Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Tăcerea mieilor. Pentru o etică veritabilă, adică pentru o nedisimulată raportare la viu

Tăcerea mieilor.  Pentru o etică veritabilă, adică pentru o nedisimulată raportare la viu

Această deschidere interioară pleacă de la una dintre cărțile care se așază pe un raft încă neutilizat în filosofia noastră: Scrisoare deschisă către animale (și celor care le iubesc), traducerea românească din 2019 a unei lucrări a filosofului francez Frédéric Lenoir, apărută în 2017 la Fayard1. Publicarea cărții la Arania se întâmplă în presupusa „epocă de aur” a eticii românești, când, prin ordinul unui fost ministru al educației, disciplina Etică și integritate academică a devenit obligatorie în toate ciclurile universitare. În esență, abordarea etică înseamnă chestionarea pe marginea unor aspecte curente de ordin moral, a unor probleme sociale reale, a unor elemente de etică veritabilă, excelent surprinse de Immanuel Kant prin întrebarea Was soll ich tun? (Ce trebuie să fac?). Raportarea etică înseamnă abordarea subiectelor neplăcute și dosite, curajul angajării în raport cu probleme reale neaduse în prim-planul dezbaterii din nevoia de a nu „strica” bunul mers al societății. Pe de altă parte, etica reprezintă etalonul raporturilor interumane într-o societate. Poate fi etică o societate în anumite aspecte – cum ar fi anterior menționata problemă a integrității academice – și mai puțin etică în alte aspecte? Și, în fond, chiar dacă problema integrității academice e acută în societatea românească, oare soluția repetării acelorași conținuturi la toate nivelurile de studii universitare (de regulă în manieră pur teoretică), este una viabilă în condițiile în care nu este proiectată cunoașterea și în ceea ce privește metodologia cercetării? Oare problema furtului academic se rezolvă prin cursurile de etică după ce aspectele de ordin moral au fost neglijate la mai toate referatele din ciclul primar și gimnazial și la o bună parte din referatele de la liceu? Cu certitudine că societatea românească nu a dobândit virtute socratică prin introducerea unor cursuri obligatorii în învățământul universitar, câtă vreme ochii rămân închiși în raport cu realitatea cotidiană, frumos îmbrăcată în haina consumului.
Să plonjăm direct în problema eticii viului, înainte de a o defini:
Isaac Bashevis Singer, premiul Nobel pentru literatură, a cărui mamă și mai mulți membri din familie au fost omorâți în Polonia – mai precis în lagărul de la Treblinka, unde între 800.000 și 900.000 de persoane au fost exterminate – nu ezită să pună aceste vorbe în gura unui dintre personajele din nuvelele sale, vorbind despre animale „martirizate și exterminate”: „Pentru aceste creaturi, toți oamenii sunt naziști; pentru animale este o Treblinka eternă”2.
Și să ne raportăm corect la problemă. Imaginați-vă liniile tehnologice și procesul sacrificării din abatoare. Imaginați-vă condițiile în care cresc animalele pentru carne, spațiul îngust în care își petrec fast-forward viața, câștigând în greutate în mod nenatural „grație” hormonilor de creștere. Imaginați-vă „liniile de sacrificare” devenite, în spiritul aceleiași viteze a civilizației momentului, „liniile de alimentare” din fast-food-uri. Gândiți-vă la nevinovata „răzbunare” a puiului cu hormoni de creștere transferând, prin propria carne mult mai bogată în grăsimi nesănătoase și mult mai săracă în proteine, „nefericirea”, favorizând pubertatea precoce, apariția unor afecțiuni, îngrășarea. Și, indiferent cum am aborda problema, ca „etică animală” sau ca etică socială, tot despre o problemă complexă a lumii contemporane este vorba, despre o problemă ascunsă voit sub preș. Iar pentru că am menționat „etica animală”, să o definim în termeni academici ca presupunând abordarea problemelor de ordin moral în raporturile oamenilor cu animalele, indiferent de forma în care se relevă, de la întâlnitele aspecte de natura drepturilor animalelor până cele privitoare la excepționalismul sau singularitatea umană.
A vorbi despre etica animală înseamnă, în primul rând, a-ți asumă să aduci în prim-planul dezbaterii probleme pe care mulți filosofi sau oameni de știință le consideră a nu a avea suficientă importanță academică. Suferința și experiențele subiective – consideră o parte a acestora – nu fac obiectul cunoașterii științifice, dar cutremurătoarele vorbe ale lui Singer nu au cum să nu rezoneze în mintea noastră. Exterminarea umană și animală sunt realități ale societății noastre. Poate nu ar fi rău să parcurgem, în statuarea ideii de „etică animală” în conștiința socială, un traseu care pleacă de la ideea de „status moral”, așa cum face, spre exemplu, Clare Palmer raportându-se la proiecția lui Mary Anne Warren (1997): „To have moral status is to be an entity towards which moral agents have, or can have, moral obligations”:
„If it were impossible to argue that animals are beings to whom moral status or considerability can be attributed in this sense, then there would be little to discuss animal ethics. (…) [A]nimals would be of only indirect moral concern; even though the object of the concern would be the animal, the ground of the concern would be the human beings3”.
Așadar, alocând status moral oamenilor, responsabilitatea relației om-animal revine singurei specii animale care raționează, iar problema de etică animală este o problemă morală a fiecărui individ al societății actuale într-o raportare corectă la o temă pe nedrept ascunsă sub preș.
Revenind la proiecția lui Frédéric Lenoir, aspectele de ordin etic necesită o cunoaștere adecvată a realității, plecând de la înțelegerea în profunzime a raporturilor dintre oameni și animale. Pentru a ști – luând în calcul șansa noastră de restaurare morală a acestor raporturi – care sunt cauzele excepționalismului uman cultivat în raport cu celelalte specii animale, ar trebui să înțelegem de unde a plecat această ruptură, care a fost cauza care a condus la continua alimentare a diferenței. Lenoir pune la baza „schizofreniei morale” – reacției cu două măsuri în raport cu ființele vii – convingerea că omul este animalul cel mai evoluat, despărțindu-se chiar de statutul de animal. Iar această separare s-a produs în timp, începând cu „revoluția cognitivă” sau „revoluția limbajului”, cu distincția de care au fost în stare oamenii să o facă între realitate și semn. Dezvoltând neocortexul și capacitatea de a numi lucruri invizibile, de a crea semne pentru realități închipuite, omul a început să se distanțeze de celelalte animale într-un proces de evoluție cognitivă și involuție morală. Realitățile închipuite au permis dezvoltarea gândirii mitice sau simbolice, care a ținut unită specia, depărtând-o de celelalte, dar care a condus totodată la o accelerare a diferenței, la mutații echivalente mutațiilor genetice:
Gândirea simbolică permite schimbări politice și sociale la un nivel care nu s-ar putea produce într-o lume animală fără o profundă mutație genetică. Așa cum afirma istoricul Yuval Noah Harari în lucrarea sa pasionantă Sapiens: „Între noi și cimpanzei, adevărata diferență constă în amprenta mitică care unește un mare număr de indivizi, de familii și de grupuri. Acest lipici a făcut din noi „stăpânii creației»”4.
De la credințele animiste, care presupuneau „alocarea” de spirit fiecărei realități vizibile, omul a proiectat odată cu sedentarizarea alte raporturi cu divinitatea, situându-se intermediar, între zei și animale. Răspunsul „bun” dat zeilor era sacrificiul – în special sacrificiul animal – construind un context simbolic nou și situându-se pe o poziție privilegiată, de putere în raport cu celelalte specii. Convingerea superiorității a șters urma oricărei probleme de conștiință. De aici plecând, ultimele 15 milenii au însemnat afirmarea superiorității omului față de animal „din motive ideologice și utilitare”. Exploatarea a devenit subînțeleasă în raporturile omului cu animalul.
Cu această problemă morală ascunsă sub preș, neconștientizată decât rareori, individual sau în comunități mici, fără putere decizională, lumea se minte pe sine și împinge spre prăpastie lumea viului. Această ideologie – probabil cea mai veche, neschimbată după apariția religiilor din neolitic – continuă să producă iluzia unor explicații ridicole. „Găinile fericite”, de pildă, dornice să se sacrifice pentru a umple gălețile cu aripioare crocante de la fast-food, sunt iluzia după care se ghidează o mare parte a societății. Mielul sacrificat pe altarul bunăstării, servit la masa de Paști, venind în tăcere să îngenuncheze pe platou, este o altă iluzie a burților lacome. „Nu există carne fericită”, subliniază Frédéric Lenoir constatarea asociației L214. Și nu e nevoie să extindem etica și la animale, ci să înțelegem etica animală plecând de la statusul moral al omului, de această dată în înțelesul pe care îl propune filosoful francez, în adresare directă animalelor:
„Încă din Antichitate, în Grecia ca și în India, ne puneam următoarea întrebare: se poate extinde etica și la voi, alte animale? Am văzut că marea majoritate a filosofilor occidentali consideră că justiția implică un contract și reciprocitate. Am drepturi dar și obligații față de ceilalți. ori dacă noi, oamenii, putem să vă acordă drepturi, cum ați putea voi să vă asumați obligațiile față de noi? Cum s-ar putea să fie reciproc respectul impus, din moment ce nu împărtășim același limbaj și voi nu puteți înțelege termenii contractului moral pe care vi-l propunem?5”.
Cu certitudine e o chestiune de etică să înțelegem că această problemă a exploatării, a angajării utilitariste a omului în raport cu animalele există. Că ea este amplificată și îmbracă forme specifice societății actuale. Că nu ne mai putem minți și că animalele, ‘d’êtres vivants doués de sensibilité’, sunt parte a lumii pe care ne închipuim a o stăpâni. Șansa noastră, în înțelesul pe care-l dă Frédéric Lenoir în concluzia cărții, este simpla ieșire din impostură, din ipocrizie: „Aceasta este pentru mine cea mai frumoasă vocație: protectori în serviciul lumii!”6.

 

Note
1 Frédéric Lenoir. [2017] (2019). Scrisoare deschiă către animale (și celor cale le iubesc). Traducere de Cristina și Roger Lapis. Brașov: Arania. 154p.
2 Idem, p.37.
3 Clare Palmer. (2010). Animal Ethics in Context. New York: Columbia University Press.
4 F. Lenoir, op.cit., pp.22-23; v. și Yuval Noah Harari. (2017). Sapiens. Surtă istorie a omenirii. Iași: Polirom.
5 F. Lenoir, op.cit.,, p.83.
6 Idem, p.134.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg