Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Sunetul care unește

Sunetul care unește

 

 

Ștefan Aurel Drăgan
Clopotul ascuns
Cluj-Napoca, Ed. Ecou Transilvan, 2019

 

 

Apărut după mai multe volume de poezie și proză și un dicționar de idiomuri (în care au fost adunate circa 1800 de arhaisme și regionalisme), romanul Clopotul ascuns beneficiază de rezultatele unor acumulări produse de-a lungul timpului, timp în care autorul, Ștefan Aurel Drăgan și-a rafinat mijloacele și percepția artistică. Acțiunea, aparent liniară, pornind cronologic, dintr-un timp al micilor voievodate și al năvălirii tătarilor (aproximativ secolul XIV), apoi perioada stăpânirii maghiare, ajungând până în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, urmat de dominația imperiulului sovietic, îmbină faptele palpabile istoric cu o lume de poveste, realitatea cu visul, narațiunea cu lirismul, anumite pasaje ale romanului mustind de poezie. La prima vedere, romanul lui Ștefan Aurel Drăgan ar ține de o linie oarecum tradițională prin abordarea temei satului și a vieții rurale, dar dincolo de asta însă este construit modern, chiar îndrăzneț, într-un stil mai puțin confortabil, care obligă la atenție și reflecție. Firul epic se țese pe marginea căutării păcii și a liniștii, concomitent cu încercările succesive ale unor familii (la început Uglea și Drăgoșeștii, apoi personajele se diversifică în funcție de perioadă, Florea, Bica Caprii, popa Crainic, farmacistul Poticărașu și ai lui, Lucrețiu, Ursica și în cele din urma, Zelpugnor, scriitorul) de a întemeia așezări în care să trăiască, să se înmulțească și să-și îngroape morții, într-o ordine firească, care ține de armonia cu natura, într-o veșnică, inconștientă tânjire după raiul pierdut încă de la începuturile lumii. Aceste încercări sunt însă mereu zădărnicite de alte și alte războaie și conflicte între oameni, dar și între oameni și puterile supranaturale. Un liant, dar și un dezbinator în tot acest peisaj frământat este clopotul, transmis peste generații, simbol al stabilității umane, prin coeziunea oamenilor în jurul unui lăcaș de cult și, deci, reprezentând o legătură puternică spre lumea de dincolo, prin vibrațiile sale care, se știe, în orice religie, nu numai în acea creștină, sunt sunete care unesc în vreme de bucurie, restriște, de pericol, de moarte. Clopotul, inițial păzit cu strășnicie de către oameni, apoi pierdut în străfundurile pământului, este astfel gândit ca ingredientul necesar pentru existența unei biserici, căci se știe o așezare fără biserică, fără dangătul clopotului și fără un conducător religios, se pierde în derivă. Totul se transformă, însă, în ruină atunci când pentru construirea unei clopotnițe este dărâmat un arbore, uriaș, falnic, un pilon al naturii, copacul universal. Descrierea acestui copac, dintr-o perspectivă onirică, este unul dintre cele mai frumoase pasaje din roman: „Crengile și ramurile acestui ciudat soi de copac – un fel de mesteacăn, dar cu totul aparte, cu totul necunoscut – au început să zboare, să se întindă ca niște aripi, necontenit spre departe, spre tot mai departe… Nu se putea bănui până unde. Poate peste toată lumea, poate și peste alte lumi. Coroana copacului luase forma unui clopot și pe măsură ce se întindea, se mărea și clopotul, iar în ramuri toate păsările ceriului și-au așezat cuibul și sunetul clopotului unea toate glasurile înaripatelor într-un cor, într-o armonie ce nu am mai auzit-o până atunci și nici nu aș putea să o îngân […] Lovea înverșunat și necontenit cu securea, dar în carnea copacului nu se cunoștea nimic, nu se zărea nicio rană, ca și cum ar fi lovit cu o secure în aer, se auzea doar la fiecare izbitură un tânguit de clopot amestecat cu un țipăt de pasăre, iar oamenii din sat deveneau tot mai mici și tot mai tineri până când dispăreau, se topeau, pe măsura scurgerii timpului în care lucra intrusul”. Un alt pasaj memorabil este cel în care tânărul Lucrețiu, condamnat la spânzurătoare pentru complot, după ce trăise ani de zile în subteran, își înfruntă călăul, contestându-i autoritatea. Nu este vorba aici de simpla contestare a unei autorități vremelnice, ci de o întrebare fudamentală, răsfrântă asupra puterii tuturor executanților călăi, de la începutul lumii. Apoi, printr-un superb gest de eliberare, părăsește locul execuției și se urcă într-un carusel de bâlci: „De acolo, de sus, la început a văzut toată așezarea, inclusiv casa de peste drum de poartă. Toate se învârteau în sens contrar cu el, cu scaunul lui zburător. Așa cum se mișcă rotițele propulsoare, așa cum s-a rotit toată viața lui. Apoi, pe măsură ce viteza de rotație a crescut, contururile lucrurilor și ale lumii au început să se încalece, apoi au devenit o linie ce se subția rapid, spulberându-se odată cu viteza amețitoare… Osânditul a mai auzit un dangăt de clopot tânguindu-se undeva departe, la început, apoi sunetele s-au învălmășit, transformându-se într-u vuiet continuu, în timp ce vedea cum se derulează prin fața lui toate scenele vieții lui ca într-un film cu imaginile suprapuse și acest vârtej l-a absorbit și pe el”. Se remarcă aici abilitatea de narator a lui Ștefan Drăgan, în a reda acea fină linie a lucrurilor care dispar, se pierd. Ultimul pasaj citat chiar duce spre o dimensiune a absurdului, acel revers al „realului“, „negativul existențial“ caracteristic reducerii la absurd care duce de multe ori spre niște orizonturi nebănuite.
Firul epic al romanului se învârte la rândul său în jurul a diverse figuri care apar și dispar, periodic, – preotul, farmacistul, călugărul –, cedând apoi locul unui misionar ciudat, care întemeiază o nouă religie. De fiecare dată în pustiul existent se recrează un suflu, care apoi se istovește. Toate acestea corespunzând cu liniștirea sau dimpotrivă tulburarea apelor, cu dangătele clopotului și cu păsări misterioase. Atmosfera este întregită și recreată într-un fel magic, prin redeșteparea unui limbaj vechi, multe dintre personaje vorbind într-o limbă arhaică, autorul fiind un specialist în ceea ce privește vechea limbă folosită în zona Maramureșului, dar și prin crearea unor efecte aparte prin includerea ici colo de fragmente din folclorul popular, specifice regiunii. Prin asta cartea dobândește autenticitate și forță în conturarea personajelor. Simbolistica utilizată este bogată, sofisticată. Viața este completată de vis, de stări temporare de comă sau de absență. Figura scriitorului Zelpugnor rămâne una luminoasă, singura care rezistă într-un final, deși aflat într-o stare de inabilitate fizică, în urma unui accident. În același loc, filonul religios, mereu prezent, lasă loc revelațiilor, care transcend religia creștină și merg spre mitologia comună a tuturor credințelor, spre rădăcinile lucrurilor.

 

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg