Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Sufletul românesc (Element al specificului național)

Sufletul românesc (Element al specificului național)

La 1943, deci în timpul războiului, Mihai Ralea publica eseul său, Fenomenul românesc1. Aci, inteligentul psiholog, filosof și literat căuta răspunsuri la întrebările privind „sufletul” nostru, „credințele”, „iluziile” și „speranțele” contemporanilor săi, Europa fiind răvășită de războiul căruia cu toții îi doreau sfârșitul. Probabil, eseistul se gândea ce se va întâmpla cu România în anii următori. O bună parte din judecățile sale conțin adevăruri pe care ne putem baza și astăzi.
Prin termenul „fenomen”, aplicat științelor umane, se înțelege surprinderea unui „proces” pentru a fi accesibil în esența lui și a deveni perceptibil în mod nemijlocit.
Sigur, România de astăzi se deosebește de aceea din 1943, dar locuitorii ei folosesc aceeași limbă, au moștenit aceeași cultură și au făcut eforturi considerabile de a se adapta noilor realități postbelice. Însă, după tăvălugul războiului, a venit cel al comunismului, care a întrerupt dezvoltarea firească a țării, fiind nevoită să abandoneze viziunea și progresul înfăptuit de generația interbelicilor. Cumva asemănător, după evenimentele revoluționare din 1989, România a fost nevoită să-și reclădească ființa națională după criterii vest-europene, abandonându-le pe cele răsăritene. Așadar, parcă ființa neamului nostru e „blestemată” sau are vocația „începuturilor”, adică, după 40-50 de ani, e nevoită mereu să accepte alte criterii de dezvoltare, alte influențe și noi parametri în evaluarea reușitelor din economie sau din alte sectoare de activitate. Totdeauna i-a lipsit „timpul” necesar pentru o dezvoltare stabilă și de mai lungă durată.
Din motivele amintite se poate constata perpetuarea și existența „fenomenului” românesc și în anii de după 1989, chiar dacă deosebit de cel văzut de Mihai Ralea la vremea lui.
Printre altele, eseistul arată, în studiul amintit, că, în decursul istoriei, unele națiuni au trăit „febril și repede”, misiunea lor istorică fiind în scurt timp secătuită. Spania ar fi dat ce a avut în două-trei secole. Alte națiuni au cunoscut o cadență mai lentă: Rusia și Germania. Ideea „panslavistă” a dus la mari transformări în sufletul rus. Iar Germania, după 1870, dintr-un popor de „visători romantici”, s-a transformat într-o nație comercială-industrială după model american.
Spre deosebire de marile națiuni, România a trebuit să accepte „modelul altora”, impus cu forța și fără răgazul necesar să-și contureze propriul model. De aici o anumită grabă și chiar o neîncredere în propriile forțe intelectuale.
În legătură cu așa-numitul „suflet național”, Mihai Ralea înțelegea „psihicul unui popor considerat în prezent, adică într-o porțiune limitată de timp”, chiar dacă unele „trăsături de caracter” durează de la o epocă la alta. Comparând judecata eseistului cu ale unor personalități din alte culturi, constatăm că ele se aseamănă până la identitate. De pildă, germanii Dilthey și Spengler susțineau ideea că „fiecare epocă are sufletul său”. Mihai Ralea adoptă această teză, precizând că, în psihologia etnică, s-au sedimentat producțiile culturale ale unui popor în care „sufletul” lui s-a condensat ca o „esență abstractă”. În acest sens, literatura, arta, filosofia și morala constituie sursele cele mai importante pentru determinarea „mentalității” sale. În legătură cu manifestările acesteia, eseistul reține spiritul critic exagerat al conaționalilor, care ar suferi de „orgoliul” neamului din care fac parte, chiar de o „grandomanie șovină”. Apoi, Mihai Ralea credea, în anii când a scris eseul, că atitudinea majorității românilor față de evenimentele și mentalitățile noastre oscila între „scepticismul minimalist și grandomanie”. Soluția de salvare o vedea într-o critică justă, bazată pe înțelegere și discernământ, ceea ce lipsește și astăzi românilor.
Privind în trecut, eseistul identifică, în loc de un suflet național, „două suflete juxtapuse dar străine” unul de celălalt. Primul ar fi al „nobleței” (adică al marii boierimi, cultivată în școlile Europei Occidentale), iar celălalt al țărănimii. Pentru a identifica „sufletul național”, M.R. recomandă studierea „românului mijlociu”, cultura și moravurile noastre. Dacă, la 1943, se mai putea susține existența românului de acest tip, el a fost „decimat” de politica activiștilor comuniști, care a sărăcit material întreaga țărănime, buimăcind-o ideologic, pentru a o putea stăpâni.
Din alt punct de vedere, nu putem accepta astăzi existența „sufletului național” pe baza unui singur sector al societății românești. El nu se află, în întregul lui, nici numai în „mintea și vorba” țăranului, nici exclusiv în servietele și discursurile parlamentarilor, nici chiar în dosarele diplomaților. „Sufletul național”, în esența lui, sau în nucleul lui, este, în fiecare epocă pe care o cercetăm, unul singur, în el se sedimentează și se reflectă simțirea și năzuințele etniei la un moment dat. De exemplu, la 1846-47, cănd Ioan Maiorescu constata că românii din Muntenia (Craiova, unde s-a stabilit) nu au „fierbințeala” patriotică pe care o aveau transilvănenii, el exprima ceva din sufletul neamului său. Asemănător cumva, când luptătorii noștri din timpul războiului cunoscut au intonat acel „cântec” mobilizator: „Treceți, batalioane române, Carpații…”, ei au exprimat simțirea sufletească a întregului neam românesc la un moment dat. De asemenea, oratorul și politicianul Take Ionescu argumentează temeinic conceptul de care ne ocupăm prin „Discursul” parlamentar din 1915. Pătrunzând în tainele sufletului ancestral românesc (pe urmele lui Mihai Eminescu și Vasile Pârvan), el găsește acolo porunca „instinctului național”: „Fiecare popor – afirmă oratorul – are dreptul să-și trăiască viața lui, să și-o trăiască întreagă, cu toți ai lui, fiindcă numai așa poate și el să intre în armonia tuturor celorlalte civilizațiuni”. După el, existența românilor are ca temelie suveranitatea națională ieșită din „omogenitatea noastră etnică, din unitatea noastră sufletească”.
În general, dicționarele definesc „sufletul” drept totalitatea proceselor afectiv-intelectuale și voliționale ale omului. Despre un om de caracter se spune că are un „suflet” mare prin care înțelege lumea, iar despre un român „sufletist” că dă dovadă de o atitudine plină de generozitate și solicitudine.
Pe de altă parte, M.R. evidențiază, în studiul său, existența și a unui „suflet regional”, generat de alte tradiții, de mediul geografic, de conviețuirea unor populații în niște „insule”, deși fac parte din masa unei națiuni. El exemplifică prin sufletul
breton, provensal, gascon sau loren, care s-ar opune sufletului francez. În Germania, prusacii se deosebesc de sudeți. Iar moldoveanul și basarabeanul n-au același suflet cu olteanul și ardeleanul. Cred că aci eseistul a forțat realitățile. Ceea ce el a numit „suflete regionale” nu sunt decât „mentalități” deosebite. Sigur, există și uneori se văd cu ochiul liber diferențieri: moldoveanul e adeseori ironic și „filosof” în fața societății și existenței, munteanul e tentat să abordeze tonul „zeflemelei”, pe când ardeleanul e mai temeinic și mai cumpătat la vorbă, pentru că gândește pe îndelete, înainte de a se exprima. Dar cu toții aparțin prin gândire și simțire sufletului românesc.
S-a scris mult despre inteligența românilor, despre puterea lor de adaptare la un mediu nou, unde vor să trăiască mai bine, despre ușurința învățării limbilor străine. De asemenea, prin felul său de a se comporta cu persoanele care ne vizitează, românul excelează prin „omenia” care-l distinge de alte neamuri, calitate remarcată de N.Iorga, Nicolae Mărgineanu ș.a. Apoi, se știe, românul se caracterizează prin luciditate, spirit critic și prin bunul simț. În ciuda acestor calități, sufletul românesc este brăzdat de sentimentul nedreptății și al suferinței, întrucât „a fost un popor mereu asuprit, mereu mințit, mereu deziluzionat”. De aceea – credea Mihai Ralea – în sufletul său nu prea a încolțit „umanitarismul sentimental și idilic”.2
În altă ordine de idei, eseistul a rezervat un spațiu larg conceptului de „adaptabilitate” a românilor față de modelele străine. Prin el ne-am deosebi atât de pasivitatea fatalistă a Orientului, cât și de voluntarismul creator al Occidentului.3 Însă, românii au încercat practica „adaptabilității” de mai multe ori și în stadii diferite, dar fără vreun mare succes într-un domeniu sau altul. Cât privește „speranța” noastră de a deveni cândva „occidentali”, credem că e deșartă: am fost, suntem și vom fi români, trăitori în spațiul străjuit de Dunăre, Carpați și Marea Neagră.

Note
1. Vezi Fenomenul românesc, în vol. Între două lumi, București, Editura Cartea Românească, 1943, p. 79-122.
2. Idem, p. 118.
3. Ibidem, p. 106.

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg