Titus Crişciu: – În interviul pe care aţi avut amabilitatea să mi-l acordaţi în urmă cu mai bine de trei decenii (publicat în volumul Naşterea zilei de azi, Timişoara, Editura Facla, 1983), mi-aţi declarat: „Sunt optimist în ceea ce priveşte viitorul literaturii noastre, cu atât mai mult cu cât şi apariţiile frecvente de noi talente în toate domeniile literaturii îndreptăţesc optimismul”. Azi, consideraţi că s-a împlinit acel deziderat sau îi aduceţi anumite completări?

Livius Ciocârlie: – Până la un punct, viitorul mi-a dat dreptate. Când mi-ați pus întrebările, apăruseră optzeciștii. Ei au confirmat – și ca grupare, și ca individualități. Au schimbat fața literaturii; și universul, și mijloacele. Au încetat să se lupte cu regimul într-un fel derizoriu, cu șopârle și cu îndrăzneli contrabalansate de concesii. Au procedat ca și cum regimul n-ar fi existat. Au renunțat la marile teme sociale, de uz restricționat. Au renunțat la metaforă, la metafizică. Au preferat cotidianul, viața de zi cu zi văzută de aproape. Nu mimetic și nu asemănător, ci fiecare autor din perspectiva personalității lui. Când și-a dat seama că adevărul privit la firul ierbii îi demască inconsistența, regimul a reacționat, încercând să-i facă neștiuți pe optzeciști. Publicau foarte greu. A fost meritul lui Nicolae Manolescu, al lui Ovid Crohmălniceanu, al lui Mircea Martin că, girându-i în cenacluri, le-au permis să se manifeste oarecum public și să se facă cunoscuți. Iar ei au fost mulți. De la Agopian, în marginea curentului, la Nedelciu, Cărtărescu, Gh. Crăciun, Groșan, Ion Mureșan, Marta Petreu, Mușina, Stratan, Mariana Marin, Cristian Popescu, și atâția alții, toți au fost înzestrați și profesioniști. Și-au avut și criticii lor, între care ai noștri, timișorenii, Mircea Mihăieș și Vasile Popovici. Dar și Dan C. Mihăilescu,
Al. Cistelecan, Bogdan Lefter, Mircea Scarlat…
În schimb, m-am înșelat într-o presupunere, pe care atunci nu puteam s-o formulez. Mi-am spus că experiența noastră, a răsăritenilor, extinsă de la tragic până la grotesc, mult mai bogată decât a apusenilor contemporani, avea să inspire o mare literatură. Nu scrisă de cei care trăiseră epoca, prea legați de ea, ci de unii care, nu prea îndepărtați de ea, dar având și luciditatea, distanțarea necesară unor opere mari, literatura fiind un fenomen de mijlocire, nu o expresie imediată, o vor realiza. Nu știam că secolul 21 avea să fie caracterizat de dezinteresul față de trecut. Dezinteres larg răspândit în lume, dar la noi motivat și de disprețul față de pasivitatea noastră, a celor mai mulți, în epoca lui Ceaușescu, ca și de îndepărtarea în timp a epocii cumplite, staliniste, a lui Dej.
Fapt este că ce așteptam nu s-a produs, că a urmat în anii nouăzeci o vreme a mărturiilor, a jurnalelor, printre care se mai strecurau, fără a forma o grupare, și câțiva continuatori ai optzeciștilor, de felul lui Petru Cimpoieșu sau al lui Ioan
Es. Pop.

— În acelaşi interviu, la întrebarea „Cât şi cum este cunoscută cultura românească în ţara lui Francois Villon?”, mi-aţi răspus: „mai bine punem problema invers, ce facem noi ca să fim mai bine cunoscuţi”? Şi tot dumneavoastră aţi răspuns, între altele: „Pentru ca o cultură ca să circule trebuie mai întâi ca oamenii să circule… Ne simţim frustraţi că scriitori mari din trecut, începând cu Eminescu nu sunt destul de cunoscuţi, dar procesul receptării se produce invers, dinspre scriitorii contemporani către cei din trecut”. Azi, faţă de acei ani, putem circula cât avem bani, la voia inimii. Întrebarea se pune dacă s-a îmbunătăţit imaginea noastră literară în faţa Occidentului?

— Trebuie mai întâi ca oamenii să circule? Mă mir că asemenea cuvinte au putut trece de cenzură. Aveam dreptate, o literatură se impune prin scriitori contemporani, nu prin clasici. La ce asistăm? Câțiva scriitori reușesc să se facă remarcați. Unii, realmente importanți. Gabriela Adameșteanu, Mircea Cărtărescu, Norman Manea… Pe alții, mai tineri, mi-e greu să-i judec. Nu știu în ce măsură sunt și ei importanți sau au învățat cum trebuie să scrie ca să treacă hotarul dinspre vest. Acest fenomen există și nu comportă vreo vinovăție. Majoritatea cărților, din toate literaturile, care se traduc vor fi curând uitate. Fapt este însă că s-au impus câteva nume, nu o literatură. Cauzele? Am putea vorbi de dificultatea limbii române pentru a se forma traducători, însă maghiara nu e mai ușor de deprins, iar Institutul Cultural, în epoca Patapievici, a făcut mult pentru a-i forma. Mai e de admirat efortul lui Dumitru Țepeneag la Paris, cu traduceri proprii, cu revista „Seine et Danube” (ultimul număr e închinat, în parte, lui Sorin Titel). Poate că și pasivitatea politică despre care vorbeam mai înainte, ca și haotica noastră epocă de tranziție, a făcut și face să nu fim destul de respectați, de interesanți. Poate, ca să nu zic sigur, că nu avem o falangă de scriitori, cum au fost la un moment dat sud-americanii, apoi polonezii, maghiarii, cehii, pe care să-i propunem lumii. Probabil, toate astea – și altele – la un loc.
Cât despre necesitatea de a călători, ea există. Oricât ar fi de bun un scriitor, rareori îi vine totul de-a gata. El nu și-a terminat lucrul când a încheiat romanul. Trebuie să se lupte pentru a-l impune. Aceasta nu este o probă de vanitate, ci de profesionalism. Cine știe cât s-a umilit Proust ca să-i apară primul volum al marelui său roman, înțelege ce vreau să spun.

— În acea perioadă, de început de deceniu opt al secolului trecut, eraţi prezent la numeroase manifestări literare de amploare. Două dintre acestea „Colocviile de critică de la Sibiu” şi „Zilele
G. Călinescu” de la Oneşti le-aţi numit „fapte cu valoare de simbol”. Mai sunt azi asemenea momente semnificative pentru viaţa noastră literară? Dacă da, cum le caracterizaţi?

— În anii aceia a existat un fenomen. Ca să nu înfrunte în singurătate vitregia epocii, oamenii simțeau nevoia să se adune, să se împrietenească, să se sprijine reciproc. Mă duceam la București ca să-i întâlnesc pe Lucian Raicu, pe Nicolae Manolescu, pe Sorin Titel, pe Gelu Ionescu. Mă duceam la Cluj pentru Mircea Zaciu, Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic. Alții, cum ar fi Alexandru Călinescu, erau prea departe ca să-i vizitez. Mă întâlneam cu ei în împrejurări ca acelea pe care le-ați pomenit. Altfel, sub aspect profesional, nu mă atrăgeau în mod deosebit pentru că nu m-am socotit niciodată un profesionist al literaturii. De aceea, după 1989, când acea nevoie evocată la începutul răspunsului a dispărut, iar eu am renunțat la critică, nu m-am mai dus la colocvii literare. Ele mai există, am prieteni care le frecventează, s-au adăugat tinerii, sau mai tinerii, presupun că sunt cel puțin la fel de interesante ca pe atunci.

— În finalul acelui interviu mi-aţi mai spus: „Noi vorbim mult de continuitate, însă nu ştiu ce nerăbdare, ce inconsecvenţă ne determină adesea ca după ce începem bine, să renunţăm”. În ultimele trei decenii s-a schimbat ceva în mentalitatea noastră?

— Nu numai că nu s-a schimbat, dar s-a accentuat. Trăim într-o epocă de gravă iresponsabilitate. Partidele nu vor să înțeleagă – cum au înțeles totuși la intrarea în NATO, în UE – că anumite aspecte ale vieții românilor sunt de interes național și trebuie tratate ca atare, scoase din sfera politicului. E destul să comparăm ce se întâmplă în învățământ unde, nu numai politicăria, ci deseori și interese vinovate, fac ca fiecare ministru să vină cu reforma lui, să comparăm deci cu felul cum s-a procedat la înființarea Universității din Cluj, una din cele mai mari reușite colective ale culturii românești. Concursul pentru posturi a durat doi ani, timp în care, pentru ca instituția să funcționeze, au venit să predea provizoriu la Cluj oameni de talia unor Iorga, Pârvan sau Racoviță. Acesta din urmă, definitiv. Rezultatul a fost că, oricâtă vitregie s-a abătut ulterior asupra ei, universitatea a rămas la un nivel înalt, pe care-l are și acum.

— Am observat în scrierile dumneavoastră absenţa observaţiilor critice la adresa unor autori români contemporani cu noi. Cum se explică focalizarea atenţiei dumneavoastră, în acei ani asupra unor autori din afara ţării sau autohtoni aparţinând altor generaţii?

— Lecturile mele nu sunt focalizate, ci împrăștiate. Citesc ce-mi cade în mână, așa cum gândesc ce-mi trece prin cap. Nu am un program pentru că nu sunt critic. Afară de asta, ce comentez nu este tot ce citesc. Comentez ce mă provoacă. Altfel, oricât de împrăștiate, lecturile mele, aveți dreptate, nu merg spre contemporani. Nu cred prea mult în temeinicia celor care se țin la curent până în ultima zi. La un moment dat, simți că sensibilitatea s-a schimbat, că cea recentă nu te atrage, ori nu ai acces la ea. De aceea, exceptând noutățile care mă atrag totuși și uneori mă provoacă, sunt la vârsta când mai mult recitești decât citești. Eugen Negrici are dreptate, literatura îmbătrânește, dar nu atât de repede, și nu în întregime, cred eu, încât să nu regăsesc cu plăcere cărți care și altădată mi-au plăcut.

— Am reţinut printre aletele că unul dintre prietenii pe care i-aţi considerat ca apropiaţi a fost şi regretatul Sorin Titel. V-aş ruga să detaliaţi temeiurile care, la timpul lor, au determinat acea prietenie.

— Sorin mi-a fost coleg de an la facultate, dar nu atunci ne-am împrietenit. Abia când el s-a mutat la Timișoara, redactor la „Orizont”, iar casa lui a devenit un loc de întâlnire a multor timișoreni interesanți. Îi citeam cărțile în manuscris, îi dădeam și sfaturi, de care din fericire nu prea ținea seama. Mai utile erau unele referitoare la greșeli de redactare datorate faptului că, la fel ca mine, trecuse prin școli într-o epocă nu tocmai prielnică…

— Avem ceva comun: amândoi suntem din aceiaşi zonă şi ştim cât de mândri sunt bănăţenii. Cum se face că dumneavoastră sunteţi perceput ca o personalitate care se manifestă modest şi unde se ascunde fala bănăţeanului, din moment ce v-aţi retras dintr-o seamă de activităţi, între care şi cea de critic, care vă situau în eşalonul de frunte al românilor?

— N-am fost eu chiar în eșalonul de frunte, dar e drept că eram pe vremea aceea mai la vedere decât sunt acum. Asta, în bună măsură, pentru că am prins anii când critica – după cum și teoria – trecea înaintea poeziei și a prozei. N-a fost ceva firesc, dar noi am profitat. E adevărat, pe de altă parte, că astăzi sunt mai în umbră, ca să reiau cuvântul lui Sorin, fiindcă sunt de felul meu și din ce în ce mai mult un retractil. Lipsit de energie,
nu-mi place să mi se dea importanță, fiindcă e obositor. De aceea, sunt tot mai evanescent. Cât despre făloșenia bănățenească („cine mi-s io!”), ea trebuie să aibă, ca orice pe lume, și excepții. Eu zic că nu sunt modest, ci conștient că, față de ce îi cer unui scriitor ca să-și merite renumele, îmi lipsește ceva esențial. Mă socotesc diletant, cuvânt căruia îi dau alt sens decât cel obișnuit. Diletantul poate fi interesant – și cred că sunt un scriitor interesant –, dar îi lipsește luciditatea încorporată care dă formă. Nu-i lipsește feminitatea fertilă, fluxul inconștient necesar oricărui act creator.

— Bănăţean dăruit locului, cum vă bănuiesc că sunteţi, mereu m-am întrebat ce v-a determinat să părăsiţi Timişoara în favoarea Bucureştiului. În ce mă priveşte, oscilez între două posibile răspunsuri: climatul politic, sau alterarea conţinutului spiritului academic. Vreţi ca răspunzându-mi să mă scoateţi din impas?

— Sunt și rămân bănățean, însă adaug că e un cuvânt prea cuprinzător pentru a caracteriza. Fac deosebire între bănățenii de la pustă, din satele bogate – eu, deși născut la Timișoara, nu sunt unul dintre ei, fiindcă identitatea ți-o dau părinții, nu locul unde ai apărut –, de bănățenii din nord, dinspre Făget, de unde era Sorin Titel, și, în sfârșit, de bănățenii „de clisură”, termen și acesta prea strâmt, căci nu denumește numai Dunărea dinspre Cazane, ci și Oravița, Caransebeș, Mehadia. Dintre aceștia sunt.
În legătură cu plecarea la București ați făcut presupuneri rezonabile care nu aveau cum să nimerească ținta punctuală: am vrut, pur și simplu, să fim lângă fata noastră rămasă în țară. Deși am fost asigurați de prieteni că nu ne vom adapta, ne-am simțit bine în Bucureștiul care, în ultimii ani, și-a restrâns mult aria, cuprinzând aproape numai cartierul „armenesc”.

— După ce aţi publicat o seamă de lucrări de critică literară, unanim apreciate, aţi revenit la jurnal, gen pe care l-aţi abordat în copilărie. Este genul literar care v-a atras sau conţinutul pe care-l consemnează clipa care nu se mai întoarce?

— Aprecierile de care s-au bucurat cărțile mele de critică nu m-au convins. Le-am scris ca
să-mi justific existența la universitate, așa că m-am simțit ca un mercenar. Au fost produse de capul „din cap”, cel necesar pentru „studii și articole”, nu de capul „din corp”, necesar literaturii fiindcă, Gheorghe Crăciun are dreptate, „trupul știe mai mult”.
Deși semănând oarecum, ce am scris eu n-a vrut să fie și sper că nici nu este jurnal.
A consemna întâmplările zilei presupune fie, ca la Maiorescu, nevoia de un aide-mémoire, fie faptul de a-ți da importanță. Eu nu-mi dau. De altfel, nici n-am notat ce a fost semnificativ în ziua respectivă, ci numai ce mi s-a părut că pot să scriu bine. Asta, pentru că literatură am vrut să fac și, neavând imaginație, n-am găsit ceva mai bun decât să mă joc cu ziua – faptele și lecturile – de ieri. Literatură, chiar și atunci când seamănă a comentariu critic, ori a expunere de idei. Nu e nicicând ceva gândit, premeditat, este spontan, este ce-i trece omului prin cap, așa cum i se potrivește unui diletant. Iar din punctul meu de vedere, tot ce am scris în proză, inclusiv comentariile de lectură, formează o singură carte, nu un șir.

— Citindu-vă cărţile din ultimii 15 ani, am dat şi peste unele fragmente pe care nu am reuşit să le descifrez. Mă voi rezuma la răspunsul pe care-l daţi la propria întrebare „Ce vrea autorul de jurnal?”: ”Vreau să arăt: cum scriu atunci când reuşesc să scriu, cum gândesc când reuşesc să gândesc, ce citesc când reuşesc să citesc”.Vă rog să detaliaţi.

— Explicația ține de ce spuneam înainte despre condiția mea de diletant sau, altfel zis, de imatur. În mod obișnuit, eu nu gândesc. A gândi pretinde mobilizarea a ceea ce am numit capul „din cap”. Nu-mi stă în fire. Pot s-o fac, când sunt nevoit, dar nu mă interesează. Scriind literatură, înregistrez ce-mi trece prin cap, atâta fac (ar trebui să pun verbul la trecut, fiindcă am renunțat). Cât despre lectură, aceasta are de suferit de pe urma bătrâneții, care accentuează tendințele naturale. În cazul meu, apatia, indiferența, prostia. Rar mă mai simt îndemnat să citesc ceva pretențios.

— Aţi împlinit recent 80 de ani de viaţă (n. 6 octombrie 1935). Cum ar sintetiza omul, dar şi scriitorul Livius Ciocârlie, această sumă de ani?

— Nu pot să văd acești 80 de ani ca un întreg închegat. Ca tot ce ține de mine, au fost și aceștia împrăștiați. O primă perioadă de copil prostuț, una – în perioada Dej – de formare a unui „reacționar” capabil de acte imprudente, de consecințele cărora numai norocul m-a scăpat, o a treia, foarte lungă, marcată de sentimentul că trăiesc, ca mai toți contemporanii de condiția mea, inadmisibil de pasiv, și, în sfârșit, acești ultimi 25 de ani, un mare dar nemeritat.
În ceea ce privește vârsta însăși, eu zic că am realizat o performanță. E drept, speranța de viață a crescut în ultimele decenii, dar mentalitatea se formează când ești copil. Pe atunci, la 75 de ani erai deja foarte bătrân. La 80, un Matusalem. Performanța își are și reversul. S-a terminat bătrânețea bună, când te simți liber și încă în puteri, am ajuns la aceea care te poartă prin spitale. Afară de asta, când te gândești la oameni la care ai ținut și care s-au stins mult mai devreme, cum este Sorin Titel, cum sunt Alexandru Mușina și Andrei Bodiu, parcă te simți vinovat.

Interviu realizat de
Titus Crişciu

n