Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Tarantino – a fost odată… (la) Hollywood

Tarantino – a fost odată… (la) Hollywood

Quentin T. face un film imediat recognoscibil: demontează mituri ținând spectatorii în palmele și pumnii realității. Lansat în premieră mondială în deschiderea Festivalului de la Cannes 2019, filmul a avut încasări, în prima lună de la intrarea în rețeaua de distribuție (26 iulie – USA, 8 august – Rusia, 14 august – Marea Britanie) de 120 de milioane de dolari, la un buget de aproximativ 93 de milioane. „Cetatea visurilor” nu era perfectă cu brutalitatea ei cinică bine ascunsă mass-mediei. Acesta e subiectul renumitului regizor și scenarist (Reservoir Dogs, Pulp Fiction, Kill Bill): violența și hazardul ce guvernează viața și carierele actorilor. Se reface o parte din atmosfera unică a avântului economic, social și cultural, plină de parfumurile libertății din epoca Flower Power, anii ’60, un deliciu „optic” la care contribuie din plin costumele Ariannei Phillips.
Suntem în „centrul Universului”, cartierul „stelelor”: Beverly Hills… Filmul începe simbolic-simptomatic: dintr-o superbă limuzină (Coupé De Ville decapotabil galben) ne „agasează” un specific rânjet publicitar și, depărtându-ne, vedem cui aparține: eroului unui serial B-Western, Rick Nelson (Leonardo Di Caprio). E „șofat” de cascadorul și amicul său, Cliff Booth (Brad Pitt), camera (excelentă imaginea lui Robert Richardson) părăsește fake-ul (afișe / filme deformante ale realității) și admirăm recompensa: vilele cele mai somptuoase și mai scumpe din America – toată lumea visează să ajungă acolo! Două personaje fictive înconjurate de personaje reale: Sharon Tate, Roman Polanski, Steve McQuinn… Cine cunoaște „trucurile QT” știe ce va urma – „de-construcția” treptată și plonjonul în apa nu doar rece, ci și fetidă a crudei realități… Scenele sunt perfect „aliniate”, poveștile se întrepătrund pe montajul de Oscar (Fred Raskin), susținând estetizarea atât subtil inclusă în viața reală, încât scapă unui ochi neavizat.
Următoarea scenă e interviul cu star-ul NBC, Rick (și Cliff): banalități găunos-strălucitoare pentru credulul public manipulat. Rick e convins de „măreția” sa, dar e trezit de întâlnirea cu producătorul Schwarz (Al Pacino): „Ești un B-movies-star cunoscut ca erou negativ, cel care o încasează mereu: asta e ștampila cu care vei rămâne și nu vei urca mai mult în Cinema-Olimp!” Acesta îi propune („Pentru că te apreciez ca actor!”) o „strategie ocolită”: „Mergi în Italia, la noul val de spaghetti-western și vei juca Marele Erou la Sergio Corbucci, al doilea mare regizor (n. n. – după Sergio Leone) de gen!” Rick are o criză de identitate, plânge, iar și Cliff îl împinge în mașină să nu fie fotografiat (de, imaginea e totul!). Continuă o „sarabandă” sui-generis bine aleasă, care pare o frescă vesel-ironică a epocii și locului: stuntmen sunt mizerabil plătiți și-n cazul fericit că primesc o „colaborare”, astfel, Cliff își câștigă existența șofând și făcând mici servicii pentru Rick, altfel stă în bidonville, singur cu câinele său de luptă în rulota amărâtă, înfulecând ambii conserve ieftine. Și „marele” Rick e solo în viloaca sa și pierd vremea cu seriale la modă: Mannix mai merge, dar multe sunt mediocrități a(i)urite – cunoscătorii privesc nostalgic… Apare în tramă vecinii lui Rick, Roman Polanski și frumoasa sa soție, Sharon Tate. O urmărim pe Sharon la un mega-party la Conacul Playboy, unde McQuinn o bârfește, după pupăturile de rigoare, că o frumusețe ca ea nu se uită la el, ci se mărită cu un silfid imberb! O amică știe: „Ele preferă tipul adolescentin, cult și genial”…
Destinele emblematice se împletesc rafinat, cu ruperi de ritm care țin publicul cu ochii pe ecran, răsfățat și cu o pleiadă de vedete contemporane: Al Pacino, Bruce Dern, Kurt Russell, Dakota Fanning, totul „condimentat” de excelenta muzică Flower Power: Jose Feliciano, Neil Diamond&Co.
Rick înjură mereu hippioții, deși e știut că liberala Californie a simpatizat și sprijinit puternic mișcarea lor pentru democrație – celebru e show-ul electrizant al lui Jim Morrison / The Doors în fața uimitei elite a cinema-ului, la Hollywood Bowl, în 1970. Un regizor mare al Uzinei de vise îl cooptează, desigur, ca erou negativ: „Ești actor bun!”, dar îl face de nerecunoscut: mustață, plete hippy, haine idem… Rick: „Cum va știi publicul că sunt eu?!” Regizorul: „Nu vreau să vadă că acolo e băiatul cow-boy!” Vine la filmări, nimeni nu-l cunoaște (!), merge la machiat și… abia după vreun minut ne dăm seama că el e! Se pregătește de filmări (intră în atmosferă, vorbește texas-slang), fumează, bea, scuipă și are o întâlnire-cheie cu o fetiță care dă o profundă definiție a actorului. Are opt ani, dar e matură și… citește! Și Rick: o cărțulie western, cu un renumit fost pistolar, decăzut și slăbit de un accident, îi explică el și… plânge: e viața sa! Fetița îl consolează și îmbărbătează – antologic! Ciudat de complexă e viața… Prima scenă e o mostră de făcătură: scuipături, estetizate false suspansuri, dialoguri macho-infantile etc. Ratează, deși repetase mult acasă, dar s-a îmbătat și n-a prea dormit… În a doua aplică „metoda” fetei și e genial, toți sunt încântați. Ea îi șoptește: „A fost cea mai bună interpetare din viața mea”! Pe fața lui Rick răbufnesc toate emoțiile și frustările, plânge ușurat! DiCaprio reușește un fulminant rol de compoziție.
Vizita lui Cliff, cu Pussy, la Spahn’s Farm, unde „comunitatea” hippy e prezentată ca o adunătură de dubioși freakys periculoși, prefigurează finalul știut fiind că, în realitate, aici era clanul psihopatului Charles Manson, care o va ucide „ritualic” pe însărcinata în luna a noua Sharon Tate. Tatantino schimbă, însă, totul… De ce?! José Feliciano ne cântă I was in LA! Rick are mare succes la Roma: turnează patru filme în șase luni, însă revine falit acasă: toți banii i-a dat pe partys, luxosul apartament central și soție – o starletă italiană, pe care o „admirăm”, ca pe Sharon, cum sforăie –, alt mic „tic de-constructivist”. Rick îl anunță pe Cliff că nu-l mai poate „întreține” și pornesc în periplu bahic prin baruri spre o beție finală la vilă. Lucrurile se complică în jocul scenariului cu realitatea: trupa Manson sunt „hippioți” la QT, în realitate secta psihopată a „căsăpit-o” pe Sharon Tate la… Spahn’s Farm! Ce face Tarantino („cel mai personal scenariu al meu”, mărturisește el)?! Pune un trio „hippiot” să meargă la Sharon, să o ucidă, însă dau de Rick, care, constată ei: „E cel care ne-a învățat, când eram copii, să omorâm!” Clasica proiectare a propriei neputințe și vinovății. Acum explodează „focul de artificii” tarantinoesc după care tânjesc cei dezamăgiți că n-au primit porția non-stop de violență și horror estetizată și dialoguri „inteligente”: „Umflă-l / Taie-l / Arde-l / Adă fierăstrăul / dinamita”… La final, eroii sunt bine-mersi, Rick e invitat la vecinii celebri. „Au trebuit să se întâmple astea, ca să mă ia în seamă”, constată el. De ce denigrează scenariul generația Flower Power (pașnică și sociabilă: Love, Peace & Happyness), căreia îi datorăm, după mari sacrificii (și multe umane!) libertățile și democrația de azi?! Știm că „nu se mușcă mâna care hrănește” (băncile și firmele finanțatoare), dar nu lingi, ba mai și dai propagandă manipulatoare! A trădat conștiința de artist independent terfelind aniversarea semicentenară Woodstock: emblema generației de tineri curajoși, revoluționari și inteligenți.
Probabil filmul va lua câteva Oscar-uri, meritat, dar deformarea masivă a istoriei prin defăimarea generației Flower Power ne lasă un gust amar.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg