Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Structura imaginativului metafizic grecesc – cîteva considerații preliminare

Structura imaginativului metafizic grecesc – cîteva considerații preliminare

Problema metafizicii a frămîntat asiduu gîndirea occidentală, iar un răspuns mulțumitor asupra începuturilor şi naturii sale nu a fost dat pînă în contemporaneitate. Fiecare este tentat să înțeleagă prin acest termen ceea ce consideră el a fi, iar generalitatea şi imprecizia noțiunii stîrneşte, pe lîngă confuzia inerentă, dezbateri contradictorii (1).
În opinia noastră, sensul termenului de metafizică a fost devoalat cu mult înainte de Aristotel şi chiar de Platon, o dezbatere a acestuia pe tărîmul interpretărilor aristotelice şi, mai ales, postaristotelice cînd acesta devine evident, ni se pare, încă, necesară.
Interpretările variate care au fost date acestui termen au la bază cele două sensuri date de comentatorii greci prepoziției meta.
Primul tip de interpretare este cel numit „platonizant” şi spune despre meta că ar însemna tot atît cît ordine ierarhică în obiect, metafizica fiind ştiința al cărei subiect se află dincolo de natură. Această interpretare datorată unui tratat al lui Herennios, dar care se credea că ar fi o interpolare datînd din Renaştere şi care era curentă încă în Evul Mediu, era de fapt prezentă încă în scrierile neoplatonicilor (2). Metafizica era considerată ca fiind ştiința care tratează despre lucrurile separate de materie şi despre atributele Intelectului activ fiind teologie şi ştiința care se ocupă cu primele principii şi cauze, dat fiind că îşi are locul dincolo de obiectele fizice.
Chiar dacă pare a fi o interpretare neoplatonică, după părerea noastră, ea este una platonică sau platonizantă şi corespunde sensului pe care Aristotel îl dă filosofiei prime. După acesta, dacă vom considera că există ceva etern şi imuabil atunci doar filosofia primă sau, cu alte cuvinte, teologia se cuvine a se ocupa de el: „Există sau nu separate (para) de esențele sensibile, o esență imobilă şi eternă, şi dacă această esență există ce este ea?” (3). Neoplatonicienii vor transforma în raport de transcendență (hyper) ceea ce la Aristotel nu era decît un raport de separare (para). Iar dacă metafizica este filosofie primă și imaginativ poietic aprioric şi se ocupă cu ființa, care este prima în ordinea cunoaşterii, ea se numeşte primă și datorită demnității ontologice a obiectului său. Fiind, datorită acestui fapt, şi ştiința cea mai eminentă ea trebuie să se îndrepte spre genul cel mai eminent (4) gen care este arheul tuturor celorlalte lucruri, respectiv capacitatea imaginativă și imaginativul poietic aprioric. În acest fel, ca ştiință a imaginativului poietic aprioric, ea va cunoaşte a fortiori toate lucrurile cărora principiul le este principiu şi, în acest mod, va fi „universală, pentru că este primă”. (5)
Nu există nici o îndoială că orice spirit platonic şi-ar asuma această definiție, cu atît mai mult cu cît anumite texte ale lui Aristotel permit o asemenea interpretare. În plus, în acest mod se poate concilia primordialitatea atribuită de Aristotel ştiinței primului principiu, separat şi imobil, cu prepoziția `din cuvîntul metafizică.
Cu toate acestea, cea mai frecventă interpretare, începînd încă cu primii comentatori, a fost cea după care sensul preponderent al prepoziției meta ține de raportul cronologic, cu alte cuvinte, metafizica este numită astfel pentru că este posterioară fizicii în ordinea cunoaşterii. Conform acestor interpretări meta nu ar mai semnifica o ordine ierarhică a obiectului ci ordinea de succesiune în procesul cunoaşterii.
Această interpretare o găsim menționată pentru prima dată la Alexandru din Afrodisia în concepția căruia „înțelepciunea” sau „teologia” ar fi fost numită „după fizică” datorită faptului că ea vine după aceasta în ordinea umană, adică în ordinea pentru noi (pros hemas), şi ține cu adevărat seamă de distincția aristotelică dintre anterioritatea în sine, sau prin natură, şi anterioritatea pentru noi care este în fond imaginativul poietic aprioric obiectul ştiinței vizate fiind în sine anterior celui al fizicii, dar posterior în raport cu noi, ceea ce validează atît calificativul de filosofie primă cît şi pe cel de metafizică. Prin urmare, cei vechi nu se îndoiau că metafizica desemna filosofia primă şi avea drept obiect ființa ca ființă pe care ei o asimilau, în mod clar, cu ființa divină6.
Să vedem însă ce înțelege chiar Aristotel prin această filosofie primă? În Metafizica (7) Aristotel ne spune că: „Este deci necesar să existe, printre aceste părți ale filosofiei, o filosofie primă şi o filosofie secundă; se întîmplă de fapt ca ființa şi unu să se dividă nemijlocit în genuri, şi de aceea ştiințele vor corespunde şi ele acestor genuri diferite; filosoful este acela pe care îl numim matematician; căci matematicile comportă şi ele mai multe părți; există o ştiință primă, o ştiință secundă şi alte ştiințe care le urmează în acest domeniu” astfel, „unui gen diferit îi corespunde o ştiință diferită” iar unei părți a genului, o parte a ştiinței. Traducînd lucrurile în termenii prin care structurăm noi cunoașterea, prima ar fi capacitatea imaginativă din care, apoi, imaginativul poietic aprioric dezvoltă existența, cu toate principiile, genurile, categoriile și modalitățile particulare ale cunoașterii.
Dar, totuşi ce este ştiința ființei ca ființă? Este ea una printre celelalte științe sau este chiar știința științelor? Stagiritul, la începutul cărții Γ a Metafizicii, o opune tocmai ştiințelor particulare: „Căci nici una din aceste ştiințe nu examinează în general ființa ca ființă, ci, separînd o parte oarecare din aceasta, îi studiază proprietățile” (8). Aparenta contradicție dintre acest text şi definiția dată mai sus filosofiei a făcut ca unii editori să scoată din text acest pasaj ca fiind interpolat, însă nu există nici o contradicție decît dacă asimilăm filosofia primă cu ştiința ființei ca ființă căci „doar atunci am avea aceeaşi ştiință definită pe rînd ca ştiință universală şi ca ştiință a genului particular al ființei” (9). Aşadar, în afara oricărei presupuse contradicții, filosofia primă apare ca o parte a ştiinței ființei ca ființă.
Acest raport ne este confirmat de clasificarea aristotelică a ştiințelor contemplative unde filosofia primă se suprapune filosofiei secunde care este fizica şi în care matematicile ocupă o poziție intermediară.
Astfel, fiecăreia din aceste ființe îi aparține, în opinia Stagiritului, un gen particular al ființei:
a). Fizica se ocupă cu ființele separate şi mobile.
b). Matematica se ocupă cu ființele imobile şi neseparate.
c). Teologia, asimilată de Aristotel cu filosofia primă, ține genul ființelor separate şi imobile.
Prin urmare, în opinia lui Aristotel, dacă este de găsit undeva, atunci divinul este prezent în această natură imobilă şi separată.
Interpretarea filosofiei prime ca teologie pare să se confirme ori de cîte ori Aristotel foloseşte termenul de philosophia prote, iar în acele locuri în care nu este nominalizată clar ca fiind teologie, filosofia primă este întotdeauna opusă fizicii ca filosofie secundă, în timp ce filosofia ființei ca ființă este opusă doar ştiințelor particulare. Astfel, filosofia primă este tot atît cît ştiință a formei pure şi care nu există decît în domeniul lucrurilor divine ca separată de natură așa cum capacitatea imaginativă nu este un ce al naturii ci un pur creator subiectiv. Ea nu este phainomenon ci este chiar cea care, prin intermediul imaginativului poietic aprioric face posibil fenomenul, îl aduce la înțelegere și existență. Astfel încît, dacă nu ar exista filosofia primă, fizica ar fi întreaga filosofie. Ar rezulta, de aici, că lupta pentru întîietate în filosofie s-ar da între fizică şi teologie, ştiința ființei ca ființă rămînînd undeva în afara discuției, cu toate că, sau poate că tocmai de aceea, este posibilă ştiința ființei ca ființă şi în afara teologiei ca filosofie primă. Nu numai că accesul la una şi la cealaltă se face pe căi diferite, dar însăşi modalitatea cercetării rămîne diferită.
Ceea ce ne îndreptățeşte la această opinie care, dusă pînă la capăt, ar sugera că deja Aristotel ar statua, chiar dacă nu la modul explicit, existența unei ştiințe care ulterior se va numi metafizică este excepția de la capitolul K al Metafizicii. În acest capitol apare, nu o singură dată, ci de trei ori, expresia philosophia prote sau echivalente ale acesteia (he prote episteme; he prokeimene philosophia) cu referire la ştiința ființei ca ființă. Şi aici, se trece la delimitarea ştiinței primordiale de ştiințele secunde însă deosebirea de esență constă în aceea că filosofia primă, dincolo de a fi considerată parte, este văzută ca întreg, respectiv ca întregul domeniu al filosofiei și al gîndirii ca atare fiind capacitatea imaginativă prin excelență. De aceea, filosofiei prime îi revine inclusiv rolul de a studia fundamentele matematicilor şi a tuturor celor ce nu sunt în mişcare, ca atare nu aparțin domeniului fizicii, prin urmare de a stabili principiile comune tuturor ştiințelor.
Iată deci, o viziune apropiată de sensul pe care îl capătă termenul de metafizică doar la unii discipoli şi comentatori ai lui Aristotel care s-au străduit să unifice oarecum doctrina maestrului lor. De aceea, încă din secolul al XIX-lea autenticitatea acestui capitol al Metafizicii a fost îndelung contestat.
Însă, acest aspect interesează mai puțin cercetarea noastră. Ceea ce este demn de remarcat este că această interpretare va deveni tradițională la comentatori permițînd echivalarea ştiinței ființei ca ființă cu philosophia prote, ceea ce implică deja posibilitatea unei interpretări unitare a Metafizicii, fapt perpetuat pînă în zilele noastre. Este momentul în care filosofia primă este separată de teologie, relevîndu-se lipsa preocupărilor teologice din scrierile metafizice. Din această ştiință fără nume a ființei ca ființă, văzută ca filosofie primă dar care nu era teologia, comentatorii au denumit, mai apoi, metafizica.
Totuşi, această interpretare duală a metafizicii, pe de o parte ca transcendens şi filosofie primă, pe de alta ca postfizic şi formalizant, a rămas pînă în zilele noastre, în ciuda posibilității aparente de conciliere a celor două aspecte, una dintre cele două interpretări trebuind aleasă ca veritabilă.
În mai multe locuri din Metafizica (10) Aristotel pune, aşa cum s-a mai văzut, problema anteriorității filosofiei prime şi ajunge la concluzia că ar exista trei sensuri ale acesteia.
În primul rînd, anterioritatea desemnează o poziție raportată la un reper fix care s-ar putea numi principiu (arhe), astfel, ceea ce este cel mai apropiat de principiu se numeşte anterior iar ceea ce este îndepărtat de acesta vom numi posterior. Prin urmare, anterioritatea presupune alegerea unui principiu care, la rîndul lui, poate fi prin natură sau prin arbitrariu.
Al doilea tip de anterioritate este anterioritatea după cunoaştere care este înțeleasă ca anterioritate absolută (aplos proteron) şi ea, la rîndul ei, văzută ca fiind divizată după criteriul discursului sau al senzației. În primul caz, anteriorul capătă dimensiunea universalului iar în al doilea pe cel al individualului.
În ce priveşte al treilea tip de anterioritate, Aristotel arată că ar fi potrivit cu natura şi cu esența (kata physin kai ousian). În acest fel, sunt anterioare toate lucrurile care pot exista independent de alte lucruri, în timp ce celelalte lucruri nu pot exista fără ele, prin aceasta, celelalte forme de anterioritate reducîndu-se la aceasta a treia, acesta fiind şi sensul fundamental al anteriorității, respectiv capacitatea imaginativă.
De aici, înțelegem că anterioritatea de tip kata physin kai ousian este cea fără de care nimic nu ar putea exista, acest ceva privilegiat fiind esența, adică acel ceva care este în acelaşi timp subiect şi conținut, lucru pe care noi îl numim capacitate imaginativă și Aristotel îl numește hypokeimenon. Ca formă de desfăşurare, anterioritatea după natură şi după esență capătă forma logică a relației cauzale, prin urmare schema succesiunii temporale.
Oricum abordăm problema (modalitățile 1, 2, 3.), anterioritatea este dependentă de sensul analizei (de la cauză la efect sau de la finalitate la cauză), prin urmare de cunoaştere. Însă, oricît am vrea, cunoaşterea nu poate face abstracție de succesiune, adică de timp, indiferent de sensul abordării (prin deducție sau prin inducție). Pe de o parte, Aristotel statuează o modalitate de abordare a discursului pornind de la esență ca fiind prima (şi care este modul de abordare al filosofului), pe de altă parte vorbeşte de mersul înapoi pe cursul natural al lucrului (sau modul de abordare a fizicianului). Oricum am pune problema timpul este acela prin care există înainte sau după.
Prin urmare, pentru Aristotel, cunoaşterea adevărată se desfăşoară conform unei ordini care nu este doar logică ci şi cronologică, întrucît nici o demonstrație nu este posibilă dacă nu se presupune adevărul premiselor sale. În cadrul silogismului nu poți ajunge la un rezultat valid dacă antecedentul nu este adevărat. Aristotel este primul care arată că imperfecțiunea acestui tip de raționament nu stă în acea „demonstrație în cerc” cît în precedența adevărului față de sine însuşi deoarece întotdeauna premisele primului silogism vor fi prime şi nedemonstrabile. Astfel, anterioritatea premiselor în măsura în care este posibilă ştiința ca ştiință, trebuie să fie logică, cronologică şi epistemologică totodată. Cunoaştere implică tot atît cît ordine a ființei, adică ca primul d.p.d.v. ontologic să fie anterior din d.p.d.v. epistemologic. În cele două Analitici acest principiu reiese cu claritate, cauza generării lucrurilor fiind asimilată mişcării prin care progresează cunoaşterea. Aşadar, problema începutului este pusă în termeni analogi atunci cînd se vorbeşte de cunoaştere şi mişcare, în ambele cazuri punîndu-se problema lui anagke stenai (necesitatea opririi) şi imposibilitatea unei regresii-progresii la infinit, pe de o parte datorită Primului Motor, pe de altă parte datorită caracterului axiomatic al primului principiu al demonstrației.
Pornind de la aceste premise, Stagiritul se întreabă cum este posibil ca aceste principii să fie cuprinse prin intermediul minții atîta vreme cît Primul Motor nu poate fi cuprins prin modalitatea ştiinței (modul patetic) ci doar prin intuiție? Rămîne o singură explicație: intuiția este începutul ştiinței cîtă vreme ea este poietică, adică creatoare. În Etica Nicomahică acesta spune textual: „Leipetai noun einai ton arhon – Rămîne că intuiția este cea care cuprinde cu mintea principiile (11)”. Cu toate acestea, la sfîrşitul analizelor sale regresive asupra principiilor cunoaşterii, Aristotel nu face decît să determine negativ ideea de intuiție arătînd că aceasta nu este decît „corelativul cognitiv al principiului”, acel ceva fără de care principiul nu poate fi cunoscut, în măsura în care este cu adevărat cognoscibil. Astăzi acest lucru poate fi demonstrat prin teoria imaginativă a cunoașterii. (12)
În Metafizica (13) Aristotel descrie calitățile cerute acestei ştiințe pe care o numeşte, după cei vechi, înțelepciune şi care are ca obiect cauzele şi principiile prime, anume claritatea şi exactitatea, fiind, astfel, cele mai uşor de cunoscut. Înțelepciunea, ne spune el, este ştiința unică al cărei scop este ea însăşi şi atît de liberă de toate dependențele şi habitudinile umane încît doar Zeul însuşi ar putea-o poseda. (14)
În Etica Nicomahică (15) după ce este descrisă viața contemplativă ni se spune că aceasta ar fi posibilă numai în măsura în care ar exista ceva divin în natura umană. Ceea ce este divin în natura umană vom regăsi descris în Analiticele secunde (16) ca principiu superior ştiinței umane, ca principiu al principiului, anume: intelectul intuitiv, respectiv capacitatea imaginativă poietică. „Dacă intuiția (nous) este ceea ce e divin în raport cu omul, viața dusă conform intuiției va fi o viață divină în raport cu viața umană” (17)
Însă, dacă lucrurile stau aşa cum sunt prezentate în Etica Nicomahică atunci înțelepciunea, ca filosofie primă, departe de a fi cea mai facilă dintre ştiințe ci este, mai degrabă, cea mai dificilă. Sau, poate, Aristotel vrea să spună că există o ştiință care este mai presus de uman şi este uşoară datorită exactității şi clarității sale ca lumina şi o filosofie umană ce stă față către față cu lucrurile umane şi care nu poate întreține o relație cu intelectul activ (nous). Această diferențiere dintre cunoaşterea în sine şi cunoaşterea pentru noi este făcută încă de Platon în Cratylos şi Parmenide ajungîndu-se la paradoxul după care cu toate că cunoaşterea în sine nu este accesibilă omului, tot aşa, Zeul nu poate cunoaşte realitatea pămîntească. Aristotel va trage concluzia că divinitatea nu cunoaşte decît cele divine, iar cunoaşterea celor pămînteşti ar fi o degradare pentru aceasta. (18)
Cu toate acestea, el se va întreba cum este posibil ca tocmai cel mai manifest, clar şi explicit, să ne fie nouă, oamenilor, cel mai îndepărtat şi inaccesibil? Răspunsul nu poate fi decît unul: cauza se află în noi şi nu în dificultatea metafizicii, ea nu ține de caracterul obscur al acesteia ci de precaritatea gîndirii umane.
Şi dacă lucrurile stau aşa, dacă metafizica nu este, pînă la urmă, filosofie primă ci doar ştiința ființei ca ființă, atunci diferența dintre cele două s-ar traduce în termenii teologiei şi ontologiei. Este, aşa cum în repetate rînduri am afirmat, un lucru intrat deja în sfera de la sine înțelegerii să se considere că metafizica occidentală ar fi început odată cu afirmarea gîndirii platoniciene, lucru pe care ne vom vedea obligați să-l negăm ab ovo, dar să îl şi acceptăm, în măsura în care putem vorbi de gîndire filosofică clar structurată şi asumată doar în metafizica platoniciană.

 

(Din volumul Tratat asupra imaginativului uman, în lucru)

 

 

Note
1 Mult rău a făcut înțelegerii termenului de metafizică interpretarea eronată a lui metà tà physicá aşa cum a fost ea statuată de primii editori ai lui Aristotel. Prima mențiune cunoscută a termenului de metafizică o găsim la Nicolaos din Damasc (prima jumătate a secolului I d.Ch.), în ciuda opiniilor contrare ale lui P. Moraux sau W. Jaeger care considerau că titlul Metafizica a fost folosit încă de Ariston din Keos (sec III î.Ch.). Acelaşi lucru este valabil şi pentru H. Reiner (Die Entstehtung und ursprüngliche Bedeutung des Names Metaphysik, în Zeitschrift für philosophische Forschung, 1954, p. 210-237). Cfr. si P. Aubenque, Op. cit., loc cit. Opinia noastră diferă aici de toți comentatorii pe care îi cunoaştem, considerînd că sensul termenului de metafizică are o vechime şi aplicabilitate „practică” egală cu primele aproximări ale imaginativului poietic filosofic al presocraticilor și chiar al lui Homer și Hesiod. În acest sens a se vedea studiul nostru, Despre divin, poetic şi filosofic în gîndirea preplatonică, Grinta, Cluj-Napoca, 2005.
2 Simplicius, Phys., 1, 17-21 Diels.
3 Aristotel, Metafizica, M, 1, 1076 a 10 sq. Cf. B, 1, 995 b 14; 2, 997 q 34 sq.
4 Aristotel, Metafizica, E, 1, 1026 a 21.
5 Aristotel, Metafizica, E, 1, 1026 a 30.
6 Cfr. J. Owens, The Doctrine of Being in the Aristotelian Metaphysics, Toronto, p. 3 sq, care este şi el în deplin acord cu această asimilare.
7 Cfr. Γ, 2, 1004 a 2; 1003 b 19.
8 Γ, 1, 1003 a 22 sq.
9 Vidi, P. Aubenque, Problema finței la Aristotel, Buc., 1998, p.43. Interpretarea noastră are drept punct de plecare şi datorează mult acestui remarcabil studiu.
10 E, 1, 1026 a 10;cf. ibid, 1026 a 29; K, 7, 1064 b 13.
11 Eth. Nic., VI, 6, 1141 a 6.
12 Vede, Mircea Arman, Eseu asupra structurii imaginativului uman, Ed. Tribuna, 2020, passim.
13 Op. cit., A, 2, 982 a 25; 982 b 2; 982 a 10.
14 Met., A, 2, 982 b 28-30; 983 a 6-9.
15 X, 7, 1177 b 30.
16 II, 19, 100 b 15.
17 Eth. Nic., X, 7, 1177 b 30.
18 Met., Λ, 9, 1074 b 25 sq.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg