Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Tânăr și avântat: Mozaic Jazz Festival Sibiu (I)

Tânăr și avântat: Mozaic Jazz Festival Sibiu (I)

După o întrerupere de un an (s-au întâmplat asemenea cazuri și la case mai mari), temerarul director artistic Silviu Scrob ne-a oferit o nouă ediție a Festivalului de Jazz Mozaic, pe care îl fondase în 2014 la Sibiu. În reușita sa acțiune organizatorică (implicând și interesante deplasări cultural-culinare în zona Mărginimii), dinamicul manager a fost susținut de către Consiliul Local Sibiu și Primăria Municipiului Sibiu, precum și de o eficientă echipă organizatorică − Rareș Budac, Bogdan Brylynski, Iulia Scrob, Valentina Ignat, Anda Ghazawi, Anca Dobrotă, Rareș Scrob, Silviu Moldovan și o brigadă exemplară de voluntari. Dificultățile tehnice fură surmontate grație implicării specialiștilor Levi Szocs / sunet, Ovidiu Drăguț / lumini, Bogdan Motorga / tehnician scenă și a firmelor Audio Solutions, Set Up Sibiu, Serious Wood.
Conform unui line-up dens, judicios conceput, festivalul ne-a înfățișat un mozaic stilistic reprezentativ pentru scena actuală a jazzului. În deschidere avurăm privilegiul de a-l vedea în acțiune pe Isfar Sarabski. Născut în 2 nov. 1989, la Baku, strănepot al lui Huseyngulu Sarabski (cântăreț de renume al Operei din Azerbaidjan), el s-a afirmat pe plan internațional încă de la etatea de 19 ani, când a câștigat competiția de pian solo din cadrul Festivalului de la Montreux. Cum am putut constata la Mozaic Festival, avem de-a face cu un demn urmaș al genialului Vagif Mustafazadeh, datorită căruia capitala Azerbaidjanului, Baku, a devenit un punct de referință pe harta jazzului (apropo: dacă ajungeți pe-acolo, nu ratați o vizită la Muzeul ce-i poartă numele). De la bun început, junele Isfar își cucerește auditorii printr-o hipersenzitivitate transfigurată într-un tușeu pe cât de diafan, pe atât de convingător. În piesa-omagiu pe care i-a dedicat-o lui Vagif, am admirat capacitatea de resorbție a codurilor muzicale de sorginte mughamică în fluxul improvizatoric (mugham-ul fiind sursa folclorică autohtonă, pe care Vagif reușise să o capteze și să o remodeleze în caracter jazzistic). Discursul muzical e organizat într-o mătăsoasă dinamică, decorată cu melisme și arabescuri unduitoare, presărate cu triluri și sferturi de ton specific orientale. Pe de altă parte, Sarabski își elaborează propriile compoziții într-un stil quasi-beethovenian: distribuire echilibrată de energii, mai mult sugestii decât linii melodice, nuclee ritmico-armonice intersectate cu surprinzătoare contramelodii, lirism cristalin, sensibil dar rezolut. Aș zice că, la pianistul azer, forța gentilă alternează cu delicatețea fermă. Compoziția sa Planet fu o demonstrație despre cum concepția și interpretarea pot atinge o unitate estetică superioară, în timp ce standards precum Blame It On My Youth, Anthropology, sau savurosul bis à la Michel Camilo, au constituit reale demonstrații de claritate a ideilor și expresiei muzicale. Rămâne de sperat că Sarabski va reveni pe scenele noastre, eventual chiar în formula atractivului Trio pe care îl conduce.
Un jazz de factură eminamente combativă promovează saxofonistul israelian Gilad Atzmon, împreună cu formația sa The Orient House Ensemble. Aceasta e alcătuită din doi compatrioți ai liderului − contrabasistul Yaron Stavi și bateristul Asaf Sirkis − împreună cu excelentul pianist britanic Frank Harrison. Personalitate multiplă, Atzmon nu e doar un redutabil jazzman/compozitor, ci și un cugetător, om de spirit, scriitor − calificativele pot continua… Artistul s-a manifestat la Sibiu prin pasionale, intense solo-uri de saxofon alto și sopran, dar fără să neglijeze aspectul structural al pieselor, transgresând limitele tradiționale ale temei cu variațiuni. Nu întâmplător, recitalul a stat sub semnul comemorării unei jumătăți de secol de la moartea (lumească) a lui John Coltrane. Modul în care fu abordată In A Sentimental Mood mi s-a părut un fel de pioasă re-creere a semnificațiilor originare ale jazzului modal de esență coltraneană și, implicit, un argument că ele și-au menținut vitalitatea/validitatea până în acest timp al totalei disipări. După o pseudo-coda cu intense vamps, susținute pianistic de către Frank Harrison în maniera lui Mc Coy Tyner, Atzmon și-a ațintit pâlnia „axului” (cum e poreclit saxul sopran) asupra cutiei de rezonanță a pianului, ca într-un fel de invocare a spiritului lui Coltrane. Dar suita rememorărilor nu s-a oprit nici aici. A urmat o tranziție spre altă temă arhicunoscută − My Favourite Things − printr-o succesiune de inteligente sugestii, citate sau frânturi din repertoriul canonizat, jocuri aluzive, enunțarea quasi-integrală a noii teme − săgetată tot spre interiorul pianului, după care saxofonistul s-a retras din prim-plan, lâsând secția ritmică să se desfășoare. Cum se vede, recitalul avu caracterul unei succesiuni aproape epice de secvențe epatante, asezonate cu swing paroxistic, mult nerv și substanță jazzistică. În fapt, muzica lui Gilad Atzmon și a companionilor săi e un antidot pentru ceea ce liderul definise (la conferința de presă din ziua concertului) drept maladia de care suferă în anii din urmă jazzul: fenomenul academizării, interpretarea muzicalmente impecabilă dar vidată de creativitatea genuină. Rezultatul? Eșecul în plictiseală. Din fericire, însuși cvartetul Casa Orientului e o probă că procesul nu a devenit nici universal, nici ireversibil. Inventivitatea și expansivitatea solo-urilor, inserțiile de ritmuri aksak, invocațiile vocal-saxofonistice cu ecouri orientale, humorul temei în genul lui Nino Rota (unde fluieratul admirativ după femei rimează atât de bine cu hedonismul inerent jazzului) sunt doar câteva dintre elementele ce conferă prospețime acestui tonifiant demers muzical.
În ordine cronologică, pe scena festivalului a urmat un cvintet de tip multimedia, grupat în jurul cuplului portughez Melissa Oliveira/voce & live looping – JAM (numele de scenă al unui artist de tip nou, ce manipulează prin intermediul potențiometrelor imagini și sunete, realizând un fel de comentarii tip emotikon la restul acțiunii scenice). În cazul de față, ambițiile experimentale păreau să excedeze substanța propriu-zis muzicală. Convins fiind că nicio miză (fie ea și artistică) nu justifică periclitarea simțului vederii, am rezistat în cea mai mare parte cu ochii strânși la rafalele de imagini ce se succedau pe ecran. Din ceea ce am ascultat în acel timp am remarcat „melodizarea” de către Melissa a textului, în original, Pensamentos (= cugetări) de Fernando Pessoa, precum și remodelarea pe care i-a conferit-o incitantei piese Use Me, făcută celebră de către Bill Withers în prima jumătate a anilor 1970. În absența bateristului, rămas în Olanda din motive medicale, tandemul antemenționat a reușit să-l integreze în timp record pe Tavi Scurtu în proiect. Hazardul s-a transformat în câștig: alături de ghitaristul galician Virxilio da Silva, tobarul nostru a oferit cea mai coerentă prestație din acest program.

 

 

Continuarea în proximul număr
al revistei Tribuna

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg