Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Succes!?

Succes!?

Excelent aleasă, în cheie rafinat-ironică, tema ediției de anul trecut a Festivalului de Teatru de la Piatra Neamț: Succes!, o chestionare acută a obsesiilor lumii de azi. Selecția, cu accent major pe teatru contemporan, a coagulat inspirat spectacole subsumate temei, majoritatea exhibând experiența individuală. Festivalul a devenit astfel o imagine a privirii individului spre lume, în oglindă cu viziunea societății asupra individului.
Dincolo de lungul titlu Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine (Teatrul Tineretului, Piatra Neamț), regizorul-scenarist Radu Afrim propune un spectacol de o emoționantă intimitate. Un spațiu „de tratament” care ar putea fi supranumit Depresivii anonimi (deși majoritatea eroilor nu-și recunosc vulnerabilitățile) se transformă într-un spațiu de introspecție, de autochestionare personală, de confruntare cu propriii demoni – iar titlul cel lung metaforizează splendid exact acest război interior. Spectacolul are dinamice și amuzante – întrucât ludic-cinice – scene de grup, dar miza sa cade pe monoloage, pe experiențele cele mai bine ascunse ale personajelor, în discursuri care provoacă empatie, care stârnesc omenescul privitorului, acea solidaritate sufletească pe care de obicei o ținem bine de tot în frâu.
Lucreția Mandric a fost, cu vervă și ostentativ-invazivă alură a personajului, pivotul acțiunii, „tămăduitoarea” eroilor care și-au trădat surprinzător, în solitudine, măștile sociale, recunoscându-și slăbiciunile, fricile, traumele. Echipa de interpreți a fost completată de Cătălina Bălălău, Nora Covali, Corina Grigoraș, Gina Gulai, Ada Lupu, Cristina Mihăilescu, Paul-Ovidiu Cosovanu, Valentin Florea, Forin Hrițcu, Mircea Postelnicu, toți în partituri susținute vital și ludic. Foarte eficientă prin minimalismul ei conturat prin elemente de decor care nu stânjenesc developarea spațială a fost scenografia Alexandrei Constantin, „tare” muzica lui Cosovanu & Răzvan Murariu.
Sub fiecare pas… e un spectacol de mare sensibilitate, care-l validează o dată în plus pe Afrim ca… autor dramatic.
Un fel de „istorie domestică”, cu inserturi amuzante și pitorești elemente de atmosferă a fost Micul nostru centenar de Maria Manolescu, înscenat de Dragoș Alexandru Mușoiu la Reactor de creație și experiment din Cluj. Centenarul bunicii dintr-o familie oarecare, sincron cu „marele centenar” național, este pretextul dezvăluirii conviețuirii dintre trei generații, fiecare cu fixațiile, temerile, marotele și rigiditățile sale. O bunică ce nu vrea să-și abandoneze trecutul compus đin sute de mici obiecte ce-i aglomerează casa, trei adulți care încearcă să-i deblocheze cumva încăpățânarea, și ei la fel de înverșunați, și un copil care descoperă trecutul din mărunțișuri și încearcă să-l proiecteze cumva în viitor.
O poveste plină de umor și de duioșie, jucată firesc și calm, exact în spiritul scriiturii, de Alexandra Caras, Paula Rotar, Adonis Tanța, Paul Socol și Doru Taloș, într-o scenografie bogată, ingenioasă și deloc îmbâcsită a Andei Pop.
În Medea’s Boys (Teatrul Apollo 111, București), flerul hermeneutic al regizorului Andrei Măjeri a avut un suport solid în scenariul scris de Ionuț Sociu, cu fragmente din Medeea lui Euripide. Cei doi tineri creatori au o viziune foarte proaspătă și vie despre teatrul extrem-contemporan, așa că spectacolul are exact tempoul vital, mixul potrivit de umor și ludic, de superficiu și profunzime care să-i asigure succesul.
Un „chef” al foștilor argonauți – încă tineri bărbați cu pronunțat sex-appeal – este nu doar prilejul rememorării aventurilor din expediția după Lâna de Aur, ci și o ocazie de sondare a propriei virilități și a valorilor masculinității patriarhale în raport cu dimensiunea fragilă, vulnerabilă, „feminină”, a sinelui fiecăruia.
Spectacolul combină reușit scenele tragediei antice cu momentele scenariului, fără stridențe de limbaj sau sincope de articulare regizoral/actoricească. Vitalitatea interpretării, fluxul developării intrigii, alternanța de secvențe fruste și introspecții sunt atuuri certe ale montării.
Absolut cuceritor, cu fluiditate și fluență, versatilitate și naturalețe, extravertit și reținut, după situația scenică, au jucat Eduard Trifa, Alexandru Ion, Alex Mirea, Vlad Ionuț Popescu, Alex Chindriș și Florin Aioane, în partituri cu siguranță memorabile pentru spectatori.
Foarte bine gândit, dar fără ostentație „simbolică”, ci integrată natural în spațiul scenic, decorul Irinei Chirilă – o corabie-bar care susține perfect nevoile scenografice. Bine articulate simbiotic coregrafia lui Attila Bordas, plină de sugestii semantice, și muzica lui Adrian Piciorea, exotic-contemporană.
Medea’s Boys calibrează într-o manieră de remarcat textul dramaturgic canonic cu sensibilitatea de receptare de azi. Or asta îl face un spectacol-jalon pentru momentul teatral actual.
Foarte puternic, nu neapărat prin specificul documentării, ci mai degrabă prin catalizarea și exhibarea unor trăiri/sentimente de copleșitoare profunzime, a fost Shakespeare pentru Ana de Luminița Țâcu și Mihai Fusu (Centrul de Arte Coliseum, Chișinău). Montarea Luminiței Țâcu pleacă de la interviuri realizate în trei penitenciare din Republica Moldova, cu deținuți închiși pentru diverse delicte, mai grave sau mai puțin, de vârste diferite și de condiții sociale variate.
Ce dă o remarcabilă unitate spectacolului – pretinzând însă și un efort de concentrare și intuiție din partea spectactorului autohton – este limba, acel jargon basarabean care mixează româna cu rusisme, regionalisme și arhaisme. Aparent un impediment al spectacolului, această amprentă lexicală este un vehicul cathartic: dacă reușești să spargi bariera neobișnuitului slang, poți împărtăși, ca spectator, emoții de neuitat, o empatie fără rest.
Rememorări ale unor vieți adesea cenușii, cu nostalgii a ce putea să fie, promisiuni de viitor, introspecții de uimitoare profunzime pentru personaje aparent atât de simple conturează un univers greu de suferințe și aspirații, care nu poate să nu te marcheze ca privitor.
Spectacolul este gândit minimalist, cu monoloage statice, în care actorii își impun o economie rigidă a dinamicii scenice. Abia fundalul video punctează într-un fel dinamica ansamblului. Dar tocmai această rigoare scenică potențează semnificația textului și-i dă spectacolului atmosfera aparte.
Foarte bine și-au controlat ținuta scenică, cu un impact pe măsură asupra publicului, actorii Alexandru Pleșca, Ghenadie Gâlcă, Doriana Zubcu-Mărginean, Olga Guțu-Cucu, Diana Decuseară-Onică.
Shakespeare pentru Ana este un spectacol frisonant, care sparge orice aparențe sociale.
O deconstrucție chirurgicală a clișeelor sociale operează și Gianina Cărbunariu în Frontal, producție a teatrului-gazdă cu premiera chiar în festivalul nemțean.
„Adaptare foarte liberă după Povestea unui om leneș de Ion Creangă”, adjuvată de documentarea de teren a lui Valer Simion Cosma și a echipei artistice, spectacolul decupează în secvențe-flash diverse aspecte ale inechității sociale din România de azi, bazate pe o intuitiv-resimțită public antinomie dintre „harnici” și „leneși”, „generatori de bunuri” și „asistați”.
Scenariul alătură situații și evenimente discutate pe rețelele sociale și într-o media nivelatoare de nuanțe, așadar încadrate în clișee care n-au un suport obiectiv, ci doar un halou scandalos-senzaționalist-exemplificator. Spectacolul evocă situațiile, accentuând indirect – adică nu pedagogic – absurdul acestora, artificiul etichetării cu orice preț și a „rezolvării”, astfel, a chestiunilor sensibile social. De la „Petrică”, asistatul social care e substitutul „leneșului” crengian, la tânărul ucis într-o țară scandinavă sau elevii deveniți marionete ale profesorilor disperați să-și păstreze locul de muncă, sau la muncitorul străin înjosit subuman de lăcomia și cinismul patronului, Frontal prezintă nu doar personaje, ci conturează din frânturi o adevărată frescă socială a României de azi, cu lașități, ipocrizie, complicități vinovate, cinism și indiferență față de clasa vulnerabilă, dublate de o disperată încercare de salvare proprie: „scapă cine poate”. Un nemilos portret radiografic al zilei, se poate spune.
Emanuel Becheru, Paul Ovidiu Cosovanu, Nora Covali, Corina Grigoraș, Florin Hrițcu, Dragoș Ionescu, Lucreția Mandric, Ruxandra Maniu, Mircea Postelnicu, Andrei Merchea-Zapotoțki și Cristina Mihăilescu au întruchipat pe rând toate personajele istoriilor scenice, cu aplomb și haz uneori, cu rigoare și tensional, alteori, în scenografia eficientă, articulată inteligent pe suprafața de joc, care a permis fluența trecerii dintre scene, a lui Mihai Păcurar.
N-am avut senzația, la premieră, că spectacolul a ajuns la flow-ul potrivit, existând anumite întârzieri de tempo, ce se vor fi reglat între timp, care au dat o anume uscăciune unora din momente. Dar asta e doar o observație punctuală, de parcurs.
Evident că, abordând un subiect atât de sensibil în România de azi, Frontal ar putea fi acuzat de „stângism”, mai ales în peisajul otova-capitalist al rețelelor de socializare. O oarecare frustețe aridă a documentării și precizia netă a narațiunii regizorale dau apă la moară unei asemenea etichetări. De aceea aș fi simțit nevoia, personal, a unui contrapunct emoțional – nu patetic, firește – în intrigă, care să coboare nițel discursul de la argument la sentiment.
Oricum, pentru cine nu are preconcepții „imuabile” asupra temei, Frontal este un spectacol care ar trebui să ne deschidă ochii.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg