Irina Petraș
Efectul de crepuscul. Eseuri, divagări
Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2022

 

 

Autoarea Efectul-ui de crepuscul – indubitabil, o adevărată Doamnă a criticii literare românești actuale – ține să ne pună în temă, dintru-nceput, cu modus operandi-ul domniei sale: „Gândirea vieții printre cărți este una în mișcare – conexează, se întoarce din drum, repetă, revine cu nuanțe, remaniază discret în pas cu mereu alte lecturi”. Aflăm și care-i sunt temele obsesive: Transilvania, românitatea și limba română, moartea, visul, locuirea, relația ficțiune-realitate, imaginația și gândul, în consecință scriind și despre unele cărți care aveau „atingere” cu acestea. Prin urmare, cartea de față ni se dezvăluie, încă din primele pagini, cu proiectele editoriale (ale Filialei) care au prins viață în preajma Centenarului Marii Uniri (dar și înainte și după), în primul rând Transilvania din cuvinte, acestea vorbind „pe tonuri și din perspective diverse” despre „încercarea de a fi român”, doar că românilor ardeleni „din nou le dă târcoale sentimentul că destinul lor nu se numără printre preocupările clasei politice”. Să mai repet și eu cât adevăr (profund regretabil) conțin aceste cuvinte? Pentru că sunt evocați (aleatoriu) – în legătură cu „descrierile Transilvaniei” – o pleiadă de actanți ai vieții social-politice și culturale românești: Bălcescu, Titulescu, Ioan A. Pop, Eminescu, Cantemir, Kogălniceanu, Rebreanu, Blaga, M. Zaciu, Noica, S. Pușcariu, Corifeii Școlii Ardelene ș.a. Scriind (cu empatie și aplicațiune) despre volumul (reeditat) al lui Mircea Zaciu – Ca o imensă scenă, Transilvania… – Irina Petraș subliniază, concluziv, că acesta „conturează memorabil esența transilvanității, dar și ethosul românesc”.
„Un roman modern al Ardealului” este Aripile demonului (în cinci volume) de Mircea Tomuș, cu triada laitmotivelor: lumina, echilibrul, melodia, care este privit acut-scrutător prin „lupa” subiectivist-critică, dar niciodată arbitrară sau sentențioasă a comentatoarei, un roman despre care D.R. Popescu spunea că „este o capodoperă”. Subscriu la aserțiunea conform căreia, în timpul pandemiei, a avut loc „uniformizarea bruscă, brutală a locuitorilor Terrei în fața Răului”, iar asta din cauza proastei guvernări și a fricii (induse/ întreținute pe toate canalele). Aici este vorba de „gândirea zero”, în sensul că oamenii „nu numai că dau crezare unor aberații, ci se împotrivesc învățării, în loc să renunțe la convingerile lor”(Tom Nichols); sau în legătură cu efectul nocebo – care înseamnă a lua Răul drept bun în exclusivitate – „și ne putem vedea de binele mărunt și egoist, nu ne mai zbatem pentru binele comunitar”. Se face vorbire și despre incapacitatea cuvintelor de a-și arăta pe dată calitatea de adevăr sau minciună. În legătură cu asta, aflăm ce gândea d-na Petraș copil fiind: „… Că adultul nu vedea că spun adevărul și că așa s-au petrecut lucrurile, fiindcă le traduceam cât mai fidel în cuvinte, mi s-a părut un rău insuportabil”. Și nu-i nicio îndoială că avea dreptate, cu toată acea inocență a vârstei, dar și translatând lucrurile până în vremurile de azi.
Ajungem acum la sintagma pe care am pus-o în titlu, aceea cu „suveranizarea unei prepoziții”, din eseul intitulat „Între sau miezul lucrurilor”, unde „splendidul între poate satisface două valențe funcție de cerințele perspectivei (atenție!) „asemeni românului hărțuit de istorie între și-și, nici-nici, […] unde se exaltă condiția intervalului”. Efortul speculativ lingvistico-sintactic al autoarei este apreciabil (se amintește și de „androginia ambigenului”), cu nuanțări ale „ontologiei lui între”(Mircea Muthu). E amintit aici și nocturnalul poet Aurel Pantea, care „apelează în studiul său Poeți ai transcendenței pline. Epifanii ale indeterminatului, la privirea integrală, construită cu ajutorul poemului, privire menită să vindece de limită și strâmtorare efortul situării armonice față în față cu lumea”. Dar aflăm și „despre un miraculos între cosmologic”: „Între stele stă, există, ființează materia neagră, adică ceva dens și invizibil, în stare să devieze lumina stelelor”. Hannah Arendt (The life of the mind – Thinking, 21-22) spune că „omul e prins între extremele universului și sinelui, între infinita exterioritate a universului spațial și infinitezimala interioritate a cogito- ului cartezian”. Aș zice că Noica însuși, dacă ar lectura pag. 64- 69 din „efectul” petrașian ar avea o țiplușă de impuls să mai arunce o privire scrutătoare în subsidiaritățile simpatetice ale Devenirii întru ființă.
Am putea bănui – printr-o hermeneutică (nu doar) de sens și semnificații semioticizate ale celor două cuvinte, o înrudire prin interfețe și complementarizări sincretic-semantice între acestea. „Amăgire” – zice Ioan-Aurel Pop, căutând etimologia cuvântului la vechii magi „rătăciți” la finalul antichității, apoi cu trimiteri ale autoarei la Saramago și Amos Oz, ba chiar la Einstein „cel amăgit de popi”, sau „la splendidul roman Confiteor” (Jaume Cabre), cel care spune, în amăgirile lui… oximoronice că e singur, iar „Dumnezeu e o invenție de prost gust”, sau, un alt „dez-amăgitor”, Richard Dawkins, cu The God Delusion, sau Jay Martel („[…] Și nu mă pot abține să simt că viețile noastre ar fi mai bune dacă nimeni n-ar crede în oameni; doar astfel am fi în stare să ne vedem cu adevărat de problemele noastre, fără a hrăni amăgirea unui univers în întregime dependent de noi”).
În cea de-a doua secțiune – Vorba – personajul principal este, cum e și firesc, Limba română, „Stăpâna noastră în stare de veghe” (Eminescu), iar faptul că, de pildă, Irina Petraș adastă la o carte intitulată Veghea asupra limbii române de Ioan-Aurel Pop – ca și la altele, de-a lungul anilor, ale aceluiași cărturar – nu este deloc întâmplător. Pentru că și ea e-n stare de veghe fără odihnă, „în contra nimicnicirii de neam și limbă”. Întrucât – zice I.-A.P., „Românii – prin unii dintre ei – sunt mari «maeștri» în a se nimicnici singuri”.
Autoarea face un efort spectacular spre a ne convinge că „feminitatea limbii române este accentuată de prezența masivă a infinitivelor lungi, invadând lumea leneșă a substantivelor cu agenții lui”. Chiar se întreabă – alături de Gaston Bachelard (1960) – dacă „e posibil să existe limbi care să pună fântâna la masculin?”, dar și că acesta se declară sensibil la „rivalitatea masculinului și femininului”, pe care o descoperă la originea vorbirii. Dar trebuie să spun că într-un loc (pag. 153) am citit („uitând” ce spunea A. Malraux despre secolul XXI!), că „Doar poezia, ca limbaj întors spre sine, e în stare să răspundă nevoii de a gândi, de a admira”(H. Marcuse, care profetiza o revoluție poetică în secolul în care suntem acum). Propun să stăm un pic perplecși, să ne luăm temperatura și să privim fix în partea de sus a ființelor noastre, ca să ne… revenim. Exagerez, desigur. Ce bine-ar fi să fie așa…
În secțiunea a treia a Efectul-ui de crepuscul – Moartea – suntem aduși în ipostaza de a recunoaște că așteptăm cu nerăbdare acea (ipotetică, încă) „uriașă antologie a morții – literatură, pictură, sculptură, muzică, puse împreună în pagină, un soi de abecedar deschis din care să-și poată fiecare buchisi propria moarte”. Cine a citit Moartea la purtător și cele două cărți cu titlul Știința morții, ale Irinei Petraș, va fi încercând, poate, să ia pulsul acelei prezumptive antologii a inventatoarei cuvântului muritudine. Eseista profundizează lucrurile, în acele conexiuni intrinseci ale termenului care pe majoritatea dintre noi ne deferă unei emotivități care nu permite speculația amorfă și neintuitivă. Cei mai mulți nu reușesc decât să tacă despre Moarte, înfiorați și intrigați de palpitul pielii de găină. Irina Petraș încearcă să ne împrietenească cu acest dat existențial care nu iartă pe nimeni – chiar dacă sintagme precum nemurirea sufletului mimează o brumă de sfidare – ba chiar vorbește despre „o învățare a faptului de a fi muritor, fără ingrediente dogmatice”. Dar și ni se aduce la cunoștință o procesualitate de care nu trebuie să ne temem, ci, dimpotrivă, să ne înluminăm: „Dosarul morții din cărțile mele nu cheamă pe nimeni la judecată. Procesul morții se petrece înăuntrul fiecărui muritor și acolo trebuie adusă lumina. Condamnatul trebuie să se descurce singur. Când va înțelege că așa stau lucrurile, nicidecum altminteri, va atinge adevărata libertate”.
Irina Petraș încântă orice tip de cititor atât prin imersiunile sale conceptuale în intimismul ontologic al omului actual, cât și printr-o adevărată erudiție a de-relativizărilor livrești, mlădiindu-și introspecțiile hermeneutice în interiorul unui tip de gândire de factură umberto-eco-liană, iar de aici semantizez apodictic o sintagmă revelatoare și definitorie: eco-logia literară petrașiană.