Consiliul
Județean Cluj

România
100

weekly magazine in english,
romanian and italian

Sub nori, lumea asta

Sub nori, lumea asta

Basil Anatol, 76 de ani, văduv, trăia în apartamentul cu două camere pe care îl primise de la Combinat atunci când venise să lucreze la oraș. Se trezea cu noaptea în cap, își făcea toaleta, aranja dormitorul așa cum îl învățase Cati că se aranjează ca să nu-ți fie rușine dacă primești o vizită neanunțată (nu c-ar mai fi primit vreuna de nici nu știa când), își fierbea un ou moale și îl mânca la masa din bucătărie, în clarobscurul dimineții, încingând în el bucata de pâine rece, abia scoasă din frigider. La ora șapte, Basil se așeza în fotoliu, în fața televizorului, și nu se mai ridica până la prânz decât pentru a merge la toaletă.
Într-o dimineață, cine știe de ce, a pus mâna pe telefon și a sunat la numărul afișat pe ecran. A fost introdus imediat în direct, gazda matinalului i-a pus câteva întrebări de complezență, după care a venit întrebarea concursului. Basil, cititor pasionat, a dat răspunsul fără să clipească. Autorul Florilor de mucigai era Tudor Arghezi, pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu. „Oau! Felicitări! Felicitări! Ați câștigat. Sunteți fericitul câștigător al marelui nostru premiu oferit cu generozitate de agenția de turism Escape! Sunteți fericit?”
Basil Anatol a crezut că e o glumă. O joacă televizată. Cu siguranță, premiile acestor concursuri se făceau pierdute în chip misterios în drum spre câștigător. Și, oricum, ce să facă el cu o așa „oportunitate”? Ce să caute el, om bătrân, să colinde lumea de capul lui? Măcar dacă ar mai fi trăit Cati.
În ziua următoare a primit vizita unei domnișoare zvelte, îmbrăcate provocator. În spatele ei venea un tinerel care ținea într-o mână un aparat de filmat mic, pe care era montat un reflector de două ori mai mare. „Neața, dom’ Anatol, și bine v-am găsit! Sunt de la matinal, am venit să vă aduc premiul.” Debordând de entuziasm, radiind, tânăra a intrat în apartamentul lui Basil, l-a poftit să ia loc în propriul lui fotoliu și i-a înmânat ceremonios, surâzând complice camerei, un plic gros. „Aici, dom’ Anatol, aici aveți biletele de avion, rezervările la hoteluri și, din partea postului nostru de televiziune, o sumă de bani care sperăm să vă ajute să vă simțiți cât mai bine.” Cameramanul i-a filmat reacția. Surprinderea – cât se poate de sinceră – a dat bine pe sticlă. Rugămintea domniței era ca dom’ Anatol să accepte să ia cu el o cameră mică de filmat, mai mică decât a tânărului cameraman, și să își înregistreze cu ajutorul ei impresiile de călătorie. „Vă arătăm noi cum se folosește, nu e complicat.” Câteva minute, nu mai mult, doar cât să poată monta ei un filmuleț pe care să-l difuzeze la întoarcerea lui, spre deliciul telespectatorilor „din rândul cărora faceți și dumneavoastră parte, dom’ Anatol”.
Basil a rămas prostit. Dacă premiul i-ar fi fost adus de Vasile, poștașul, nu ar fi stat pe gânduri să-l refuze ori poate să-l cedeze cuiva. Așa însă, abordat personal de juna planturoasă, și filmat, de bună seamă, văzut deci de o țară întreagă, nu avea cale de ieșire.
Și uite așa, Basil Anatol, într-o zi pe care se aștepta să o petreacă la fel cum le petrecea pe toate de peste zece ani, de când soția îl lăsase singur pe lume, a luat de pe dulap geamantanul vechi de piele și a început să înghesuie în el haine pentru turul capitalelor europene.
La aeroport a fost condus de un angajat al agenției de turism Escape, care l-a luat de acasă cu mașina și l-a informat despre ce avea de făcut când ajungea la destinație. Important era să caute în sala de așteptare a aeroportului din Paris o persoană cu o pancartă pe care să scrie „Escape”. „Persoana aceea se va ocupa de tot ce urmează să vedeți la Paris, dom’ Anatol,” i-a spus agentul, după care i-a strâns mâna, i-a urat distracție plăcută și l-a însoțit cu privirea până când a dispărut în burta avionului.
Zbura pentru prima dată. Concediile împreună cu Cati și le petrecuse mereu la mare sau la munte. În România, întotdeauna. Cu trenul, la vagonul de dormit. La început pentru că doar așa aveau voie oamenii muncii, apoi, când venise libertatea și granițele se deschiseseră, pentru că erau prea bătrâni ca să mai riște aventuri printre străini. Pe deasupra, amintirile lor erau toate, oricum, în țară.
Văzuți de sus, prin hubloul oval, norii erau de necrezut pentru Basil. Nu semănau cu niște forme de relief, așa cum păreau în filme. Erau mai degrabă o ființă autonomă, un soi de omidă învelită în straturi pufoase de mătase, o vietate în continuă transformare. Avionul plutea pe spinarea animalului binevoitor, purtându-l pe Basil spre o destinație pe care, aidoma zborului, o cunoștea doar ca idee născută din ochiul și mintea altora.
Cati dragă, și-a spus el la un moment dat, acum sunt aproape de tine și tu ești aproape de mine. Hai să vedem împreună lumea – sau măcar o mică parte din ea. O să-ți fiu ghid.
La poarta terminalului uriașului aeroport îl aștepta, într-adevăr, cineva. O doamnă serioasă care ținea deasupra capului pancarta promisă. Surâdea cu dinți perfecți. Basil, bucuros că și-a găsit un punct de sprijin în marea de străini, s-a apropiat de ea într-un suflet. Atunci, femeia a coborât pancarta și l-a cuprins în brațe. L-a sărutat pe amândoi obraji, i-a urat bun venit într-o română aproximativă, dar elegantă, după care l-a condus spre ieșire.
Taxiul a străbătut străzi mărginite de clădiri impresionante, crescute parcă din asfalt ca munții din câmpii. Cât a durat drumul, Basil a continuat să poarte cu el senzația de ireal care-l învelise în avion: plutirea pe spinarea uriașei ființei din vălătuci de mătase, aproape de cer și de pământ în egală măsură.
Hotelul Pullman avea heliport și piscină interioară („dar pentru a o folosi trebuie să luați liftul până la etajul unsprezece”), avea restaurant și bar. Un valet în livrea roșie a venit și i-a luat valiza. Basil s-a despărțit greu de ea, ca de o bucată din corpul său. Când a regăsit-o, mai târziu, în camera de la etajul cincisprezece, a răsuflat ușurat.
„Odihniți-vă o oră, două”, i-a spus agenta. „Vin să vă iau după masă. Până atunci se vor fi adunat și ceilalți.”
Basil n-a întrebat despre ce vorbea. Hotărâse să se abandoneze acelor străini.
De la geamul camerei se vedea până departe. Nu se vedea însă până la capătul Parisul. Vedea în zare schelăria Turnului Eiffel, dar dincolo de ea puzderia de clădiri ordonat înșirate continua până se topea după curbura pământului. Dacă mijea ochii și se întorcea puțin spre dreapta – lucru pe care l-a și făcut – vedea, în linie dreaptă, Arcul de Triumf, iar ceva mai încolo, continuând traiectoria, turnurile de sticlă ale cartierului La Defence, cu imposibilul Grande Arche.
A clipit de mai multe ori. I se încețoșase vederea. Coborâse între nori.
Și-a desfăcut bagajul. A dat peste camera de filmat. A pus-o pe patul alb, imaculat. Și-a scos un prosop și s-a dus la toaletă. Acolo, frumos aranjate, îl așteptau prosoape de toate mărimile – albe, imaculate. A deschis robinetul și a lăsat apa să curgă. Când s-a umplut chiuveta, a închis-o și a început să se spele cu mișcări încete. Din oglindă îl privea un bătrân pe care niciodată nu-l recunoscuse. Acum, cu apa șiroindu-i prin albiile secate ale pielii, cu privirea aceea distantă în ochi, îl recunoștea cu atât mai puțin.
Cati dragă, suntem la Paris. Buricul lumii. Ce n-a văzut Parisul, vorba aia pe care-o tot ziceam noi fără s-o pricepem. Vezi bine, la cât e de mare, aici s-au văzut de toate. Uită-te pe geam.
A întors camera de filmat spre peisajul pe care îl văzuse și el cu puțin timp în urmă.
Când a sunat telefonul de pe noptieră, două ore mai târziu, Basil a tresărit. Ațipise afundat în așternuturile pufoase. S-a zbătut să se salte în coate și, într-un târziu, a ridicat receptorul.
Era așteptat în lobby. Grupul său putea începe un succint tur al capitalei fostului imperiu napoleonian. A apucat să se odihnească puțin? Nu-i este foame? Era prevăzută o oprire la un local cu specific, dar asta ceva mai încolo. Sigur rezistă? Încă nu complet treaz, Basil a asigurat-o pe agentă că rezistă, e obișnuit să reziste.
În lobby, grupul, nu foarte numeros, era format exclusiv din seniori. Basil a fost cât pe ce să bată în retragere, să urce înapoi în cameră și să amâne plecarea pe motiv că, până la urmă, este prea obosit. L-a zărit însă ghida și i-a făcut semn să se apropie. Zâmbind forțat, s-a alăturat celorlalți.
O zi splendidă. Lumina avea o calitate aparte, făcea geamurile clădirilor să respire. Se răsfrângea în sticla lor și curgea peste trecători îmbibată de memoria tuturor lucrurilor care se petrecuseră între acele ziduri de-a lungul timpului. Basil umbla mai mult cu privirea în sus, călăuzindu-și pașii după murmurul constant al grupului. Nu înțelegea nicio vorbă, nici nu era atent să înțeleagă. În schimb, era vrăjit de filmul care se derula deasupra sa. Fiecare cornișă, fiecare statuetă aninată la vreun balcon cu feronerie barocă, fiecare basorelief cu îngerași și chiar figurile sumbre ale garguielor stând la pândă pe acoperișurile care tiveau fâșia de cer înalt – toate alcătuiau un decor pe care Basil cu greu îi venea să creadă că îl are cu adevărat înaintea ochilor. Toată viața lui se desfășurase într-o poveste cu hotare clare și destul de previzibile, niciodată nu luase în calcul posibilitatea ca mulțimea de povești în care oamenii vorbeau, respirau, se comportau și, în multe privințe, gândeau altfel era adevărată. Auzise, știa să recunoască sonoritatea limbii franceze. Acum, auzind-o de aproape, din toate părțile, în acel loc în care răsuna de secole, i se părea cumva opresivă. Îl furnica pielea altminteri insensibilă, tăbăcită. Îi venea să se retragă într-un gang și să aștepte ca rumoarea să înceteze, să se poată înapoia la hotel, să doarmă și să nu se mai trezească până acasă. Totuși, minunățiile pe care acei străini, din acea poveste adevărată, le clădiseră și printre care îl purtau acum pașii, acelea îi dădeau forță să meargă mai departe. Acel decor de vis. Visul pe care Cati sigur îl avusese des, chiar dacă n-o spusese.
Dar tu ești acolo, draga mea, și-a zis. De la tine vine lumina asta tăioasă. Ești aici, nu-i așa?
O lacrimă i s-a prelins pe umărul obrazului și în bobul ei cristalin s-a răsfrânt pentru o clipă toată acea stradă, cu toate spiritele care se uneau și formau o singură ființă. În clipa următoare, Basil a dus un deget nesigur și a șters iute un veac din viața acelui colț de Paris.
A dormit bine în noaptea aceea. A dormit afundat în așternuturile albe, plutind iarăși printre nori. Purta acum în sine o parte uriașă, incredibilă de lume. Căci în ziua aceea văzuse, năuc, vestigii aduse în capitală din toate colțurile lumii. Pradă de război sau daruri de pace. Monumente închinate eroismului, libertății. Memoriale împotriva uitării clipelor de răscruce. Văzuse Sena, se pierduse în apele ei neguroase în care multe suflete chinuite își aflaseră alinarea veșnică. Urcase în Turnul Eiffel și studiase mărețul oraș în toate zările. Luase masa într-un local pe pereții căruia atârnau tablouri făcute în vremea când în țara din care venea el culmea artei reprezentative era socotită pictura mănăstirească. Trăsese în piept aerul pe care, foarte probabil, îl respiraseră, la timpul lor, oamenii care schimbaseră cursul istoriei. Și, la venirea serii, întins în camera de hotel, istovit, dar fericit, adormise cu zâmbetul pe buze.
„Draga mea Cati”, înregistrase cu luminile Parisului pe fundal, la geam, „draga mea dragă, lumea asta omenească e neasemuit de frumoasă. Mi-ar fi plăcut să o fi putut vedea mai bine împreună. Dar tu, a reluat după o pauză scurtă, tu o vezi oricum frumoasă de acolo de sus, de după nori.”
A doua zi a zburat la Londra. Așteptat de un alt ghid, a fost cazat într-un hotel la fel de luxos. După odihna cuvenită, în lobby a fost surprins să întâlnească același grup de turiști seniori cu care vizitase capitala Franței.
Într-o zi doar amenințată de obișnuita ploaie londoneză, Basil a umblat pe sub Big Ben, a traversat Tamisa pe London Bridge, s-a zgâit la The Eye, a rămas mut în Speaker’s Corner. A cercetat chipurile celor pe lângă care trecea, oameni de toate naționalitățile, de toate culorile. Și a fost uimit să constate că, în ciuda grabei care părea să-i stăpânească pe toți, niciun chip nu exprima sfârșeala și durerea de-a trăi pe care adesea le vedea pe fețele celor de acasă. Era convins că în asta consta secretul dăinuirii unei nații pe care natura o ajutase prea puțin să dăinuiască. Atitudinea aceea, chiar și în puținele ore cât a fost expus direct la ea, a reușit să se transfere asupra sa. Și nu o singură dată s-a întrebat, în cursul plimbării, cum ar fi arătat viața lui, cu toate greutățile și neajunsurile ei, dacă ar fi trăit-o într-o poveste atât de demnă cum era cea britanică. Atunci poate că a prins colț în sufletul lui Basil sâmburele regretului. Și poate că tot de atunci a avut o reacție contrară – în loc să ducă emoția pozitivă până la capăt, privirea i s-a întunecat, sufletul i s-a închis și toate lucrurile minunate pe care îi cădeau ochii au prins o aură otrăvită.
Mai greu de îndurat, de atunci a început să-i dea târcoale o ideea cumplită. În zadar a mai ridicat ochii spre cer, plin de speranță, degeaba a scrutat peticeala norilor. Sentimentul de abandon era acolo. Dacă nu făcuse decât să se amăgească? Dacă, în cele din urmă, nu era decât un bătrân ramolit, plecat în lumea largă, hai-hui, printr-o stranie întâmplare, și totul, toată acea frumusețe, toate acele cunoștințe, totul era irosit pe el?
„La ce-mi mai folosesc toate astea?” a șoptit cu privirea înlăcrimată ațintită spre curgerea Tamisei, pe care o avea la picioare din camera de hotel. „E aproape o nerușinare, cu siguranță e-o trufie. Cati oricum nu mai e aici. Lumea ei nu mai este asta.”
Filmarea cu care s-a întors acasă înregistrează aceste cuvinte, însă prea slab pentru a fi înțelese de telespectatorul grăbit. Așa că, la montaj, ele au fost subtitrate.
Basil Anatol a zburat în a treia zi înapoi pe continent. Amsterdamul i s-a părut frivol. O forfotă cosmopolită, neglijentă, gălăgioasă, pedalând sau vâslind languros pe zecile de kilometri de canale. Grupul său, a băgat de seamă doar atunci, conținea exemplare la fel de acre cum devenise el însuși. Doar doi formau un cuplu; restul, ca el, își târșâiau picioarele reumatice singuri, oarecum izolați de ceilalți. Detașați. Aproape indiferenți. Din când în când pozau alene, poate dintr-o obligație ca a sa de-a înregistra câte o impresie din fiecare oraș vizitat. Ne-au adunat intenționat din fostul lagăr comunist, și-a spus Basil. Ne poartă ca pe niște mucoși, să ne minunăm de ce-am pierdut o viață întreagă.
S-a filmat și la Amsterdam. S-a filmat apoi și la Viena (acolo, grupul se împuținase deja, Basil se temea să întrebe ce pățise mustăciosul ungur care lipsea) și se filmase într-a cincea zi în Varșovia. De fiecare dată a făcut o succintă cronică a zilei, mimând necredibil bucuria, în același timp abia așteptând să revină la apartamentul și la rutina sa. La Praga au fost duși să vadă cimitirul evreiesc. Lespezile sub care se odihneau suflete ce suferiseră mult în timpul vieții l-au liniștit într-un fel nelămurit. S-a așezat la căpătâiul unui evreu oarecare și i-a trimis gândul său bun – din lumea asta care îl tratase, fără îndoială, cu toată cruzimea de care era capabilă, spre lumea în care ajunsese și unde Basil spera să-i fie mai bine. „Acum, lumea ta, dragul meu, mi-este mai aproape decât asta-n care mă aflu”, a încheiat. Și-am de gând ca măcar pe aia s-o descopăr din timp. O voi lua de mână pe Cati și împreună o să pășim pe toți norii, o să ne afundăm în toate negurile și-o să ne îmbăiem în spuma tuturor minunățiilor. Asta o să ne fie singura grijă. Cine știe cât ține și viața de apoi și ne-om trezi iar că o părăsim înainte s-o fi cunoscut cum trebuie.
De la Praga a zburat spre București pe deasupra unor nori la fel de frumoși ca prima dată. Când avionul a început să coboare, Basil Anatol, neavând încă de ales, a coborât odată cu el.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg