Gligor Hașa
De dor şi dragoste de țară
Deva, Tipografia Colofon, 2017

 

 

Se mai scrie astăzi poezie patriotică? Iată o întrebare căreia i se răspunde ironic, cu zâmbete șăgalnice, ori pur și simplu prin tăceri prelungite.
Gligor Hașa este un nume cunoscut în calitate de autor prolific: a publicat articole, studii literare, cronici și eseuri, romane, fabule, piese de teatru, culegeri de folclor, reportaje literare, scenarii de film ș.a.
Născut (în 1938) în satul Tău (județul Alba), el a absolvit Liceul Pedagogic din Blaj și, apoi, Facultatea de Filologie a Universității din Timișoara. A fost întâi învățător, apoi profesor de literatură română, însă scrisul a fost pentru el o îndeletnicire timpurie și bogată. A compus peste 40 de cărți de literatură. Amintim în primul rând romanele: Comoara lui Decebal, Ed. Ion Creangă, 1981; Septembrie cu măști, Ed. Eminescu, 1985; Sceptrul lui Decebal, Ed. Ion Creangă, 1986; Răzbunarea pietrelor, Ed. Dacia, 1987; Răzbunarea gemenilor, Ed. Emia, Deva (f.a.) și Biciul lui Dumnezeu, Ed. Călăuza, Deva, 2005.
Pentru cinci cărți i s-a oferit autorului premii literare. Pentru ultimul roman a fost premiat de către Filiala din Sibiu a Uniunii Scriitorilor. Actualmente, Gligor Hașa face parte din Filiala Uniunii Scriitorilor din Alba-Hunedoara.
În calitate de poet, el a mai fost ispitit de muze, publicând trei cărți: Țara din suflet, Versuri răzlețe, Spovedanii târzii. În antologia prezentă, autorul a făcut o selecție a încercărilor poetice: imnuri, pasteluri, romanțe, ode ș.a.
Vocația de „cântăreț” spontan ori de „evocator” al vremurilor de altădată este legată de mediul rural în care s-a trezit pe lume. În Spuza amintirilor, Gligor Hașa recunoaște francamente cât datorează peisajului sătesc în care s-a născut: „La mine, copilăria începe și se sfârșește fără contururi și durează, prin vise și prin ceea ce scriu, până astăzi.” Dacă scriitorul ar trebui să o ia de la capăt, ar alege „aceeași mamă” de la care a moștenit totul, aceeași casă de la marginea satului, aproape de Secașul Vechi. Firesc, nu ar începe copilăria fără câinele Dulău, un „uriaș ciobănesc”, adus de tatăl său din Mărginimea Sibiului. De asemenea, la loc de frunte în tabloul primei vârste nu lipsește „coșerul cu porumb”, unde izvodea vara jocuri și făcea „bănuți galbeni pentru fetele satului”. Apoi, în podul grajdului burdușit cu fân, era cuprins de „somnuri dulci la vreme de ploaie”. Aci, preadolescentul visa „îmbrățișări și taine” cu fetele de pe uliță, „frumuseți în pârgă”, cum altele, credea tânărul, nu se vor mai naște.
La vârsta maturului, recunoaște că e cuprins de „dorul” mamei sale, care a crescut 9 copii și de la care a învățat basme, snoave, povestiri cu tâlc ș.a. Dragostea maternă nu poate fi uitată la nici o vârstă, iar „învățăturile” ei capătă, peste ani, însemnătatea unui crez călăuzitor pentru traiectoria scriitorului. În acest sens, creația cu titlul, Sfaturi de la mama, este edificatoare: „Îmi zise mama: de-acuma pleci în lume. / N-am ce să-ți dau, doar sfaturi și anume: / De-ți merge bine, fii binecuvântat, / Nu cumva să uiți de unde ai plecat; / Ispite și nevoi de tine de s-or ține / Să nu uiți, ai o țară cum azi mă ai pe mine!”.
Într-adevăr mai multe creații poetice sunt „rugi” către bunul Părinte pentru ocrotirea țării unde „copiii să gângurească” și să învețe „minunea de limbă românească”.
Fenomenul care a produs atâtea suferințe și revolte în conștiința românilor contemporani cu poetul este cel numit în câteva creații cu titlul Desțărarea: „Rătăciții în Spanii și Italii, Irlanda și Canada / Sunt rătăciții care însuflețeau ograda. / Ei s-au pribegit ca-n vremuri de ciumă și urgie / De parcă fierbe Iadul în Dulcea Românie”.
Colindând mai multe țări, poetul (în haina călătorului) constată că nu a găsit „meleaguri în cele patru zări”, „Cu ape mai plăcute și munte mai curat / Și cu întâiul Rai ce nouă ni s-a dat”. Dar, se întreabă poetul, dacă s-ar întâmpla așa ceva, românul, „Ca bietul rege Lear, prin lumi ar rătăci”.
Imaginându-și că, vreodată, va fi silit să cânte prin lumi străine la alt „pridvor”, poetul s-ar „topi și ar muri de dor”. De aceea exclamă patetic: „Cu turle de biserici, cu țintirimul meu; Îl voi huli, păgân, pe bunul Dumnezeu”. Iar poetul însuși „Rămas fără catarg, pierdută navă/ Având ca azimut un sat de pe Târnavă, / M-aș ofili ca florile-n buchet / Și-aș fi în neam și Iudă și Profet!” (p. 39).
Din motive pe care le cunoaște tot românul adevărat, poetul suferă și-și exprimă durerea în interogații retorice de acest gen: „Biată țară de jelanii, / Slugărim pe cele Spanii, / Vei fi ce-ai mai fost odată, / Țară binecuvântată?”.
Dintre provinciile românești, de mai multe ori, eroul liric își exprimă sentimentul frenetic de iubire față de neasemuita Transilvanie (în care s-a născut și i-a fost dat să viețuiască). Pentru el, Transilvania e „mirifică țară”, „gură de Rai”, „Paradisul edenic, mioriticul plai”. De aceea, pentru a-și stinge combustia sufletească înfierbântată, exclamă patetic: „Vei rămâne de-a pururi, mumă iubită, / De toți pângărită, de-atâția pohtită!”.
Pe de-o parte, poetul-cântăreț al provinciei natale e copleșit de admirație față de Ardealul „croit de Dumnezeu”, bogat în gropnițe de aur, în munți și în păduri”. Pe de altă parte, dacă românul îmbracă haina „trădătorului”, el și-ar putea vinde „și prag și Tricolorul”, încât, un Țepeș nu e de prisos, „Când totu-i de vânzare și stă cu capu-n jos”.
Când poetul cunoaște, în puține momente, și sentimente intime, cum e dragostea adevărată față de o ființă omenească, Gligor Hașa îmbracă din nou haina flăcăului de altădată, care se întreabă retoric: „Să iubesc se poate, / Să iubesc aș vrea / O femeie înger, dacă aș putea / Ce măr aș alege, dacă-ar fi să fie? / Mărul din livadă? Mărul de sub ie?”. Cum nu poate deslega misterul în care a „căzut”, el se mulțumește cu amintirea versetelor din Biblie: „Nu cere zăbavă să deslegi dilema / De ce fu iertată Magda Magdalena”.
Deși cele mai multe creații îl reprezintă pe freneticul patriot, poetul este cuprins, de câteva ori, și de frumusețea și gingășia florilor. Edificatoare sunt creațiile: Poiana narciselor și Crizanteme. Poetul nu este impresionat îndeosebi de coloritul acestora, ci de influența lor asupra psihicului omenesc, deci nu este un descriptiv împătimit, ci un observator atent al stărilor sufletești pe care le parcurge în preajma florilor. Sinceritatea privitorului în apropierea lumii florale îl determină să exclame: „Atâtea doruri am decantat în vise / C-a înflorit Poiana de narcise”. În preajma florilor îl năpădesc amintiri și portrete, dorul de cei dragi de altădată: „Mi-e dor de cei uitați în țintirim / În amintiri noi încă-i mai iubim / Mi-e dor de tata și mi-e dor de mama, / Mi-e dor de țara mea, de bunăseama; / De tulburate și limpezi vise / Și să mai văd, o dată, Poiana cu Narcise”.
Trăiri asemănătoare poetul parcurge și în preajma crizantemelor (flori de grădină) și sânzâienelor (flori de câmp).
Cea mai reușită creație de acest gen este cea intitulată Țară de flori. Aci, imaginea țării este recompusă din frumusețea ei, sugerată prin multitudinea de flori ce cresc pe plaiurile românești: flori de grădină (crinul, crizantema, mușcata, bujorul etc.); florile pomilor (floarea de tei, floarea de salcâm, floarea de soc). Toate simbolizează frumusețea, dar și bogăția materială și spirituală, căci ele întrețin cântecul, credința, sentimentele, aromele și, mai presus de toate, dorul care învăluie pământul și oamenii deopotrivă.
Împletirea imaginilor vizuale, auditive și chiar olfactive realizează impresia unui „Colț de rai”, ca metaforă atotcuprinzătoare, concretizată prin „floare” – ca expresie a unui ținut neasemuit, nespus de drag!
Mai multe creații sunt numite „Rugi”: Rugă și crez, Rugăciune pentru Ardeal, Rugă și binecuvântare. Ele au un pronunțat caracter religios prin tonalitatea și vocabularul utilizat. Iată două exemple din „Rugă și binecuvântare”: „Binecuvântă, Doamne, pentru a zecea oară, / Un neam ajuns de hulă și scârbă, și ocară, / Ce fuse, cândva, un neam binecuvântat / Pe care-n vremuri grele le-a binemeritat”.
Semantica versurilor e atât de actuală, încât nu e nevoie de vreun comentariu. Asemănătoare, ca actualitate, sunt și versurile următoare, ele exprimând adevărul crud de astăzi: „Ferește-mă, Mărite, de ungur și de rus, / De cel din Răsărituri, din veștedul Apus, / De cei ce cu războaie au sângerat pământul, / De cel ce calcă legea și nu-și ține cuvântul”.
După cum am arătat în microanalizele noastre, cartea lui Gligor Hașa constituie deopotrivă o oglindă și un avertisment asupra ființei și culturii neamului românesc de astăzi.