Copilul se joacă: din cuburi de cristal înalţă un palat cu o sută de etaje străbătut de lumina heptanică. Apoi descoperă sfera de sticlă, o suspendă plutirii de-o clipă – fizionomia modificată, mîinile monstruos deformate, căderea – mirajul sclipirilor multicolore izbucnind în raze solare… Dar cioburile nu-l mai interesează şi copilul pleacă surîzător mai departe.

(„Timpul lumii este un joc de copil care se joacă cu pietrele de joc; este domnia unui joc de copil” – Heraclit)

 

 

Mai departe
în oglinda ochelarilor de soare
trupuri brune de femei şi bărbaţi
cotropesc plaja ignorînd
eterna ameninţare a valurilor.

 

 

I.

Dar noi
surîzînd infinitului orizont
sau poate prin taverne adormite
de tînguirile acordeonului
ascultam spaima paşilor şoptiţi pe faleză
în tăcere – cît de imensă tăcerea aceea…
şi portul, metropolă-n agonie
fugă instabilitate durere
uriaşe balene fumegînd la orizont
nestatornicul drum împlinit prin ziua înaltă
cînd valul muşcînd din nisip
sugrumă lumina aurie a ochilor
precum furtuna rostogolită de pe stînci
se-ndepărtează tot mai mult de
propria-i enigmă…
Amurgul însîngerat îşi cheamă zeii
şi vinul gîlgîie adînc în timpane
şi vîntul poartă himerice ţipete
şi totul e ca o lună amăgitoare
în apele mării;
şalupa, marinarul de cart
pescăruşul ucis într-o crevasă
mai la nord, cu penele tremurînd
sub adierea brizei…
incurabila maladie aspirînd
la pămîntul singurătăţii
asemenea înecaţilor ce se-agaţă de
pămîntul halucinantelor insule
şi marea ca o nelinişte sprijinind infinitul
adulmecă adierea înfiorată a ţinutului mort:
cîntecul sturzilor în pustiul de silitră.

 

 

II.

Abia de mă trezesc şi-ţi caut
legănarea privirii. Nimic nu e
vis alinare descîntec
fosfor întunecat de-o clipă
adînc în tine veghează
o undă o umbră
pustiul rotitor
spirala de fulger a Cîntecului
şi totuşi, cît de îndepărtată lumina
pupilelor ce mă sorb.

Ea vine, se-ncolăceşte-n braţe
şi de glezne pe după gît şerpeşte
cîrcei de vie fermecaţi sub lună
dogoarea muşchilor răpuşi de vin
în jocul cel firesc şi inefabil…

Tată cu fruntea sprijinită-n revolver
spre dimineaţă-n revărsat de zi.
Cocoşii cîntă. Oglinzile împart
cute vibrînd la coada ochiului.
Noaptea s-a dus şi dansul a murit
sub farduri – plînset. Chipil rotunjit
tot mai adînc în raza lacrimii.

Dar clipa cînd solitarii se deşteaptă
ah, clipa aceea nesfîrşit împietrită
pe chipul lor radios precum
patinatul bronz al statuilor
cînd ridici privirea şi te-ntîmpină
totul apoteosa

Bătrîne Don Quijote răzbună-i tu acum
Pe toţi cei care-n taină venirea ta aşteaptă
Şi călărind năvalnic mereu pe-acelaşi drum
Spre morile moderne strălucitor te-ndreaptă
(în aerul rece nu mai încapi decît tu
sub gulerul lumii pe banca stingheră uitată în parc)

Şi luptă pîn’ la moarte cu monştrii de oţel
deconcertanţi piloni de lumi tehnicolore
Cu lancea desuetă mereu acelaşi ţel
Străpunge fără milă la inimi indolore.

(Şi pleci într-un sfîrşit de surîs adormit
de mai nepămînteasca ta identitate).

III.

Se mlădie al drumului ademenitor balans
ce-i cu hazardul logodit în taină
şi printre muritori şerpeşte se-nfiripă
Oare ajunge lumina lunii să ne-ncapă?
Să-nvăţăm a-ngădui pe Thanatos din Eros?

Tu însă te aşezi între rostire şi oameni
îndemnîndu-le firea la vremea
cînd tatăl se teme că fiul
ar putea rosti adevărul
cutremurătorul lui adevăr
cît toate furtunile lumii.
Şi astfel apari cu acest aprig veşmînt
ca un stigmat de blestem
ce îl porţi cu surîs îngeresc şi bastard;
Fîntînă din care-n plină zi se vede
clipirea pală-a unei stele,
şi abia astfel deasupra ghizdului
azuriul înfloreşte, se-ntrupează.
Iar mai sus, în curţi interioare
şi mai departe – hornuri fumegînde
şi piane adormite tîrziu prin mansarde.

Însă noi
trecînd dintr-o precaritate în alta
ne simţim stelari
şi fardăm mereu acelaşi cadavru
pentru etern amînatele întîlniri.

Cît mai putem să stăruim
în clipă fără-a deveni
cînd mítice drumuri ne cheamă
surîzînd prin străvezia noapte?
Dovezi de întrupare-avem
cînd doar o pulbere stelară ne-amăgeşte?
Şi cînd oare putea-vom înălţa capul şi spune
ceea ce de mult e neascuns şi vid?

Al nimănui e totul
al nimănui dorul şi dispreţul nostru
căci nu e cîntec şi nici
piatră unduitoare-n azuriu
să le-ncapă-n croire omenească…

Şi mai departe-n oglinda de ceară
privesc muritorii.
Dar dacă un gînd adevărat
unul singur măcar străluminîndu-i
ar ajunge pînă la ei
de a timpului evanescenţă şi-ar aduce aminte
poate citind astfel pe un străvechi mormînt:

„Ascultă, străinule, patria şi numele meu:
Locul meu a fost mai înainte Hellada…
iar numele îmi este Epiphania.
Am văzut multe ţinuturi
şi am plutit pe tot întinsul mării
căci îmi erau armatori şi tatăl şi soţul
pe care după moarte i-am aşezat
cu mîini curate în mormînt.
Cu devărat fericită
îmi era înainte viaţa!
M-am născut printre muze
şi m-am împărtăşit din bunurile
înţelepciunii…” (1)

Şi atunci abia putea-vor să-ntrezărească
aşa, ca o adiere
(gîndul ademenindu-i pentru-ntîia oară)
cîntecul ce se deapănă-n vuietul mării.

 

 

Notă
1 Inscripţie greacă de pe o stelă funerară, secolul II-III e.n., Tomis.
Fragmentarea textului în versuri aparţine autorului.