionantă: patru regizori, opt zile de interacțiuni profesionale din cele mai diverse, de exerciții și repetiții permanente, de demonstrații în final; 40 de actori participanți, din mediul independent și trei teatre publice („Nottara”, Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad și Teatrul de Nord din Satu Mare); un atelier pentru secretari literari și consultanți artistici; patru demonstrații cu spectatori, care au votat care din textele propuse să fie montat ca spectacol de repertoriu.
Dacă anul trecut laboratorul s-a derulat pe texte românești clasice, 2018 a marcat alt „experiment” literar: regizorii prezenți au avut libertatea de a-și alege singuri piesele, iar opțiunile au mers către două texte canonice și două contemporane, cu rezultate surprinzătoare.
Conceptul acestor laboratoare, dezvoltat de Oleg Loevski, proeminent om de teatru rus, se bazează pe „stresul creativ”, adică pe solicitarea susținută a actorului de a-și exploata resursele de joc, creând un rol în doar câteva zile. Aparent, rezultatul obținut este extrem de asemănător cu un spectacol deja finisat. Totuși, orice sincopă în acest parcurs – cum ar fi două zile de odihnă după prima reprezentație – distruge edificiul, pentru că actorii ies din starea de solicitare în care au lucrat, după cum mi-a explicat Isabela Neamțu, una din actrițele implicate.
De altfel, ea a jucat în prima demonstrație a laboratorului: Căsătoria de Gogol, în regia lui Piotr Șereșevski. Opțiune adaptată scenic extrem de inteligent, de la adaptările literare – numele eroilor sunt localizate (Omletă, Rotilă, Nespălatu’ etc. – traducere excelentă de Bogdan Budeș), este introdus un leitmotiv muzical (De-ar fi să vii…) care face un eficient contrapunct comic – la amprenta foarte marcat gogoliană, absurd-tragică, potențată tocmai de orizontul caricatural.
Șereșevski a folosit actorii în travesti, dar nu îngroșându-le datele personale, ci punctându-le: fetele care-i joacă pe cei trei pretendenți nu sunt masculinizate, ci pozează asta (lipindu-și la un moment dat mustăți grotești și vorbind ostentativ gros); actorul care o joacă pe fata de măritat e costumat în balerină, eteric, dar cu părul vizibil pe piept etc. Există o contradicție de mare efect între semn și semnificație, pus în valoare excelent de toți protagoniștii demonstrației: Andreea Tănase (cu totul cuceritoare în rol, printr-un soi de abstrasă cumințenie), Carmen Lopăzan, Isabela Neamțu, Luminița Erga, Laura Anghel (toate debordând de energie) și Ștefan Statnic (jucându-și cu seriozitate și auto-persiflaj fin, de mare impact, partitura feminină). Un spectacol convingător.
În schimb, a doua piesă clasică prezentată – Trei surori de Cehov – a subliniat aproape paroxistic un orizont tragic, sub măștile comice bine aranjate ale eroilor. Deși decupajul regizoral și coerența montării nu au fost punctele forte, regizorul Semion Serzin a construit foarte bine – cu ajutorul actorilor – caracterele scenice, în acestea și interacțiunile lor stând forța demonstrației (până la urmă, acesta era și rostul laboratorului).
Nota comică a fost bine pusă în valoare printr-o atmosferă carnavalescă a viețuirii, cu gaguri domestice (precum șicanele dintre masculii pretendenți la grațiile surorilor), cu spleen-uri feminine romanțate, cu entuziasme pripite, toate mascând de fapt un imens vid existențial. Niște fantoșe, niște personaje, plăsmuiri ale propriilor vieți ni s-au înfățișat prin jocul actorilor, în plan secund fiind sesizabilă o impresionantă stare tragică. De altfel, finalul a emoționat exact prin acest halou de comedie tragică, foarte cehovian, dar nu clișeic.
Și-au asumat rolurile cu har și poftă de joc, construindu-și minuțios partiturile: Mihaela Subțirică, Iulia Verdeș, Roxana Sabău, Filip Ristovski, Angela Petrean-Varjasi, Robert Pavicsits, Alexandra Murăruș, Alex Mărgineanu, Crenguța Hariton, Andrei Elek, Bogdan Costea – fiecare cu expresivitatea edificată din delicioase detalii, prea dificil de povestit aici.
Câștigătorul votului public a fost un text contemporan semnat de unul din cei mai jucați autori ruși de azi, Aleksandr Vampilov. Fiul cel mare, ales de regizoarea Elena Nevejina (traducător Vlad Ivanov), s-a mai jucat la noi pe la finele anilor ‘70. O comedie cu accente melodramatice, cu răsturnări de situație și gaguri tipice rețetei lui Vampilov, bine scrisă și cu bună priză publică.
Subiectul: doi băieți ieșiți „la agățat” pierd ultimul tren și, răzbiți de ger, dau iama în casa unui om, unul din ei dându-se drept fiul său cel mare, neștiut până azi. Cu o poveste de dragoste nefericită a fiului mai mic altoită peste asta, plus vulnerabilitatea adolescentină a surorii și necazurile tatălui văduv, avem o perfectă comedie cu inflexiuni grave, à la Vampilov.
Textul are succes cert la orice auditoriu, prin mixul său de ingrediente dramaturgice inteligent dozate. În demonstrația de la București, nu regia a dat măsura piesei, ci interpretarea. Elena Nevejina a sacrificat – cu folos, aș zice acum – elaborarea regizorală în favoarea partiturilor actoricești. Or, în context, acestea au suplinit o anume incoerență în conducerea montării. Spectaculos l-a jucat Ion Grosu pe tatăl culpabil, cu alternanța de stări bine punctată; Cristina Juncu și Vlad Bălna au fost de o prospețime cuceritoare; Sergiu Tăbăcaru și Alexandru Mike Gheorghiu au dat savoare și un comic net cuplului de pierde-vară. Alături de ei, Raluca Gheorghiu-Culda, Anda Caropol, Valentin Corneanu, Alina Danciu și Alexandra Aga au completat galeria de personaje care au dat picanterie situației dramatice. Fiul cel mare va fi cu siguranță montat la „Nottara”. Sper într-o construcție echilibrată, care să accentueze comicul prin joc și nu prin artificii șarjate, care ar denatura dimensiunea comică onestă a piesei.
În fine, un text cu totul special – derutant prin amploare și postmodernismul scriiturii, dar cuceritor prin poveste – a fost Neînsuflețita Galina nr. 2 de Oleg Kolosov, ales de regizorul Aleksandr Ogariov pentru demonstrația sa.
Piesa e ușor de rezumat: un tânăr cu probleme de integrare socială, care vinde jocuri de computer, se îndrăgostește de una din „clientele” sale. Confidenta lui rămâne însă tot manechinul de plastic Galina, această lipsă de capacitate afectivă determinând sinuciderea iubitei.
Textul este însă construit arborescent, ramificat, filmic, sondând cu o acuitate psihologică diverse paliere, de la alienarea omului contemporan la relația familială, de cuplu, singurătatea ontologică, jungla socială etc. Ușor prea didactică pe alocuri prin tendința de a elabora teme cu subtext, piesa nu exclude totuși un soi de magie tenebros-atrăgătoare, o emoție conținută care nu poate să nu te afecteze, ca privitor.
Aluvionarul text (demonstrația a durat peste două ore) a fost deslușit excelent regizoral de Ogariov (traducător: Artiom Radu), cu coerență scenică, relații bine conduse, fiind un tur de forță onorat impecabil de actori. Am remarcat-o în special pe Marina Palii, cu o interpretare de zile mari, matură, fină și sensibilă în rolul titular, secondată cu complexă expresivitate de Rareș Andrici – un rol construit la detaliu. Nu mai puțin, bizara și fermecătorea atmosferă a intrigii a fost completată cu o energie bine stăpânită de Ada Navrot (admirabil de dezinvoltă în rolul Mamei), Răzvan Bănică, Alexandra Aga, Ioana Calotă, Cristina Casian, Cecilia Donat, Călin Stanciu, Mircea Teodorescu, Raluca-Mihaela Tița, Violeta Popa. Cred că textul lui Kolosov va avea un destin scenic în teatrele românești. E apetisant.
Două vorbe despre întâlnirea secretarilor literari și consultanților artistici din cadrul Laboratorului de Teatru Dens. Moderate de teatrologul Maria Malkina, discuțiile au punctat asemănările și diferențele specifice ale profesiei în România și Rusia – situațiile sunt izbitor, dar nu surprinzător, similare –, provocările profesionale, soluțiile de aplicat în diverse arii de expertiză, de la proiecte la festivaluri, de la management financiar la strategii artistice. Un colocviu util și de perspectivă.
Laboratorul de la București (coordonat logistic de colega Silvia Dumitrache), după cel de la Satu Mare, mi-a întărit convingerea că este o metodă excelentă de antrenament profesional pentru orice trupă teatrală – nu numai pentru actori, ci pentru întreaga echipă. Rămâne ca modelul, în varii forme și derivații, să-și facă loc și altundeva. Oricum, rămâne meritul Teatrului „Nottara” de a-l fi introdus în România.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg