Consiliul
Județean Cluj

România
100

weekly magazine in english,
romanian and italian

Țara îngropată

Țara îngropată

 

Adrian Lesenciuc
Cimitirul eroilor
Brașov, Libris Editorial, 2017

 

„Romanul a pornit de la un pariu cu mine însumi de a construi un spațiu cultural” – spune Adrian Lesenciuc despre cel mai recent volum al său, Cimitirul eroilor, publicat de Libris Editorial, Brașov, 2017. Iar comentariul meu despre roman pornește de la această declarație a scriitorului, tocmai pentru că, imediat ce am terminat de citit cartea, prima idee care mi s-a conturat în minte a fost aceea a spațiului închis în urmă-mi, a unei lumi zăvorâte între coperți și totuși o lume care nu-mi era pe deplin necunoscută, înainte chiar de a-mi fi dezvăluită.
Volumul a adunat deja o sumă de recenzii, bucurându-se de apreciere, dar, cu toate că într-o oarecare măsură părerile au coincis (s-a spus, de pildă, aproape de fiecare dată, că avem de-a face cu o distopie, sau cu un roman-parabolă), viziunile critice au fost, în fond, destul de diferite. Cel puțin cele pe care eu le-am citit. S-au făcut multe trimiteri spre literatura universală, de la Kafka la Llosa, via Buzzati. În opinia mea, nici Macondo-ul márquezian nu este de neluat în seamă. Și asta pentru că Bheristanul, ținutul creat de Adrian Lesenciuc, este, în primul rând, un spațiu închis, fără legătură cu lumea exterioară. Sau, mai bine zis, nu există o lume exterioară acestuia. Guvernat de un regim totalitar, al cărui interes primordial este de a îngropa istoria propriului popor, într-atât de vehement încât cei pasionați de a-i descoperi trecutul sfârșesc prin a fi uciși, Bheristanul se consumă din interior, precum șarpele uroborus. Se autodistruge! Asupra lui nu se abat niciun fel de nenorociri exterioare, nici măcar intervenția divină nu-și face simțită prezența. Este o lume sortită pieirii prin uitare, un adevărat Macondo care se mută, încet, încet, în cimitirul de pe ale cărui pietre funerare și numele eroilor se șterg.
Senzația de déjà vécu își face simțită prezența încă din primele pagini, iar trimiterile subtile spre realități românești sunt presărate peste tot în roman. Începând cu descrierea ținutului, mai mult decât elocventă: „Bheristan e o țară a extremelor. O țară ce n-a putut fi niciodată condusă decât prin ameliorarea situației anterioare. O țară care, în istorie, a evoluat după o sinusoidă neregulată, atât ca amplitudine cât și ca frecvență de repetiție. O țară căreia îi dăduse Dumnezeu totul, dar care exploata suspiciunea și reaua credință. Și pentru că natura fusese generoasă, și pentru că față de sărăcia stepelor din est, din vest și din nord sau față de goliciunea coastelor din sud acest teritoriu se întindea verde ca o oază, nu de puține ori triburi și hoarde au poposit călare în mijlocul lanurilor din care nu se vedea cal și călăreț, și nu de puține ori s-au întors fugind care mai de care, în toate cele patru zări. Nu de puține ori au intrat triburile și hoardele în întunericul pădurilor montane și s-au trezit copacii la viață, răturnându-se peste cai și călăreți. Cum nu de puține ori defileuri au prins viață și s-au răsturnat peste invadatori pereții de stâncă. De fapt, al cui e pământul acesta în care, între căință și dezmăț, cei ce l-au locuit au uitat să-l prețuiască, mai puțin în acele perioade de tulburătoare apăsare a istoriei?”(pag.103) Fluviul care străbate această țară poartă numele de Dariya, iar capitala sa, orașul Karnat (joc de cuvinte ironic trimițând la cârnat?!), a fost întemeiată de către un cioban! De fapt, Bheristan ni se traduce ca însemnând țara oilor, cartea poartă pe pagina a doua, sub chiar titlul ei, o heraldică, în centrul căreia tronează reprezentarea grafică a acestui animal. „În munții Bheristanului, păstorii și-au păstrat obiceiurile și limba. Și au ținut piept și marelui Imperiu de apus, născut din amestecul de culturi dislocate de pe actualul teritoriu al Bheristanului, pe atunci miticul pământ al Xatriei, și valurilor de invadatori din răsărit, al căror tăvălug s-a rostogolit în puseuri, preț de aproape trei milenii, peste întregul continent. Au urmat valurile din extremul Orient, de sălbatici îmblânzitori de cai care se hrăneau cu carne crudă ascunsă sub șa și veșnicele hărțuiri de pretutindeni, ale vecinilor de același neam (…). Au rămas neschimbate de veacuri muntele și păstoritul, au rămas de veacuri obiceiurile, a rămas de veacuri neschimbată smerenia și supunerea păstorului, asemenea supunerii oarbe a oii. Și de aici, se zice, și numele de Bheristan, adică Țara Oilor.” (pag.105) Toată suita de toponime și onomastica exotică, despre care am putea crede că sunt, unele, de influență indo-iraniană, nu fac decât să cripteze episoadele parodico-satirice, extrem de bine scrise, la adresa unui spațiu geografic și, în egală măsură, a unei societăți, bine cunoscute de ilustratorul lor, dar recognoscibile și cititorului. Autorul ne poartă însă, cu același rafinat simț al umorului, în lumea mai puțin cunoscută publicului larg, aceea a armatei, privită, cu ironie asumată, din interior. Pentru că nu poți trata cu un umor, pe cât de fin pe atât de tăios, atmosfera de cazarmă, dacă nu te situezi taman în miezul ei: „(…) jocul pe care îl practica era așa numitul fotbal militar – un sport în care, indiferent în ce echipă te-ai fi aflat, scopul principal era să pasezi comandantului.”(pag.85) De altfel, umorul de calitate este o coordonată esențială a scriiturii. Cu toate acestea nu putem spune că romanul se înscrie într-o notă umoristică. Nici pe departe! Mesajele subliminale, simbolurile ascunse în scenele satirizate sunt cu bătaie lungă. Cartea poate fi citită în două chei: una ușoară, textul este captivant, se citește lesne, iar tonul umoristic e atractiv; și una gravă, în care cititorul, odată prins, experimentează profunzimea dramatică a mesajului pe care autorul l-a plasat acolo, mai puțin la vedere, pentru cei interesați de „săpături”. Și pe care același autor îl părăsește în finalul cărții, întocmai ca pe Adam Urman, personajul central, pasionat de istorie și de cercetări arheologice, salvat miraculos în timp ce întreaga echipă, cu care lucrase la dezgroparea unor plăcuțe de aur inscripționate, fusese măcelărită. La fel ca personajul principal, cititorul este debusolat de acest final deschis al romanului, pe care este liber să și-l imagineze și să-l continue după cum dorește.
Întreaga arhitectură a romanului se țese în jurul personajului Adam Urman, militar de carieră și student, din pasiune, la o facultate de istorie din capitală. Fost copil de trupă, ajuns atât de tânăr în armată după ce rămâne orfan de mamă, Adam Urman este urmărit din dublă ipostază: aceea de elev al unei instituții de învățământ militare și ofițer, mai târziu, în cadrul aceleași școli. Cele două ipostaze se succed, se intercalează, conturând un mozaic interesant de stări și emoții, la vârste biologice diferite. Sensibilitatea tânărului, indiferent de ipostaza la care ne referim, simțul acut al observației, preocupările sale culturale și spirituale, îl scot însă din marea masă a camarazilor săi, cu care nu se confundă. Ba din contra, va deveni un însingurat, un individ care are nevoie să-și construiască propria insulă, propriul spațiu în care studiile de care este interesat să-l ajute să supraviețuiască unei lumi față de care se simte tot mai strain. Adăugând, la toate acestea, afirmația citată la începutul textului, cred că nu greșesc spunând că Adam Urman este un álter égo al autorului acestui roman.
Scena, situată spre sfârșitul romanului, în care elevii școlii militare sunt puși să îngrijească Cimitirul Eroilor din Dărăzăbad, să văruiască gardurile și crucile, să rescrie numele eroilor pe crucile de pe care acestea aproape se șterseseră, să le ordoneze apoi osemintele dezgropate, urmare a unui ordin dat în batjocură, după grade și funcții, se constituie într-o metaforă amară pentru imaginea unui popor care, neglijându-și istoria, ajunge să-și piardă verticalitatea. Și astfel, își semnează condamnarea la uitare!

Scriitor prolific și polivalent, a publicat mai multe volume de versuri, proză și critică literară, dar și mult mai numeroase articole și studii în reviste literare din țară, în ultimele luni este colaborator frecvent al Revistei de cultură Tribuna, Adrian Lesenciuc își aduce, prin Cimitirul eroilor, contribuția la îmbogățirea romanului românesc, contribuție care, judecând doar în baza trimiterilor făcute de critici spre marea literatură universală, sunt convinsă că nu va rămâne fără ecou. Și fără urmări, desigur.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg