George Vulturescu
Maladiile lămpilor
București, Editura Tracus Arte, 2019

 

 

Poate că acest al 14-lea volum de versuri vulturescian ar fi trebuit să se deschidă înspre Cititor cu poemul de la pagina 42, cel intitulat Suntem aproape lămpi, pe care poetul l-a scris, bănuiesc, după ce a plecat de la masa aceea din ,,taverna lui Humă”, unde i-a avut drept convivi pe Ion (poetul) și pe Alexandru, și unde cânta Izidor ,,Nu-i lumină nicări…” Nu de alta, dar tocmai aici, în acest poem, aflăm motivația, explicit formulată, care a dus, se pare, la facerea, zămislirea și plămădirea in nuce a cărții în sine; dar asta, ce-i drept, numai după ce poetul avusese o revelație onirică, cea care a dus la cuantificarea poetiza(n)tă, de după ieșirea de sub lumina acelei ,,lămpi ecumenice a tavernei”: În visul meu e lampa cu petrol prinsă de grinda/ casei din Tireac (satul natal al poetului – n.m.). Stau la masă cu tata și cu sora mea,/ Maria. Mama ne aduce colaci și lapte cald./Dacă am strânge toate lămpile din casele copilăriei noastre/ oare moartea n-ar orbi să nu mai găsească / drumul spre noi?
O întrebare care ar putea induce un sens apotropaic, dar și o… disjungere (în procesul ontic) de la actul irevocabil și insurmontabil al expierii, din interiorul căruia, totuși, ne face cu ochiul, parcă, o anume seducător- tandră îndoială. Peste tot irizând (era să scriu … surâzând), impregnând și interiorificându-se, să zic așa, lait-motivul acaparant și determinant, – aproape inepuizabil prin intens acutizarea semantic- senzorială în cuvinte, sintagme, expresii și imagini – al lămpii, acea lampă a întoarcerii în timp, a retrăirilor (uneori antropomorfe) care creează un adevărat univers, o lume bulversa(n)tă și tulburătoare, a regăsirii de sine. O regăsire nu lipsită de ezitări angoasant- telurice, replieri și echilibristici riscante, cu pusee revelatorii, în circumstanțe vituperant- haotice.
Maladiile lămpilor are trei părți (1. Poemul de la ora trei noaptea, 2. Discret, precum cineva chemat la morgă să identifice un cadavru și 3. Jurnal de provincie), dar specificitatea și transgresivitatea acestora (dinspre și către o lume reală și alta (vag) ficțională) se vădesc a fi nu doar intrinsec asemănătoare, ci și rezonând și intersectându-se (apoftegmatic pe alocuri), volumul impresionând și prin inserțiile și referențializările livrești cu predominanțe tematice, desigur. În acest din urmă sens, fiind de amintit motto-urile din Apollinaire (… te uită moartea, oare/ lung pește al melancoliei…), Mallarme (Eram ora ce trebuie să mă facă pur) și G.M. Hopkins (Goală și mută Lumea cu mii de lămpi ne zăpăcește iar Tăcerea tot apasă fără milă …), precum și autorii invocați în texte: Vallejo, Gerard de Nerval, Sylvia Plath, Rilke, Borges, Dostoievski, Brâncuși, Joyce, Langston Hughes (,,Ce-o să ne facem noi/În fața a/ Ceea ce ne amintim…”), Kafka, Eminescu, Marx, maica Tereza, Paracelsus, Gauguin (Spiritul celor morți este treaz – titlul unui tablou din 1892 al lui P.G.), Novalis, Shakespeare, Montale („Shahespeare a fost o cooperativă, ne spune Montale: se folosea de șarlatani egali cu el în geniu” – vezi poemul ,,Istorii literare”, în Quadermo di quattro anni, Milano, 1977.), Klimt, Balzac, Baudelaire, Dickinson, Brodski, dar și poeții loco Baias, Pintescu, Sălăjan, și, desigur, Iisus și Dumnezeu. Fapt(e) ce ne trimit(e) cu gândul la adevărul… supercalifragilistic că poezie fără cultură, e precum sămânța (semănată) fără apă. Pictorului autoexilat în Tahiti, chiar i se dedică un poem (unul din preferatele mele), demonstrativ și eclatant, într-un fel, în ce privește extenuarea și epuizarea la care ajunge adevăratul, autenticul creator, atunci când căutările sale artistice se contopesc cu fulminanța itinerariului vectorizat spre (ideea de) perfecțiune: Atât de obosit, atât de obosit/ încât abia te-ai târît pînă în odaia ta,/ Nici n-ai zărit trupul gol al peloponezienei Tehura/ întins pe pat. Îl vezi când pictezi scena:/ prin fundalul pânzei se înșurubează ochii/ unei femei în care putrezesc tăciuni./ Acum o deslușești pe Tehura –/ îi vezi fântâna de carne izvorând/ înainte de noaptea formelor:/ ,,Linia n-are somn niciodată, ea e doar/ scânteia din jurul tăciunilor…” Acum ai vrea să-ți poți prinde o baionetă la pensulă/ precum soldații la armă/ și să stai de pază pe unde intră moartea în tablou :/ (subl. mea A.S.) ,,Tabloul nu e un cazan/ în care să-ți cufunzi polonicul, de câte ori vrei,/ după o porție de imaginar …”
Poetul George Vulturescu nu se ferește de autoreferențialitate și biografism, dimpotrivă, acestea potențează, nu de puține ori, esențialitatea genuină și expresivitatea (ce-i drept, excesiv ,,ornată” cu o formă (cu totul specială) de barochism estetic), uneori directețea și persiflarea oricăror cutume alegorice și clișeisme apoftegmatice conducând la efecte inubliabile : Nu e un lucru bun să ai un Ochi Orb și/ unul teafăr;/ nimeni nu se crede în siguranță în jurul tău/ până nu află ce vezi;/ nu e un lucru bun să vorbești despre un Nord/ în care maladiile sunt într-o lampă –/ (subl.mea A.S.) […] Licuricii spun: „/ ca și fătul din pântecele mamei, poemul/ nu se dă scos de sub lampă…”/ Nu se moare dacă un poet rătăcește prin ceață –/ Dar nu suntem în siguranță până nu știm/ dacă ceața în care scrie/ este totuna cu ceața dintre striațiile creierului nostru; […] Nu se moare pentru că un orb și-a pierdut lumina ochiului,/ ci pentru că nu știm ce vede el;/ nu se moare dacă nuielușa de alun din poeme/ e rece ca o sabie,/ sau e caldă precum gâtul de sub ghilotină,/ dar nu suntem în siguranță până nu știm/ dacă mai poate îndeplini vreo magie… (Nu credeam să-nvăț…) Și, în fine, să amintim și memorabila metaforă ce se repercutează iradiant și omniscient în însăși multiplicitatea sa (aceasta fiind și titlul unui poem de la pagina 50): PÂNĂ ȘI RESPIRAȚIA UNUI OM CARE MOARE POATE SUSȚINE O ARIPĂ, dar voi încheia, totuși, cu ,,iluzia de aprins lampa” numărul 13, din partea a treia a cărții, „Jurnal de provincie”, ca și cum aș trage o cortină aurie, în urma unui spectacol care merită îndelungi aplauze: Lampa nu înfăptuiește nimic: se consumă. Dar e insurgentă: merge în mâna celui din față.