Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Supușenia femeii

Supușenia femeii

Femeia din popor se uită în gura omului ei. Chiar și aceea care, îndată ce se sucește roată, rămâne în urmă-i casa luminată. Zbârnâie de harnică și nu-i puțin lucru. E prețuită. Chiar și cea care-și învârte bărbatul pe degete, tot știe când s-asculte de el. Mă întrebam dacă se supun de teamă. Dacă au vreun soț aprig și nu-i pot ieși din vorbă, fiindcă știu că se alege răul. Dar am hotărât că nu, că dintr-un fel de iubire o fac. Mai ales de asta. C-așa e bine și se cade. Târziu, da, au regrete. „Nu m-a lăsat al meu să cânt, că tare-mi mai plăce și oamenii m-ascultau cu drag… ” Sau „Mi-aș fi dorit să fiu șoferiță, măcar și de tractor, dar m-a oprit omu să-nvăț… ” Și „Aș fi ieșit și io din sat, m-aș fi dus pe la oraș, dar…”
Pe Domnica Trop din Izverna am aflat-o bătrână și, c-un oftat, mi-a istorisit cum ajunsese demult la Radio, în capitală. Au luat-o unii pe sus, s-o înregistreze. S-au dus direct la primărie și n-a fost rost de vreun refuz. A plecat cum se afla, neprimenită măcar. Pe vremea aia nu suflai. Nici bărbatului ei nu i se îngăduise vreo obiecție, dar ea l-a citit. Veniseră anume-n sat tovarășii, că se auzise hăt departe de vocea ei. Voiseră specialiștii în folclor de acolo s-o oprească mai mult, s-o ducă la concursuri, să-i scoată disc. Nici vorbă. Ea s-a-ntors îndată la Izverna ei din Mehedinți și tot a luat papară. „C-așa era el, iute și focos, nu-ngăduia nemica.” Ar fi putut să nu-l asculte. Ar fi putut? N-a stat nici o clipă să se întrebe. Și acum, deși în vârstă și cu vocea ca un film voalat, tot îți ridica părul pe brațe, când o ascultai bocind. C-o chemau mehedințenii, chiar de departe. De pe unde se prefirau pădurile de liliac, de la Pietrele-ncălecate sau podul natural de la Ponoare…
Ca să ajungi în satul ei, luând drumul în sus, pe Valea Costuștei, întâlneai femei călare, cu grebla la spinare. Pe cal păreau a fi cu lance. Mergeau la fân și n-ar fi ajuns pe jos, până-n seară, că locurile le erau risipite, îndepărtate. Satele de șes se împuținaseră. Începuse muntele, urcând spre Baia de Aramă. Aveau ceva de Vitoria Lipan femeile astea. Erau zdravene și țanțoșe. Ca Domnica Trop din Izverna. Iar imaginea lor de amurg, cu soarele-n spate, întorcându-se amazoane înarmate, va fi fost tulburătoare.
Pe când străbăteam pădurile de liliac de la Ponoare, m-a purtat gândul la Sărbătoarea Liliacului, o preafrumoasă nedeie, o „rugă” de prin Caraș-Severin. Poate mirosul florilor mă împinsese. Nu mă puteam opri să nu mi le amintesc și pe acelea, pe femeile bănățene. În fond, surori cu cele mehedințene. Severinene toate. De acea dată, le văzusem coborând, nu urcând. Ca într-un copac uriaș, de pe deal spre vale, ramurile ulițelor se adunau, se strângeau, se vărsau într-una singură, cea mai mare. Aidoma trunchiului. În fustele lor negre, lungi, plisate mărunt și scrobite cu făină de stăteau țepene, muierile abia puteau face pașii. Mărunți, ca de chinezoaice. Mergeau încet, în șir, pe poteci. Curgeau, se deșirau ca mărgelele. Dar unele lente. Părea un ceremonial, de parcă se adunau pentru făcut vrăji. Cu ilice tot negre, bordate cu un soi de dantelă maronie, și cu crenguțe de liliac în mâini. Toate. Și-n geamurile caselor, în oale, ulcele, glastre, chiar și-n borcane, se răsfățau buchete de liliac. Nu era nicio fereastră goală. Niciuna. Dac-ar fi fost și vreo muzică, te lua pe sus atmosfera. De neuitat. Urmau s-ajungă în centrul satului, pe bătătura cea mare, unde se lăfăia un câtamai scrânciobul de bâlci, dar și o roată de călușei, cu lanțuri, și unde o fanfară își pregătea alămurile. Grătarele pentru mici începuseră și ele să sfârâie. Se târguia de zor, pe la tarabe. Iar copiii, deja mânjiți pe la gură, alergau chiuind în sus și-n jos, cu acadele în mâini și turtă dulce cu oglinjoare… Cu trompete și pârâitoare. Bărbații se roteau ca păunașii codrilor, cătând în jur. Iar femeile-n negru veneau. Și veneau. Tot veneau, foșnindu-și pașii, drămuiți sub fustele lungi. Nu le-am văzut apoi jucând. Nu puteam sta. Și așa, fascinată, oprisem prea îndelung. Cum li se vor fi rotit fustele lor cele țepene? Mă-ntreb și acum. Și-mi fac imagini aiuritoare.
M-am trezit din visare, brusc, înconjurată de femei. Altele. Mă așteptau pe malul apei, foindu-se. Între ele, desigur, Domnica. Iar apa, o, apa aceea…
La Izverna, precum îi e și numele, izvorăște o apă strălimpede, ce pare a fi dintre cele Dintâi. „Din primordii”, cum ar zice Petre Țuțea. Izbuc ieșit dintr-o peșteră, străbătută de-un râu-pârâu carstic, subteran. Nesfârșit, credeau oamenii. Peșteră ferecată acum. Muriseră acolo doi speologi. Și nu numai cercetări se făceau, ci și cotrobăire după comori. În toate grotele și peșterile – oho, multe – din munții Cernei, umbla vorba că dosise Maria-Tereza tezaurul Serbiei. Pe când se vrăjmășeau și luptau pentru domnie frații Obrenovici, Milan și Mihail. Vorbele zboară, apele curg, pietrele, fie și prețioase, rămân. Or fi și acum pe acolo, prin neștiute cotloane, neprețuitele.
Venise aici și Jacques Yves Cousteau, oceanologul, cu echipa lui, să cerceteze puritatea apei, de care se dusese în lume vestea. Făcuse un film cu lacurile din adânc, galeriile subacvatice și sifoanele din ele. Cel verde, cel galben, cel negru… Întâlniseră și o colonie de păsări oarbe, care au tresărit năpraznic, s-au speriat și au zburătăcit nebunește, cu țipete, lovite de lumina lanternelor. De lovit, chiar s-au lovit de stânci. Se destrămase puterea lor de a se orienta pe întuneric.
Bineînțeles, niște băieți întreprinzători și-au dorit, după 90, să îmbutelieze apa și, eventual, s-o facă și mai gazoasă, de… Spre a fi mai cu spor pentru buzunarele lor. Iar Cousteau, indignat, se adresase în scris lui Petre Roman, prim-ministru pe atunci. Savantul semnala primejdia, dorea apărarea peșterii, a apelor, a frumuseții neîntinate a locurilor. S-a petrecut sau nu fapta, nu știu. Oricum, ceva mai târziu, un primar a tras canale de aducțiune a apei, să alimenteze satele. Oare își dau seama oamenii ce fel de apă beau?! Li s-o fi ridicat media anilor de viață? Știe cineva?
Din fericire, am apucat să filmăm acolo un obicei atât de deosebit: „Slobozirea” sau „Slobozâtu apelor”. Din cultul funerar țărănesc primar. La împlinirea celor 40 de zile de la plecarea unui om dintre cei vii. Poate c-a fost pentru ultima oară când s-a mai putut… Așa-mi vine să cred.
Atunci când se desprindea sufletul, spre a o porni spre Tării, se dădea pe apă o trocuță de dovleac, un fel de covată măruntă, cu o lumină în ea. O lumânare și trei fire de floare, luate de la mormânt. Făcea asta un mic grup de femei, îmbrăcate cu straiele lor populare de fală, tăcute ca Parcele, fără o șoaptă. Era ciudat și solemn să nu auzi nici o vorbă. Cu fior. Între ele, oficiantă, cea care purtase „apa mortului” și dusese pomană vecinilor și rudelor câte o găleată plină, timp de 40 de zile… Am auzit că astăzi se preferă un pet cu apă minerală!
Femeia așeza cu grijă bărcuța pe undele pârâului, chiar la ieșirea din peșteră. Și, apoi, toate-i urmăreau săltarea peste bolovani, împleticirea prin hățiș de crengi căzute, alunecarea la vale până nu se mai vedea. Pe calea de apă. Sufletul celui răposat pleca de tot din lumea noastră. Femeile-i urmăreau drumul, împietrite aproape. Cu emoție, cu mâna la gură. De era lin cursul, oftau ușurate. Cine știe ce de păcate i-au fost iertate dalbului pribeag… De era cu opinteli, de se-mpiedica trocuța și rămânea proptită sau de-i stingea vântul lumina, fie de se răsturna, izbită în vreo stâncă, se-ncruntau. Se țineau să nu scoată vreun țipăt. Se albeau la față. Și, la sfârșit, când se putea dezlega vorbirea, făceau rămășaguri. Ce fel de păcate o fi avut cel dus… După peripețiile plutirii. Nu le mai tăcea gura.
Împreună cu Domnica Trop – „ghiersul de aur” al Mehedințiului – cu vocea ei gravă, ca arama unui clopot, m-am trezit că îngân și eu, acolo, pe malul Izvernei: Nu te lua după ape, / Nici după pâraie late, / Că apele-s curgătoare / Și-napoi nemergătoare / Ci te du pe cea cărare / ce merge cu Sfântul Soare / Că soarele-i mergător / Și-napoi întorcător / Și el, dac-o răsări, / Tu la noi iară-i veni…
Un suflu, un zvon din vremuri vechi, mult mai vechi… Și totuși…
După ce corăbioara de dovleac, cu lumina ei, și-a gătat drumul pe unde și n-a mai fost zărită, a început sporovăiala plină de bucurie. De data asta, calea sufletului celui dus i-a fost dreaptă, pe mijlocul șuvoiului. Și veselia era-n toi. Fuseseră stătute din vorbit femeile, așa c-au izbucnit. Cu larmă. Au așternut de zor, pe iarbă, o pânzătură albă, și au umplut cu bucate strachini înflorate, aduse anume. Au turnat palincă din sticlă și vin din ulcior. Acum, la masă, nu femeia cu apele era în frunte, ci aceea cu „săcuiul”. O trăistuță special țesută, rămasă în cele din urmă s-atârne goală, de brațul crucii. O va lua vântul, o va măcina ploaia și vremuiala. Fuseseră-n săcui chibriturile, tămâia și cățuiul de tămâiat, dar, mai ales, „statu omului”. Adică statura lui, ce i-o măsori cât timp zace, cu o sfoară de cânepă, pe care se toarnă apoi ceară de albine. O faci colac, cu un moț la capăt, pe care-l tot aprinzi. La vremea de bocit, când e chemată Domnica. Întâi, în cele trei zile, cât e răposatu în casă și-i stă colăcelul pe piept. Apoi, în cimitir, la vremea de tămâiat. Femeile-s stăpâne pe toate astea. Și știutoare.
Povestea cu „statu” ăsta e chiar de poveste.
Mai precis, luatul măsurii omului e de poveste.
Istorisea un bătrân, Ion Șeitan din Cerna Vârf, mai sus de Izverna, că oamenii se fereau ca de foc să treacă pe aproape de locul unde se ridica o biserică. Ca să nu le „fure maistoru umbra”, să nu le ia adică măsura cu vreo sfoară. Și s-o puie-n ziduri. Ca pe Ana, nevasta lui Manole. Că statu luat pe furiș, făcea ca omu să piară apoi iute… Dar construcția aia să ție, să nu se dărâme-n veci. Și nu mai dormeau la amiază, pe câmp, chiar dacă i-ar fi potopit căldura și truda de pân-atunci. Teama se lățea și nimeni n-ar fi ațipit, oricât de obosit. Nu s-ar fi tras la umbră, că-și păzeau umbra. Fusese pe-acolo un hoinar, un vagabond, și-a dispărut, tocmai când se clădea lăcașul de rugă. Nimeni nu i-a mai dat de urmă. Doar Domnica-l prohodea-n taină.
Fusese și-o ditamai legenda cu un vestit hoț de armăsari, pe care l-ar fi turnat jandarmilor iubita, c-avea ea atunci rost să-l vadă îndepărtat. Dar omul era uns cu multe alifii și-a revenit cât ai clipi. Cei doi s-au dus iar prin păduri și s-au drăgostit, însă muierea a devenit apoi de negăsit. Și, culmea, pe-aproape, un trainic conac a fost isprăvit, deși, până atunci, un turn i se tot surpa. Meșterul îl îndrepta, iar îl ridica, dar, după nu lungă vreme, în zadar era. De atunci însă, de când femeia nu s-a mai ivit, clădirea în sfârșit a isprăvit și s-a pus pe fluierat. Cu pălăria pe-o ureche. Numai Domnica mea boscorodea. Și-ncetișor, o tot cânta pe ibovnica banditului. Știa ea ce știa. Cu fereală, să nu prindă de veste omu’ ei. Era supusă Domnica cea vestită…
Ceva mai târziu, a venit vremea să-l cânte chiar pe el. Pe „al iei”…
Și-n cele din urmă, parc-o aud, ca un ecou: „Trecui dealu, trecui culmea / Colo-n vale la Izverna / Nu știu dealu s-o lungit / Ori io am îmbătrânit…”
Pe ea cine-o fi cântat-o?

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg